Statele membre UE nu pot rezerva propriilor cetateni accesul la profesia de notar

Comisia a formulat actiuni in constatarea neindeplinirii obligatiilor impotriva a sase state membre (Belgia, Germania, Grecia, Franta, Luxemburg si Austria) intrucat acestea rezerva propriilor resortisanti accesul la profesia de notar, ceea ce constituie, in opinia sa, o discriminare pe motiv de cetatenie interzisa de Tratatul CE.

Comisia imputa de asemenea Portugaliei, precum si statelor mentionate anterior, cu exceptia Frantei, neaplicarea in cazul notarilor a Directivei privind recunoasterea calificarilor profesionale¹.

Miza principala a acestor cauze rezida in stabilirea faptului daca activitatile care tin de profesia de notar sunt sau nu sunt asociate exercitarii autoritatii publice in sensul Tratatului CE. Astfel, acesta prevede ca activitatile asociate, chiar ocazional, la exercitarea autoritatii publice sunt scutite de aplicarea dispozitiilor privind libertatea de stabilire².

Or, statele membre vizate in aceste cauze, recunoscand totodata ca pe teritoriul lor notarul isi furnizeaza serviciile in general in cadrul unei profesii liberale, sustin ca acesta este un titular al unei functii publice care participa la exercitarea autoritatii publice a carui activitate este exclusa de la normele privind libertatea de stabilire.

In prima parte a hotararilor pronuntate Curtea de Justitie precizeaza ca actiunile Comisiei privesc numai conditia de cetatenie impusa de reglementarile nationale in cauza pentru accesul la profesia de notar, fara a se referi la organizarea ca atare a notariatului. Pentru a aprecia daca activitatile notarilor sunt asociate exercitarii autoritatii publice in sensul Tratatului CE, Curtea analizeaza in continuare competentele notarilor in statele membre in cauza si aminteste, in primul rand, ca numai activitatile care constituie o participare directa si specifica la exercitarea autoritatii publice pot fi excluse de la aplicarea principiului libertatii de stabilire. In aceasta privinta, Curtea observa ca notarul, in calitate de titular al unei functii publice, are ca functie principala autentificarea actelor juridice.

Prin aceasta interventie - obligatorie sau facultativa in functie de natura actului - notarul constata indeplinirea tuturor conditiilor impuse de lege pentru realizarea actului, precum si capacitatea de folosinta si de exercitiu a partilor. In plus, actul autentic are forta probanta superioara, precum si forta executorie. Cu toate acestea, Curtea subliniaza ca fac obiectul unei autentificari actele sau conventiile la care partile au subscris in mod liber . Astfel, acestea decid ele insele, in limitele stabilite de lege, continutul drepturilor si obligatiilor lor si aleg in mod liber clauzele carora vor sa se supuna atunci cand prezinta la notar spre autentificare un act sau o conventie . Interventia notarului presupune astfel existenta prealabila a unui consimtamant sau a unui acord de vointa al partilor. In plus, notarul nu poate modifica in mod unilateral conventia pe care trebuie sa o autentifice fara a lua in prealabil consimtamantul partilor.

Activitatea de autentificare incredintata notarilor nu presupune, asadar, o participare directa si specifica la exercitarea autoritatii publice. Faptul ca anumite acte sau anumite conventii trebuie, sub sanctiunea nulitatii, sa faca in mod obligatoriu obiectul unei autentificari nu repune in discutie aceasta concluzie intrucat validitatea diverselor acte este frecvent supusa unor cerinte de forma sau unor proceduri obligatorii de validare. De asemenea, faptul ca activitatea notarilor urmareste un obiectiv de interes general care consta in garantarea legalitatii si a securitatii juridice a actelor incheiate intre particulari, nu este suficient in sine pentru ca aceasta activitate sa fie considerata asociata in mod direct si specific exercitarii autoritatii publice. Astfel, activitatile exercitate in cadrul diverselor profesiuni reglementate implica adesea obligatia persoanelor care le exercita de a urmari un asemenea obiectiv, fara insa ca aceste activitati sa tina de exercitarea autoritatii publice.

In ceea ce priveste in special forta probanta a actelor notariale, Curtea constata ca aceasta rezulta din regimul probelor din statele membre si, asadar, nu are efecte directe asupra calificarii activitatii notariale care presupune intocmirea acestor acte . In ceea ce priveste forta executorie a acestor acte, Curtea observa ca aceasta se intemeiaza pe vointa partilor care se prezinta in fata notarului tocmai pentru a incheia un astfel de act si pentru a-i conferi forta mentionata, dupa ce notarul va fi verificat conformitatea sa cu legea .

In afara acestei activitati de autentificare a actelor, Curtea examineaza celelalte activitati incredintate notarilor in statele membre in cauza - precum participarea la sechestrul imobiliar sau interventia in materie de drept succesoral - si considera ca, de asemenea, acestea nu implica exercitarea autoritatii publice. Astfel, majoritatea acestor activitati sunt exercitate sub supravegherea unei instante sau conform vointei clientilor.

In continuare, Curtea arata ca in limitele competentelor lor teritoriale respective, notarii isi exercita profesia in conditii de concurenta, ceea ce nu este caracteristic exercitarii autoritatii publice. De asemenea, acestia raspund direct si personal, fata de clientii lor, pentru prejudiciile rezultate din orice greseala savarsita in exercitarea activitatii lor, spre deosebire de autoritatile publice pentru greselile carora raspunderea este asumata de stat .

In aceste conditii, Curtea apreciaza ca activitatile notariale, astfel cum sunt definite in prezent in statele membre in cauza, nu sunt asociate exercitarii autoritatii publice in sensul articolului 45 din Tratatul CE. Prin urmare, conditia de cetatenie impusa de reglementarea acestor state pentru accesul la profesia de notar constituie o discriminare pe motiv de cetatenie interzisa de Tratatul CE.

In sfarsit, in a doua parte a hotararilor, Curtea constata ca, tinand seama de imprejurarile speciale care au insotit procesul legislativ, exista o situatie de incertitudine in cadrul Uniunii cu privire la existenta unei obligatii suficient de clare³ pentru statele membre de a transpune in ceea ce priveste profesia de notar Directiva privind recunoasterea calificarilor profesionale. Pe acest temei, Curtea respinge capetele de cerere privind constatarea neindeplinirii de catre statele membre a obligatiilor care le revin in temeiul acestei directive.

¹ Directiva 89/48/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1988 privind sistemul general de recunoastere a diplomelor de invatamant superior acordate pentru formarea profesionala cu durata minima de trei ani (JO 1989, L 19, p. 16, Editie speciala, 05/vol. 2, p. 76), astfel cum a fost modificata prin Directiva 2001/19/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 14 mai 2001 (JO L 206, p. 1, Editie speciala, 05/vol. 6, p. 60) si/sau Directiva 2005/36/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 7 septembrie 2005 privind recunoasterea calificarilor profesionale (JO L 255, p. 22, Editie speciala, 05/vol. 8, p. 3),

² Articolul 45 din Tratatul CE (in prezent articolul 51 din Tratatul FUE).

³ La expirarea termenului acordat in avizele motivate adresate de Comisie statelor membre in cauza prin care le invita sa se conformeze directivei. fost comunicate Comisiei masurile de transpunere a unei directive, Curtea poate aplica sanctiuni, la propunerea Comisiei, de la stadiul primei hotarari.