"Pot constitui dispozitiile art. 453 alin. (1) din Codul de procedura civila, raportat la art. 276 alin. (6) din Codul de procedura penala, temei legal de acordare a cheltuielilor de judecata (onorariu de avocat si alte cheltuieli) de la statul roman, prin Ministerul Finantelor Publice, in calitate de garant al infaptuirii justitiei, in situatia in care aceste cheltuieli sunt solicitate de catre o persoana care a fost achitata, prin hotarare definitiva, pentru savarsirea unei infractiuni pe motivul de achitare prevazut de art. 16 alin. (1) lit. a) din Codul de procedura penala (fapta nu exista) ?"
Desi prin Decizia nr. 20/2018 publicata in nr. 588 din 11.07.2018, Inalta Curte a respins ca inadmisibila sesizarea formulata, motivat, in esenta, de faptul ca nu este indeplinita conditia noutatii obiective a problemei ce se solicita a fi dezlegata si ca incidenta mecanismului de unificare nu este posibila daca va avea ca efect o rezolvare, nu generala si de principiu a textului de lege, ci corespunzatoare unui caz particular, consideram importante punctarile referitoare la fondul problemei, judecatorii facand trimitere la mai multe solutii jurisprudentiale si opinii doctrinare cu relevanta in stabilirea entitatii ce trebuie sa achite cheltuielile de judecata efectuate in cursul procesului de catre o persoana ce s-a dovedit a fi nevinovata.
S-a statuat ca in situatia particulara a statului, chemat in judecata ca titular al obligatiei de rambursare a acestor cheltuieli, atunci cand acestea au fost efectuate de inculpat in procesul penal finalizat cu o hotarare de achitare, problema naturii raportului juridic si, implicit, a fundamentului juridic al acordarii acestora nu a primit un raspuns in jurisprudenta pe parcursul duratei de activitate a normelor juridice care genereaza in prezent chestiunea de drept supusa interpretarii. Cu toate acestea:
1. EXAMENUL JURISPRUDENTEI instantei supreme cu referire la problematica adusa in dezbatere in procedura examinata, aceea a acordarii cheltuielilor judiciare efectuate de inculpat in procesul penal - privite ca prejudiciu material - in care a fost achitat, intr-un proces civil ulterior, si a temeiului juridic al acestora a permis identificarea a relativ putine solutii punctuale. Cu titlu de exemplu, au fost amintite:
a) Decizia nr. 1.815 din 1 septembrie 1987 a Tribunalului Suprem - Sectia civila, in care s-a statuat ca este temeinica solutia de obligare la plata cheltuielilor de avocat si de expertiza, in favoarea persoanei care a fost implicata intr-un proces penal, cheltuieli efectuate pentru dovedirea nevinovatiei, pe baza principiilor fundamentale procesuale, fara insa ca in aceasta decizie sa se statueze asupra temeiului juridic concret al acestei raspunderi (publicata in Revista Romana de Drept nr. 47/1988, pag. 68);
b) Decizia nr. 422 din 17 ianuarie 2006, pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie - Sectia civila si de proprietate intelectuala, prin care, admitandu-se recursul statului roman, prin Ministerul Finantelor Publice, s-a stabilit ca instanta de apel a facut o gresita aplicare a legii atunci cand a solutionat actiunea pe temeiul art. 998-999 din Codul civil, desi trebuia sa judece avand in vedere continutul dispozitiilor art. 504 din Codul de procedura penala, referitoare la raspunderea statului pentru erori judiciare in procesele penale, deoarece acest temei era invocat de parte . S-a statuat, deopotriva, ca instanta de apel a stabilit gresit ca dispozitiile art. 504 din Codul de procedura penala ar constitui o aplicatie concreta a principiilor raspunderii civile delictuale, deoarece s-ar induce ideea ca statul are o raspundere nelimitata si neconditionata. In acest caz, instanta de apel admisese in parte actiunea reclamantului, stabilind, in raport cu considerentele Deciziei nr. 45 din 10 martie 1998 a Curtii Constitutionale, ca limitarea cazurilor de raspundere a statului la cele doua situatii prevazute de art. 504 din Codul de procedura penala nu este constitutionala, incalcandu-se prevederile art. 48 alin. (3) din Constitutia Romaniei, care, in acord cu dispozitiile art. 3 din Protocolul nr. 7 la Conventia europeana a drepturilor omului, instituie o raspundere patrimoniala a statului pentru prejudiciile cauzate prin orice eroare savarsita in procesele penale;
c) Decizia nr. 6.076 din 9 decembrie 2004, pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie - Sectia civila si de proprietate intelectuala, prin care s-a statuat ca statul roman raspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat, ingloband cheltuielile efectuate intr-un proces penal, numai in limitele si in situatiile prevazute de art. 504 din Codul de procedura penala, iar nu pe temeiul art. 998-999 din Codul civil, precum si pentru alte situatii, neprevazute in textul citat in Codul de procedura penala. In acest caz, reclamantul pretindea de la statul roman atat despagubiri materiale, cat si daune morale pentru trimiterea sa in judecata pentru comiterea infractiunii de marturie mincinoasa, ulterior, dovedindu-se nevinovatia sa si fiind achitat definitiv. Instanta a apreciat in acest caz ca actele procedurale savarsite de organele de urmarire penala nu pot fi incluse in categoria erorilor judiciare, deoarece pe intreaga durata a procesului penal persoana beneficiaza de prezumtia de nevinovatie, care s-a concretizat prin achitarea definitiva a inculpatului. Prevederileart. 1.357 din Codul civil nu pot fi invocate atat timp cat exista dispozitii legale exprese aplicabile repararii pagubei materiale si daunelor morale, numai in cazul condamnarii pe nedrept, arestarii ori restrangerii libertatii in mod nelegal, respectiv art. 504-507 din Codul de procedura penala;
d) Decizia nr. 3.529 din 3 iulie 2013, pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie - Sectia I civila, prin care a fost admis recursul statului roman, a fost modificata decizia pronuntata in apel si mentinuta solutia de respingere a cererii ca inadmisibila, retinandu-se ca raspunderea statului nu poate fi antrenata decat in conditiile art. 504 din Codul de procedura penala si, in situatia in care nu sunt intrunite aceste dispozitii legale, "raspunderea statului pentru fapta proprie nu poate fi analizata potrivit dreptului comun, intrucat pentru acest tip de raport juridic exista norme juridice speciale, derogatorii si, prin urmare, prevalente, in virtutea principiului specialia generalibus derogant". In aceasta cauza, reclamantul a solicitat, intr-un proces civil, obligarea statului roman la plata de despagubiri pentru prejudiciile materiale suferite - compuse, intre altele, si din onorariile achitate avocatilor pe parcursul procesului penal - pentru faptul de a fi fost trimis in judecata prin rechizitoriul parchetului pentru savarsirea infractiunilor de fals, uz de fals si marturie mincinoasa, procesul penal fiind finalizat cu o hotarare de achitare, fara ca acesta sa fi fost supus pe durata procesului vreunei masuri privative or restrictive de libertate sau sa se fi pronuntat vreo hotarare de condamnare; temeiul de drept al pretentiilor civile a fost fondat pe dispozitiile art. 998-999 din Codul civil.
2. in DOCTRINA DE SPECIALITATE, chestiunea restituirii cheltuielilor avansate de inculpat in situatia achitarii sale definitive a fost, la randul sau, dezbatuta.
Studii mai vechi, care au analizat problema cheltuielilor efectuate de parti, in interpretarea art. 193 alineatul final din Codul de procedura penala din 1968, au avansat ideea ca in procesul penal obligatia suportarii acestora are un caracter complex si diferentiat de cel din procesul civil, facand dificila fundamentarea lor teoretica, dar totusi, atunci cand ele nu pot fi asociate culpei infractionale, acestea se suporta potrivit legii civile (N. Volonciu, Tratat de procedura penala, vol. I, Editura Paideia, 2001).
S-a retinut, de asemenea, ca obligatia statului de a suporta cheltuielile judiciare avansate de parti este subsidiara si integrala, in sensul ca intervine atunci cand o astfel de obligatie nu incumba altor parti sau subiecti procesuali principali ai procesului penal si cuprinde toate cheltuielile efectuate cu desfasurarea procesului. In mod particular, atunci cand dispozitiile procesual penale stabilesc ca obligatia de restituire a cheltuielilor de judecata se stabileste potrivit legii civile, iar in proces nu se poate retine culpa procesuala a inculpatului, partii vatamate sau partii civile, continutul textelor indica tocmai culpa procesuala a organului de urmarire penala in instrumentarea dosarului. (Noul Cod de procedura penala comentat, N. Volonciu, A.S. Uzlau, s.a., Editura Hamangiu, 2014; Tratat de drept procesual penal, G. Gh. Theodoru, Editura Hamangiu, 2013).
In alte cazuri, in doctrina s-a apreciat ca in stabilirea obligatiei de suportare a cheltuielilor de judecata efectuate in procesul penal trebuie avuta in vedere culpa infractionala, iar numai subsidiar culpa procesuala, atat in privinta autoritatilor judiciare, cat si a partilor. Astfel, daca inculpatul a fost achitat, obligatia suportarii cheltuielilor judiciare ramane in sarcina statului, pe temeiul culpei procesuale a autoritatilor judiciare (G. Mateut, Tratat de procedura penala, vol. II, Editura Hamangiu, 2012).
Dimpotriva, alti autori au sustinut ca, in cazul achitarii inculpatului, textele de lege nu permit interpretarea ca acesta poate obtine rambursarea cheltuielilor judiciare de la stat, aceasta prevedere respectand standardul de conventionalitate. Cu toate acestea, in motivarea solutiei, pentru respingerea unei astfel de solicitari, instanta se va limita la a preciza ca nu exista temei de obligare a statului la plata cheltuielilor, in cazul achitarii, fara a pune in discutie temeinicia solutiei de achitare (Codul de procedura penala, Comentariu pe articole, M. Udroiu s.a., Editura C.H. Beck, 2017).
In fine, s-a sustinut ca, in conditiile in care nu se poate vorbi despre un caz de eroare judiciara, datorita caracterului restrictiv al cazurilor in care poate fi determinata, pe baza interpretarii legii, in lipsa unei reglementari exprese a raspunderii statului, exista tentatia de a se sustine aplicabilitatea regulilor generale ale raspunderii civile delictuale (T. C. Briciu, C. C. Dinu, P. Pop, Institutii judiciare, Editura C.H. Beck, 2016).
Decizia nr. 20/2018 integrala poate fi consultata aici.
Avocat Andrei-Gheorghe Gherasim, Colaborator "MCP Cabinet Avocati"