Repunerea partilor in situatia anterioara prin anularea deciziei de concediere – echitate sau discriminare fata de angajator?

Codul muncii prevede, intre drepturile angajatorului, si o prerogativa disciplinara, oferindu-i dreptul de a aplica, potrivit legii, sanctiuni disciplinare salariatilor sai ori de cate ori constata ca acestia au savarsit o abatere disciplinara. Cea mai severa astfel de sanctiune este desfacerea contractului individual de munca .
De cealalta parte, legea prevede si posibilitatea salariatului de a contesta in instanta deciziile luate impotriva sa.

``Daca in urma judecarii contestatiei impotriva deciziei de concediere instanta constata ca aceasta a fost emisa in mod netemeinic si/sau nelegal, consecinta este repunerea partilor in situatia anterioara, ca si cum decizia de concediere nu ar fi existat.

Repunerea partilor in situatia anterioara emiterii deciziei de concediere constituie una dintre masurile cele mai energice de restabilire a legalitatii, de aparare eficienta a dreptului la munca al salariatului concediat. Ea reprezinta o adevarata restitutio in integrum, implicand nu numai reincadrarea pe postul detinut anterior, ci repunerea partilor in situatia anterioara, ca si cum raportul de munca nu ar fi fost niciun moment interrupt, precum si acordarea despagubirilor prevazute de lege.

Curtea Constitutionala a Romaniei a decis ca repunerea partilor in situatia anterioara nu lezeaza in niciun mod dreptul de proprietate al angajatorului, drept ce trebuie exercitat cu respectarea continutului si limitelor sale, stabilite de lege.``^[1]

Cu toate acestea, textul de lege ce reglementeaza punerea partilor in situatia anterioara in cazul in care concedierea a fost efectuata in mod netemeinic sau nelegal, face in continuare obiectul nemultumirilor justitiabililor, sustinandu-se ca nu s-ar avea in vedere o adevarata repunere a ambelor parti in situatia anterioara, ci doar a salariatului, angajatorul fiind privat de dreptul sau de a decide asupra suspendarii unilaterale a contractului individual de munca .

Asupra acestor chestiuni, Curtea Constitutionala a oferit lamuriri prin Decizia nr. 864/2018.

1. Exceptia de neconstitutionalitate

1.1 Obiectul exceptiei

Obiectul exceptiei de neconstitutionalitate il constituie prevederile art. 80 alin. (1) si (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, care au urmatorul continut:

"(1) In cazul in care concedierea a fost efectuata in mod netemeinic sau nelegal, instanta va dispune anularea ei si va obliga angajatorul la plata unei despagubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.

(2) La solicitarea salariatului instanta care a dispus anularea concedierii va repune partile in situatia anterioara emiterii actului de concediere ."

1.2 Pozitia autorului exceptiei

In motivarea exceptiei de neconstitutionalitate autoarea acesteia sustine, in esenta, ca dispozitiile art. 80 alin. (1) si (2) din Legea nr. 53/2003 sunt neconstitutionale in masura in care dispozitiile privind obligatia instantelor de judecata de a dispune asupra repunerii in situatia anterioara: a) ar viza repunerea in drepturi numai in ceea ce priveste salariatul prin reintegrare, si nu si angajatorul, respectiv repunerea acestuia din urma in dreptul de a decide asupra suspendarii unilaterale a contractului individual de munca, daca un astfel de drept exista recunoscut conform prevederilor in vigoare ale art. 52 alin. (1) din Codul muncii, la data concedierii; b) in ipoteza existentei unei plangeri penale impotriva salariatului pentru fapte care au condus la concediere, aceste dispozitii nu vizeaza si acordarea de catre instanta a posibilitatii angajatorului sa poata dispune unilateral suspendarea contractului individual de munca pana la data pronuntarii unei sentinte definitive privind plangerea formulata, cu aplicarea art. 52 alin. (2) din Codul muncii; c) dispozitiile privind obligatia instantelor de judecata de a acorda despagubiri reprezentand contravaloarea drepturilor salariale in ipoteza existentei unei plangeri penale impotriva salariatului pentru fapte care au condus la concediere nu vizeaza si acordarea de catre instanta a posibilitatii angajatorului de suspendare a platii acestora pana la data pronuntarii unei sentinte definitive privind plangerea penala formulata, cu aplicarea art. 52 alin. (2) din Codul muncii.

Astfel, se sustine ca textele de lege criticate creeaza o situatie injusta pentru angajator, care va fi obligat sa plateasca despagubiri si sa reintegreze un salariat pentru nerespectarea unor conditii de forma ale deciziei de concediere, desi angajatorul a formulat plangere penala impotriva salariatului care ar putea fi condamnat penal pentru faptele care au stat la temeiul concedierii. Odata cu declararea ca neconstitutional a textului art. 52 alin. (1) lit. b) teza intai din Codul muncii, angajatorul care suspecteaza ca un salariat a savarsit o fapta penala incompatibila cu functia detinuta nu are decat doua variante: fie concedierea salariatului, fie mentinerea lui in functie pana la solutionarea plangerii penale, cu consecinta tolerarii comportamentului salariatului de insusire a bunurilor societatii, eventual pana la lichidarea acesteia, pentru ca decizia de concediere, in lipsa stabilirii vinovatiei de catre organele penale, ar fi atacabila oricand, cu consecinta platii de catre angajator de despagubiri . Or, considera ca aceasta situatie este inechitabila pentru angajator, intrucat il expune la suportarea unui dublu prejudiciu, pe care nu il poate recupera nici potrivit Codului muncii, nici potrivit Codului penal.

Aceste consecinte juridice sunt apreciate de autoarea exceptiei ca fiind contrare dreptului la un proces echitabil si sunt, totodata, de natura sa aduca atingere libertatii economice si dreptului de proprietate al angajatorului. In acest sens, precizeaza ca, desi prejudiciul produs ca urmare a faptelor penale savarsite de salariat poate fi recuperat in conditiile unei condamnari penale, exista si situatii in care durata litigiului de munca este mai lunga, iar cuantumul despagubirilor datorate de angajator in cazul anularii deciziei de concediere poate depasi uneori prejudiciul pe care il poate recupera angajatorul de la salariat in cadrul procesului penal, in masura in care se va constitui parte civila.

Astfel, prevederile constitutionale pretins incalcate sunt cele ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea in drepturi, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, art. 44 alin. (1) si (2) privind dreptul de proprietate privata, art. 45 referitor la libertatea economica si art. 146 referitor la atributiile Curtii Constitutionale.

1.3 Pozitiile instantei si autoritatilor publice sesizate conform legii

Tribunalul Arges - Sectia pentru conflicte de munca si asigurari sociale apreciaza ca exceptia de neconstitutionalitate este neintemeiata. Textele de lege vizate dispun expres ca, odata cu dispunerea anularii concedierii, instanta este obligata sa dispuna repunerea ambelor parti in situatia anterioara emiterii actului de concediere, ceea ce il plaseaza pe angajator intr-o situatie chiar mai favorabila, deoarece, redobandind de jure toate drepturile legale pe care le avea anterior sau, cel mai tarziu, la data concedierii, va putea sa aplice inclusiv sanctiuni disciplinare ori sa suspende contractul de munca, corelativ obligatiilor referitoare la temeinicia/justificarea, oportunitatea si proportionalitatea unor astfel de masuri . Prin urmare, legiuitorul a respectat principiul dreptului la un proces echitabil si pe cel al libertatii economice, reasezand partile pe pozitii egale in drepturi si obligatii si dand angajatorului posibilitatea de a-si manifesta libertatea comerciala, economica si decizionala pana la o noua verificare a legalitatii ori temeiniciei ei de catre instantele de judecata .

Guvernul considera ca exceptia de neconstitutionalitate este inadmisibila, deoarece simplele afirmatii ale autoarei acesteia nu reprezinta o veritabila motivare a criticii de neconstitutionalitate, iar Curtea Constitutionala nu se poate substitui partii in motivarea exceptiei.

1.4 Pozitia Curtii Constitutionale

Analizand criticile de neconstitutionalitate formulate, Curtea retine ca acestea pornesc de la declararea, prin Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015, a neconstitutionalitatii dispozitiilor art. 52 alin. (1) lit. b) teza intai din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, potrivit carora: "(1) Contractul individual de munca poate fi suspendat din initiativa angajatorului in urmatoarele situatii: (...) b) in cazul in care angajatorul a formulat plangere penala impotriva salariatului sau acesta a fost trimis in judecata pentru fapte penale incompatibile cu functia detinuta, pana la ramanerea definitiva a hotararii judecatoresti".

In urma efectuarii testului de proportionalitate vizand masura restrangerii exercitiului dreptului la munca, Curtea a constatat, pentru considerentele aratate in decizia mai sus mentionata, ca suspendarea contractului individual de munca, drept urmare a formularii unei plangeri penale de catre angajator impotriva salariatului, nu intruneste conditia caracterului proportional, masura fiind excesiva in raport cu obiectivul ce trebuie atins, astfel ca dispozitiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza intai din Legea nr. 53/2003 sunt neconstitutionale.

In prezenta cauza, autoarea exceptiei sustine, in esenta, faptul ca, in urma constatarii neconstitutionalitatii dispozitiilor art. 52 alin. (1) lit. b) teza intai din Legea nr. 53/2003, un angajator nu mai are posibilitatea de a proteja activitatea unitatii de eventualele prejudicii pe care un salariat prezumat a fi vinovat din punct de vedere penal le-ar putea aduce acesteia, suspendand contractul individual de munca odata cu formularea plangerii penale impotriva salariatului. In aceste conditii, in opinia sa, anularea deciziei de concediere pentru conditii de forma reprezinta o masura excesiva, care aduce atingere intereselor sale si creeaza un dezechilibru intre partile raportului de munca . Astfel, angajatorul care suspecteaza ca un salariat a savarsit o fapta penala incompatibila cu functia detinuta nu are decat doua variante: fie concedierea salariatului, fie mentinerea lui in functie pana la solutionarea plangerii penale, cu consecinta tolerarii comportamentului salariatului de insusire a bunurilor societatii, eventual pana la lichidarea acesteia, pentru ca decizia de concediere, in lipsa stabilirii vinovatiei de catre organele penale, ar fi atacabila oricand, cu consecinta platii de catre angajator de despagubiri . Considera ca aceasta situatie este inechitabila pentru angajator, intrucat il expune la suportarea unui dublu prejudiciu, pe care nu il poate recupera nici potrivit Codului muncii, nici potrivit Codului penal.

Totodata, Curtea retine ca autoarea prezentei exceptii de neconstitutionalitate - Societatea T.P.B - S.R.L. a mai ridicat, in fata instantelor de judecata, aceeasi exceptie de neconstitutionalitate prin raportare la critici de neconstitutionalitate similare, exceptie solutionata prin Decizia nr. 199 din 3 aprilie 2018, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 580 din 9 iulie 2018, prin care Curtea a respins, ca neintemeiata, exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 80 alin. (1) si (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii. Curtea a observat cu acel prilej ca autoarea exceptiei justifica pretinsa neconstitutionalitate a dispozitiilor de lege referitoare la anularea deciziei de concediere pentru aspecte formale, prin raportare la considerente ce tin de angajarea raspunderii penale a salariatului. Altfel spus, acesta sustinea ca aspectele formale ale deciziei de concediere nu ar trebui sa prevaleze atunci cand salariatul este suspectat de a fi savarsit o fapta penala incompatibila cu functia detinuta.

Curtea a apreciat ca aceasta perspectiva ignora diferenta dintre conditiile cerute de lege pentru a angaja raspunderea disciplinara a salariatului si raspunderea penala a acestuia. Astfel, raspunderea penala, al carei izvor este insasi legea, se angajeaza in urma pronuntarii unei hotarari definitive de condamnare, moment pana la care persoana este considerata nevinovata, potrivit art. 23 alin. (11) din Constitutie . Pe de alta parte, raspunderea disciplinara, avand ca temei contractul incheiat intre partile raportului de munca, este rezultatul parcurgerii unei proceduri disciplinare si al constatarii faptului ca exista o fapta in legatura cu munca, ce consta intr-o actiune sau inactiune savarsita cu vinovatie de catre salariat, prin care acesta a incalcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de munca sau contractul colectiv de munca aplicabil, ordinele si dispozitiile legale ale conducatorilor ierarhici.

Decizia de sanctionare disciplinara este supusa unor conditii care, asa cum a aratat Curtea Constitutionala prin Decizia nr. 1.675 din 15 decembrie 2009, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 112 din 19 februarie 2010, si prin Decizia nr. 1.243 din 22 septembrie 2011, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 915 din 22 decembrie 2011, "au ca scop asigurarea stabilitatii raporturilor de munca, a desfasurarii acestora in conditii de legalitate si a respectarii drepturilor si indatoririlor ambelor parti ale raportului juridic de munca". In acelasi timp, aceste conditii "sunt menite sa asigure apararea drepturilor si intereselor legitime ale salariatului, avand in vedere pozitia obiectiv dominanta a angajatorului in desfasurarea raportului de munca . Aplicarea sanctiunilor disciplinare si, in mod special, incetarea raportului de munca din vointa unilaterala a angajatorului sunt permise cu respectarea unor conditii de fond si de forma riguros reglementate de legislatia muncii, in scopul prevenirii eventualelor conduite abuzive ale angajatorului."

Prin deciziile mai sus amintite, Curtea a subliniat ca mentiunile si precizarile pe care in mod obligatoriu trebuie sa le contina decizia de aplicare a sanctiunii disciplinare au rolul, in primul rand, de a-l informa concret si complet pe salariat cu privire la faptele, motivele si temeiurile de drept pentru care i se aplica sanctiunea, inclusiv cu privire la caile de atac si termenele in care are dreptul sa constate temeinicia si legalitatea masurilor dispuse din vointa unilaterala a angajatorului.

De asemenea, Curtea a precizat ca "angajatorul, intrucat detine toate datele, probele si informatiile pe care se intemeiaza masura dispusa, trebuie sa faca dovada temeiniciei si legalitatii acelei masuri, salariatul putand doar sa le combata prin alte dovezi pertinente. Astfel, mentiunile si precizarile prevazute de textul de lege sunt necesare si pentru instanta judecatoreasca, in vederea solutionarii legale si temeinice a eventualelor litigii determinate de actul angajatorului".

Mai mult, Curtea a retinut ca despagubirile pe care, pe de o parte, angajatorul le datoreaza salariatului pentru concedierea nelegala si cele pe care, pe de alta parte, salariatul le datoreaza angajatorului in urma constatarii vinovatiei sale penale se refera la aspecte diferite, ce nu pot fi confundate.

Avand in vedere considerentele mai sus redate, Curtea constata ca, in lipsa unor elemente noi, de natura a schimba jurisprudenta sa in materie, concretizata prin Decizia nr. 199 din 3 aprilie 2018, solutia de respingere, ca neintemeiata, a exceptiei de neconstitutionalitate urmeaza a fi mentinuta si in prezenta cauza.

1.5 Solutia Curtii Constitutionale

Fiind avute in vedere argumentele expuse anterior, Curtea Constitutionala a respins, prin Decizia nr. 864/2018, ca neintemeiata, exceptia de neconstitutionalitate ridicata, si a constatat ca prevederile art. 80 alin. (1) si (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii sunt constitutionale in raport cu criticile de neconstitutionalitate formulate.

2. Concluzii

In incheiere, retinem urmatoarele: odata cu dispunerea anularii concedierii, instanta este obligata sa dispuna repunerea ambelor parti in situatia anterioara emiterii actului de concediere, ceea ce il plaseaza pe angajator intr-o situatie chiar mai favorabila, deoarece, redobandind de jure toate drepturile legale pe care le avea anterior sau, cel mai tarziu, la data concedierii, va putea sa aplice inclusiv sanctiuni disciplinare ori sa suspende contractul de munca, corelativ obligatiilor referitoare la temeinicia/justificarea, oportunitatea si proportionalitatea unor astfel de masuri .

Mai mult decat atat, raspunderea penala si raspunderea disciplinara a salariatului sunt doua aspecte esentialmente diferite ce nu ar trebui confundate. Astfel, si despagubirile pe care, pe de o parte, angajatorul le datoreaza salariatului pentru concedierea nelegala si cele pe care, pe de alta parte, salariatul le datoreaza angajatorului in urma constatarii vinovatiei sale penale se refera la aspecte diferite, fara a putea fi privite unitar.

Prin urmare, nu se poate retine vreo incalcare a dreptului la un proces echitabil, dreptului la proprietate ori dreptului la libertate economica prin textele legale criticate, asa cum, de altfel, Curtea a retinut in jurisprudenta sa anterioara.

Autor: Diculescu Irina-Maria, Intern MCP Cabinet avocati, specializati in relatii de munca, comerciale si protectia datelor cu caracter personal

Bibliografie

I.Tratate, Monografii

1. M.C. Predut, Codul muncii comentat. Protectia datelor personale, telemunca, munca virtuala si alte forme de munca . Editia a II-a, completata si revizuita, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2019.

II. Legislatie

1. Legea nr. 53/2003 - Codul muncii

III. Jurisprudenta

1. Decizia C.C.R. nr. 864/2018