Numai sederea care indeplineste conditiile prevazute de dreptul Uniunii permite dobandirea dreptului de sedere permanenta

Domnul Ziolkowski si doamna Szeja, resortisanti polonezi, au sosit in Germania - in anul 1988 si, respectiv, in anul 1989 -, inainte de aderarea Poloniei la Uniune, si au obtinut un permis de sedere pentru motive umanitare in conformitate cu dreptul german, prelungit in mod regulat. In anul 2005, dupa aderarea Poloniei la Uniune, au solicitat un drept de sedere permanenta in Germania, in conformitate cu Directiva privind libera circulatie a persoanelor1, drept care nu le-a fost recunoscut din cauza faptului ca nu aveau un loc de munca si nu erau in masura sa demonstreze ca dispuneau de resurse proprii suficiente. Reclamantii din actiunea principala au contestat acest refuz al autoritatilor germane la instantele nationale competente.

Bundesverwaltungsgsgericht (Curtea Federala Administrativa, Germania), sesizata cu solutionarea cauzei, solicita Curtii de Justitie, in esenta, sa stabileasca daca perioadele de sedere incheiate pe teritoriul statului membru gazda exclusiv in conformitate cu dreptul national pot fi considerate perioade de sedere legala in sensul dreptului Uniunii. In plus, Curtii i se adreseaza intrebarea daca perioadele de sedere incheiate de resortisantii unui stat tert anterior aderarii acestuia la Uniune pot fi luate in considerare la calculul duratei de sedere de cinci ani in scopul dobandirii unui drept de sedere permanenta.

Curtea interpreteaza in primul rand notiunea ``sedere legala`` din cuprinsul directivei. Instanta Uniunii constata ca directiva nu face nicio precizare cu privire la modul in care trebuie inteleasa expresia ``au avut resedinta legala`` pe teritoriul statului membru gazda . De asemenea, directiva nu face nici trimitere la dreptul national. De aici rezulta ca trebuie sa se considere ca aceasta expresie reprezinta o notiune autonoma de drept al Uniunii, care trebuie interpretata uniform pe teritoriul tuturor statelor membre.

In aceasta privinta, Curtea arata ca sensul si sfera termenilor pentru care dreptul Uniunii nu ofera nicio definitie trebuie sa fie stabilite in special tinand cont de contextul in care sunt utilizati si de obiectivele urmarite de reglementarea din care fac parte .

Curtea aminteste ca directiva vizeaza in special facilitarea exercitarii dreptului de libera circulatie si sedere al cetatenilor europeni, sub rezerva restrictiilor prevazute de dreptul Uniunii. In aceasta privinta, directiva stabileste conditiile in care cetatenii Uniunii si membrii familiilor lor isi pot exercita libertatea de circulatie si de sedere pe teritoriul statelor membre, precum si conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca pentru a dobandi un drept de sedere permanenta. Pe de alta parte, directiva are drept scop depasirea unei abordari sectoriale si fragmentate a respectivului drept de sedere. In ceea ce priveste contextul sau general, directiva instituie un sistem pe trei niveluri, fiecare depinzand de durata de sedere pe teritoriul statului membru gazda, iar ultimul nivel corespunde dreptului de sedere permanenta, introdus pentru prima data de directiva. Acest sistem preia in esenta etapele si conditiile prevazute in diferitele instrumente ale dreptului Uniunii si in jurisprudenta anterioara acestei directive.

Astfel, mai intai, directiva prevede ca cetatenii Uniunii au dreptul de sedere pe teritoriul statului membru gazda pe o perioada de cel mult trei luni, fara nicio alta conditie in afara detinerii unei carti de identitate valabila sau a unui pasaport valabil. In continuare, dobandirea unui drept de sedere pentru o perioada mai mare de trei luni este subordonata respectarii anumitor conditii . Pentru a benefica de acest drept, cetatenii Uniunii trebuie in special sa fie lucratori care desfasoara activitati salariate sau activitati independente in statul membru gazda sau sa dispuna de suficiente resurse pentru ei si pentru membrii familiilor lor, astfel incat sa nu devina o sarcina pentru sistemul de asistenta sociala al acestui stat si sa detina asigurari medicale complete in acest stat². In sfarsit, directiva consacra dreptul de sedere permanenta in favoarea cetatenilor Uniunii care au avut resedinta legala pe teritoriul statului membru gazda in cursul unei perioade neintrerupte de cinci ani³. In ceea ce priveste contextul special al directivei, mai multe dispozitii din cuprinsul acesteia subordoneaza sederea prealabila dobandirii dreptului de sedere permanenta unor conditii conforme cu exigentele directivei.

Avand in vedere aceste obiective, precum si contextul sau general si special, Curtea considera ca notiunea ``sedere legala`` care permite dobandirea dreptului de sedere permanenta trebuie interpretata ca fiind o sedere in conformitate cu conditiile prevazute de aceasta directiva (mai precis, de a fi un lucrator care desfasoara activitati salariate sau activitati independente in statul membru gazda sau de a dispune de suficiente resurse pentru sine si pentru membrii familiilor sale si de o asigurare medicala). In consecinta, o sedere in conformitate cu dreptul unui stat membru, dar care nu indeplineste aceste conditii, nu poate fi considerata o sedere ``legala`` in sensul dispozitiei privind sederea permanenta.

Curtea concluzioneaza ca aceasta din urma notiune trebuie interpretata in sensul ca nu se poate considera ca un cetatean al Uniunii care a avut resedinta mai mult de cinci ani pe teritoriul statului membru gazda exclusiv in temeiul dreptului national al acestui stat a dobandit dreptul de sedere permanenta, daca, in timpul acestei sederi, nu a indeplinit conditiile prevazute de directiva. In al doilea rand, Curtea examineaza aspectul daca perioadele de sedere ale unui resortisant al unui stat tert pe teritoriul unui stat membru, incheiate anterior aderarii acestui stat tert la Uniune, trebuie sa fie luate in considerare la calculul dobandirii dreptului de sedere permanenta.

Curtea subliniaza ca actul de aderare a unui nou stat membru se intemeiaza in mod esential pe principiul general al aplicarii imediate si integrale a dispozitiilor de drept al Uniunii in privinta statului respectiv, cu exceptia derogarilor prevazute expres de dispozitiile tranzitorii.

In ceea ce priveste, mai precis, dispozitiile privind cetatenia Uniunii, Curtea s-a pronuntat deja in sensul ca acestea sunt aplicabile de la intrarea lor in vigoare si ca trebuie sa fie aplicate efectelor actuale ale situatiilor aparute anterior.

In speta, Curtea constata ca nu exista in actul de aderare nicio dispozitie tranzitorie privind aplicarea in cazul Poloniei a dispozitiilor referitoare la libera circulatie a persoanelor, cu exceptia anumitor dispozitii privind libera circulatie a lucratorilor si libertatea de a presta servicii .

In consecinta, dispozitiile privind sederea permanenta pot fi invocate de cetateni ai Uniunii si aplicate efectelor actuale si viitoare ale unor situatii intervenite inaintea aderarii Poloniei la Uniune. Curtea concluzioneaza ca perioadele de sedere ale unui resortisant al unui stat tert pe teritoriul unui stat membru, incheiate anterior aderarii acestui stat tert la Uniune, trebuie, in lipsa unor dispozitii speciale in actul de aderare, sa fie luate in considerare in scopul dobandirii dreptului de sedere permanenta, in masura in care au fost efectuate in conformitate cu prevederile directivei.

Hotararea in cauzele conexate C-424/10 Tomasz Ziolkowski/Land Berlin si C-425/10 Barbara Szeja si altii/Land Berlin

1 Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la libera circulatie si sedere pe teritoriul statelor membre pentru cetatenii Uniunii si membrii familiilor acestora (JO L 158, p. 77, Editie speciala, 05/vol. 7, p. 56, rectificare in JO L 229, p. 35, si in JO 2005, L 197, p. 34).
2 Articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2004/38/CE.
3 Articolul 16 alineatul (1) din Directiva 2004/38/CE.