Dreptul Uniunii se opune unei reglementari nationale privind jocurile de noroc prin care se impune obligatia respectarii unei distante minime intre punctele de comercializare

Dreptul Uniunii se opune unei reglementari nationale privind jocurile de noroc prin care se impune obligatia respectarii unei distante minime intre punctele de comercializare a pariurilor atunci cand prin aceasta se urmareste protejarea pozitiilor comerciale ale operatorilor existenti

Curtea de Justitie analizeaza masurile adoptate de Italia pentru remedierea excluderii anumitor operatori in domeniul jocurilor de noroc, declarata nelegala de Curte in 2007

Legislatia italiana in vigoare prevede ca desfasurarea activitatilor de colectare si de gestionare a pariurilor este conditionata de obtinerea unei licente in urma unei proceduri de cerere de oferta si a unei autorizatii din partea politiei. Orice incalcare a acestei legislatii poate atrage sanctiuni penale.

In 1999, autoritatile italiene au atribuit un numar important de licente pentru colectarea de pariuri privind competitii sportive si hipice in urma unor proceduri de cerere de oferte. Operatorii constituiti sub forma societatilor ale caror actiuni erau cotate pe pietele reglementate erau exclusi de la aceste proceduri. In 2007, nelegalitatea acestei excluderi a fost constatata printr-o hotarare a Curtii de Justitie¹.

In 2006, Italia a initiat o reforma a sectorului jocurilor de noroc menita sa asigure adaptarea acestui sector la cerintele care decurg din dreptul Uniunii. In particular, Italia a scos la concurs un numar important de licente noi, stabilind, printre altele, ca noile puncte de comercializare a pariurilor trebuiau sa respecte o distanta minima in raport cu cele care au obtinut o licenta in urma procedurilor de cerere de oferte din 1999.

Domnii Costa si Cifone, administratori ai unor Centre de transmitere a datelor (CTD) aflate in legatura cu societatea engleza Stanley International Betting Ltd, au fost acuzati de savarsirea infractiunii de exercitare abuziva a activitatilor de pariuri, pentru fapta de a fi efectuat colectari de pariuri fara respectarea conditiilor impuse de reglementarea italiana. Astfel, Stanley opereaza in Italia exclusiv prin intermediul a mai mult de doua sute de agentii, sub forma de CDT-uri. Aceasta societate fusese exclusa in mod nelegal de la procedura de cerere de oferte din 1999 si decisese sa nu participe la procedura de cerere de oferte din 2006 ca urmare a lipsei unui raspuns satisfacator din partea autoritatilor italiene la cererile sale de clarificare asupra noii reglementari. Corte suprema di cassazione (Curtea Suprema de Casatie, Italia), sesizata in ultima instanta, si-a manifestat indoielile in ceea ce priveste compatibilitatea cadrului juridic national cu libertatea de stabilire si cu libera prestare a serviciilor garantate de dreptul Uniunii. Astfel, aceasta considera ca legislatia nationala prezinta caracteristici care i se par discriminatorii. In acest context, instanta italiana a decis sa adreseze Curtii de Justitie o serie de intrebari.

In primul rand, Curtea analizeaza dispozitia nationala potrivit careia noii titulari de licente au obligatia de a se instala la o distanta minima fata de cei deja existenti. Curtea considera ca aceasta masura are ca efect protejarea pozitiilor comerciale dobandite de operatorii deja stabiliti in detrimentul noilor titulari de licente, care sunt obligati sa se stabileasca in locuri mai putin interesante din punct de vedere comercial decat cele ocupate de titularii anteriori de licente. O astfel de masura implica, asadar, o discriminare impotriva operatorilor exclusi de la procedura de cerere de oferta din anul 1999.

Potrivit dreptului Uniunii, o asemenea inegalitate de tratament ar putea fi justificata de motive imperative de interes general. Guvernul italian invoca doua asemenea motive. Pe de o parte, scopul reglementarii respective ar fi acela de a evita expunerea la un exces al ofertei pentru consumatorii care locuiesc in apropierea punctelor de colectare de pariuri. Curtea respinge acest argument intrucat sectorul jocurilor de noroc in Italia a fost marcat o perioada indelungata de o politica de deschidere in scopul sporirii incasarilor fiscale. Pe de alta parte, Italia sustinea ca obiectivul reglementarii ar fi de a preveni riscul ca acei consumatori care locuiesc in zone geografice cu o oferta mai redusa sa opteze pentru jocuri clandestine. In aceasta privinta, Curtea subliniaza ca mijloacele folosite pentru realizarea obiectivului invocat trebuie sa fie coerente si sistematice. In speta, normele referitoare la distantele minime care au fost impuse nu titularilor de licente deja stabiliti pe piata, ci noilor titulari de licente, ar prezenta asadar dezavantaje numai pentru acestia din urma.

In orice caz, un regim national care impune o distanta minima intre punctele de vanzare nu poate fi justificat decat in cazul in care obiectivul sau real nu ar fi acela de a proteja pozitiile comerciale ale operatorilor existenti, verificarea acestei imprejurari revenind instantei nationale. Pe de alta parte, revine instantei italiene sarcina de a verifica si daca obligatia de a respecta distante minime, care impiedica infiintarea de puncte de vanzare suplimentare in zonele puternic frecventate de public, este intr-adevar de natura sa atinga obiectivul invocat si daca va determina in mod efectiv noii operatori sa se stabileasca in locuri mai putin frecventate, asigurandu-se astfel o acoperire nationala.

In al doilea rand, Curtea examineaza reglementarea italiana care prevede revocarea licentei (si pierderea garantiilor pecuniare constituite pentru obtinerea ei) atunci cand titularul acelei licente sau administratorul sau a propus jocuri neautorizate, care constituie infractiuni ``susceptibile sa aduca atingere raporturilor de incredere cu Administratia Monopolurilor de Stat``.

Curtea declara ca principiile libertatii de stabilire si liberei prestari a serviciilor se opun aplicarii de sanctiuni unor persoane (precum domnii Costa si Cifone) care se afla in legatura cu un operator (precum Stanley) atunci cand acesta din urma a fost exclus de la o procedura de cerere de oferta cu incalcarea dreptului Uniunii. Aceasta constatare ramane valabila pentru noua procedura de cerere de oferta, care era menita sa remedieze aceasta excludere nelegala a operatorului respectiv, atunci cand aceasta procedura de cerere de oferta nu a reusit totusi sa isi atinga obiectivul, verificarea acestei imprejurari revenind instantei nationale.

In plus, Curtea considera ca modalitatile si conditiile unei proceduri de cerere de oferta, in special dispozitiile care prevad revocarea licentelor acordate, trebuie sa fie formulate in mod clar, precis si univoc, ceea ce nu este cazul in speta. Cu toate acestea, verificarea acestui aspect revine, in principiu, instantei nationale.

Hotararea in cauzele conexate C-72/10 Marcello Costa si C-77/10 Ugo Cifone

¹ In special, Hotararea Curtii din 6 martie 2007, Placanica si altii (C-338/04, C-359/04 si C-360/04), a se vedea si CP nr. 20/07.