"In interpretarea unitara a dispozitiilor art. 34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010 si a art. 11 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 83/2014, dispozitiile legale nu instituie o procedura prealabila sesizarii instantelor din cadrul jurisdictiei muncii cu actiuni avand ca obiect obligarea angajatorilor la plata, in temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite ori prin contracte individuale de munca sau acte aditionale la acestea din urma."
Inalta Curte de Casatie si Justitie a fost investita, prin promovarea recursului in interesul legii, cu solicitarea de interpretare a art. 34 din Legea nr. 330/2009, a art. 30 din Legea nr. 284/2010, a art. 7 din Legea nr. 285/2010 si a art. 11 din O.U.G. nr. 83/2014, respectiv daca aceste prevederi legale instituie sau nu o procedura prealabila sesizarii instantelor din cadrul jurisdictiei muncii cu actiuni avand ca obiect obligarea angajatorilor la plata, in temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite ori prin contracte individuale de munca sau acte aditionale la acestea din urma.
Au fost luate spre analiza urmatoarele texte legislative:
1. Legea nr. 330/2009
"Art. 34
(1) Solutionarea contestatiilor in legatura cu stabilirea salariilor de baza individuale, a sporurilor, a premiilor si a altor drepturi care se acorda potrivit prevederilor prezentei legi este de competenta ordonatorilor de credite.
(2) Contestatia poate fi depusa in termen de 5 zile de la data luarii la cunostinta a actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la sediul ordonatorului de credite.
(3) Ordonatorii de credite vor solutiona contestatiile in termen de 10 zile .
(4) Impotriva masurilor dispuse potrivit prevederilor alin. (1) persoana nemultumita se poate adresa instantei de contencios administrativ sau, dupa caz, instantei judecatoresti competente potrivit legii, in termen de 30 de zile de la data comunicarii solutionarii contestatiei."
2. Legea nr. 284/2010
"Art. 30
(2) Contestatia poate fi depusa in termen de 15 zile lucratoare de la data luarii la cunostinta a actului administrativ de stabilirea drepturilor salariale, la sediul ordonatorului de credite.
(3) Ordonatorii de credite vor solutiona contestatiile in termen de 10 zile lucratoare.
(4) Impotriva masurilor dispuse potrivit prevederilor alin. (1) persoana nemultumita se poate adresa instantei de contencios administrativ sau, dupa caz, instantei judecatoresti competente potrivit legii, in termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicarii solutionarii contestatiei in scris."
3. Legea nr. 285/2010
"Art. 7
(1) Solutionarea contestatiilor in legatura cu stabilirea salariilor de baza, indemnizatiilor lunare de incadrare si a soldelor functiilor de baza/salariilor functiilor de baza care se acorda potrivit prevederilor prezentei legi este de competenta ordonatorilor de credite.
(4) Impotriva masurilor dispuse potrivit prevederilor alin. (1) persoana nemultumita se poate adresa instantei de contencios administrativ sau, dupa caz, instantei judecatoresti competente potrivit legii, in termen de 30 de zile de la data comunicarii solutionarii contestatiei".
4. Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 83/2014
"Art. 11
(3) Ordonatorii de credite solutioneaza contestatiile in termen de 30 de zile .
5. Codul muncii, republicat, cu modificarile si completarile ulterioare
"Art. 1
(1) Prezentul cod reglementeaza domeniul raporturilor de munca, modul in care se efectueaza controlul aplicarii reglementarilor din domeniul raporturilor de munca, precum si jurisdictia muncii.
(2) Prezentul cod se aplica si raporturilor de munca reglementate prin legi speciale, numai in masura in care acestea nu contin dispozitii specifice derogatorii.
Art. 170
Acceptarea fiara rezerve a unei parti din drepturile salariale sau semnarea actelor de plata in astfel de situatii nu poate avea semnificatia unei renuntari din partea salariatului la drepturile salariale ce i se cuvin in integralitatea lor, potrivit dispozitiilor legale sau contractuale.
Art. 171
(1) Dreptul la actiune cu privire la drepturile salariale, precum si cu privire la daunele rezultate din neexecutarea in totalitate sau in parte a obligatiilor privind plata salariilor se prescrie in termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.
(2) Termenul de prescriptie prevazut la alin. (1) este intrerupt in cazul in care intervine o recunoastere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale sau derivand din plata salariului.
Art. 266
Jurisdictia muncii are ca obiect solutionarea conflictelor de munca cu privire la incheierea, executarea, modificarea, suspendarea si incetarea contractelor individuale sau, dupa caz, colective de munca prevazute de prezentul cod, precum si a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod.
Art. 269
(1) Judecarea conflictelor de munca este de competenta instantelor judecatoresti, stabilite potrivit legii.
(2) Cererile referitoare la cauzele prevazute la alin. (1) se adreseaza instantei competente in a carei circumscriptie reclamantul isi are domiciliul sau resedinta ori, dupa caz, sediul .
(3) Daca sunt indeplinite conditiile prevazute de Codul de procedura civila pentru coparticiparea procesuala activa, cererea poate fi formulata la instanta competenta pentru oricare dintre reclamanti."
Art. 278 alin. (2) "Prevederile prezentului cod se aplica cu titlu de drept comun si acelor raporturi juridice de munca neintemeiate pe un contract individual de munca, in masura in care reglementarile speciale nu sunt complete si aplicarea lor nu este incompatibila cu specificul raporturilor de munca respective."
6. Legea dialogului social nr. 62/2011, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, denumita in continuare Legea nr. 62/2011
"Art. 208
Conflictele individuale de munca se solutioneaza in prima instanta de catre tribunal."
7. Legea nr. 188/1999 privind Statutul functionarilor publici, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, denumita in continuare Legea nr. 188/1999
"Art. 109
Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al functionarului public sunt de competenta sectiei de contencios administrativ si fiscal a tribunalului, cu exceptia situatiilor pentru care este stabilita expres prin lege competenta altor instante."
Reglementarea cuprinsa in legile-cadru, partea generala a acestora, si in legile anuale de salarizare, este aplicabila tuturor salariatilor remunerati din venituri publice, personal contractual, functionari publici si personalul asimilat salariatilor.
Legea nr. 330/2009 si O.U.G. nr. 1/2010 privind unele masuri de reincadrare in functii a unor categorii de personal din sectorul bugetar si stabilirea salariilor acestora, precum si alte masuri in domeniul bugetar, au fost abrogate prin art. 39 lit. w) si x) din Legea nr. 284/2010, act normativ care, de asemenea, are ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul platit din bugetul general consolidat.
S-a retinut ca Legea nr. 284/2010 a fost succedata, in perioada 2011-2016, de legi speciale anuale de salarizare, astfel: Legea nr. 285/2010, Legea nr. 283/2011 privind aprobarea O.U.G. nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din O.U.G. nr. 37/2008 privind reglementarea unor masuri financiare in domeniul bugetar, prin care s-a stabilit salarizarea in anul 2012 a personalului platit din fonduri publice; O.U.G. nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar in anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum si unele masuri fiscal-bugetare, aprobata prin Legea nr. 36/2014; O.U.G. nr. 103/2013 privind salarizarea personalului platit din fonduri publice in anul 2014, precum si alte masuri in domeniul cheltuielilor publice, aprobata cu completari prin Legea nr. 28/2014; O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului platit din fonduri publice in anul 2016, prorogarea unor termene, precum si unele masuri fiscal-bugetare, modificata prin O.U.G. nr. 20/2016, aprobata cu modificari si completari prin Legea nr. 250/2016.
Inalta Curte a retinut ca in anexele legilor-cadru de salarizare pe familii ocupationale exista si prevederi speciale aplicabile principiului specialia generalibus derogant, pentru personalul salarizat in baza acestor anexe . Cu titlu de exemplu, pentru familia ocupationala de functii bugetare "justitie", dispozitiile art. 7 din cap. VIII din anexa VI la Legea nr. 284/2010 prevad ca "personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemultumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestatie, in termen de 15 zile de la data comunicarii actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justitiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, Directiei Nationale Anticoruptie, Directiei de Investigare a Infractiunilor de Criminalitate Organizata si Terorism, la Colegiul de conducere al Inaltei Curti de Casatie si Justitie ori, dupa caz, la colegiile de conducere ale curtilor de apel sau parchetelor de pe langa acestea. Contestatiile se solutioneaza in termen de cel mult 30 de zile ".
Alineatul (2) al aceluiasi articol prevede ca, "impotriva hotararilor organelor prevazute la alin. (1) se poate face plangere, in termen de 30 de zile de la comunicare, la Sectia de contencios administrativ a Inaltei Curti de Casatie si Justitie pentru hotararile Colegiului de conducere al Inaltei Curti de Casatie si Justitie sau, dupa caz, a Curtii de Apel Bucuresti pentru celelalte hotarari. Hotararile pronuntate sunt irevocabile."
Se constata ca, in aceasta situatie, legea instituie o procedura speciala in fata ordonatorului de credite, urmata de o procedura judiciara in contencios administrativ.
Spre deosebire de norma speciala, care instituie o procedura speciala in fata ordonatorului de credite, dispozitia cu aplicare generala nu instituie o procedura prealabila in sensul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, intrucat nu este urmata de o actiune in contencios administrativ, salariatul nemultumit urmand a se indrepta la instanta competenta in ceea ce priveste raportul sau de munca .
Astfel, personalul contractual si personalul asimilat acestuia (cu titlu de exemplu, functii de demnitate publica numite sau alese) se pot adresa la instanta de dreptul muncii, potrivit art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborate cu art. 1, art. 170-171, art. 266 si art. 269 din Codul muncii, iar functionarii publici la instanta de contencios administrativ, potrivit Legii nr. 188/1999.
Conform art. 109 din Legea nr. 188/1999, cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al functionarului public sunt de competenta sectiei de contencios administrativ si fiscal a tribunalului, cu exceptia situatiilor pentru care este stabilita expres prin lege competenta altor instante.
Chiar daca actul de stabilire a drepturilor salariale este denumit act administrativ in alin. (2) al art. 34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010, art. 12 din O.U.G. nr. 103/2013, art. 11 din O.U.G. nr. 83/2014, fata de distinctia facuta la alin. (4) din aceleasi dispozitii legale, referitor la instantele competente, acesta nu reprezinta decat inscrisul doveditor prin care angajatorul face aplicarea dispozitiei de salarizare (aspect ce tine de organizarea proprie si functionarea interna), fara a dobandi sensul de act emis, chiar cu caracter individual, in exercitarea atributiilor de putere cu care un organ administrativ a fost investit.
Aceasta cu atat mai mult cu cat, in ceea ce priveste personalul contractual, calitatea de angajator cu atributii de ordonator de credite poate fi orice persoana juridica care utilizeaza venituri de la bugetul statului, fara a fi obligatoriu, si o autoritate publica in sensul art. 1 si art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 (a se vedea Decizia nr. 28 din 24 aprilie 2017 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, conform careia notiunea de autoritate publica nu este similara cu cea de institutie publica).
Din cele aratate rezulta ca, daca in legile-cadru se putea contesta, in procedura speciala, salariul de baza, dar si sporurile, premiile, alte drepturi salariale acordate prin lege, potrivit actelor normative anuale de salarizare, se contesta la ordonatorul de credite doar salariile de baza/de incadrare stabilite de acesta.
Prin urmare, ar putea fi calificata ca fiind o procedura administrativa interna, obligatorie numai in situatia in care angajatorul a emis un act de stabilire a salariului de baza, fixarea unui termen de contestare a acestuia fiind menita sa confere siguranta actului intrat in circuitul civil.
Daca angajatorul a emis si a comunicat decizia de stabilire a salariilor, salariatul trebuie sa urmeze procedura speciala obligatorie, statornicita de legile salarizarii in vigoare la momentul respectiv.
De asemenea, Inalta Curte a stabilit ca angajatii trebuie sa urmeze procedura prealabila atunci cand sesizeaza instanta de contencios administrativ cu actiuni ce au ca obiect anularea/revocarea/ modificarea actelor administrative - comunicate - prin care angajatorii carora li se aplica dispozitiile ar. 34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010 si art. 11 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 83/2014 au facut incadrarea/reincadrarea personalului platit din fonduri publice si au stabilit drepturile salariale ce se acorda potrivit acestei incadrari/reincadrari, respectiv au stabilit salariile de baza .
Rolul procedurii descrise in legile de salarizare este tocmai asigurarea posibilitatii ordonatorului de credite de a corecta rapid orice eroare in stabilirea salariilor.
Per a contrario, nu fac obiectul procedurii de contestare administrativa alte categorii de drepturi (sporuri, compensatii, ajutoare) reglementate de lege, ce pot intra in venitul brut al salariatului, nerecunoscute de angajator, si nici eventualele solicitari de acordare retroactiva a oricaror drepturi salariale, pentru aceste situatii este aplicabil dreptul comun care permite formularea unei actiuni directe la instanta competenta a statua asupra litigiilor privind drepturile salariale pretinse de parti, recunoscute sau nu de ordonatorii de credite.
Prin urmare, atunci cand pretentiile angajatilor nu rezulta dintr-o incadrare/reincadrare pretins nelegala, ci vizeaza obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale neacordate, precum si atunci cand angajatorul nu a emis un act administrativ/act aditional la contractul individual de munca ori actul respectiv nu a fost comunicat angajatilor, admisibilitatea cererii de chemare in judecata cu care salariatul a investit instanta specializata in litigii de munca nu este conditionata de parcurgerea procedurii prealabile.
In concluzie, raspunzand primului punct al sesizarii, Inalta Curte de Casatie si Justitie a constatat ca, in conditiile in care obiectul litigiilor este reprezentat de actiuni avand ca obiect obligarea angajatorilor la plata, in temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite ori prin contracte individuale de munca sau acte aditionale la acestea din urma, textele de lege mentionate, respectiv art. 34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010, art. 11 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 83/2014, urmeaza a se interpreta in sensul ca nu instituie o procedura prealabila sesizarii instantelor din cadrul jurisdictiei muncii cu aceste litigii.
Potrivit dispozitiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedura civila, dezlegarea data problemelor de drept judecate prin Decizia RIL nr. 9/2017 este obligatorie pentru instante de la data publicarii deciziei in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, respectiv de la data de 13 decembrie 2017.
Decizia nr. 9/2017 poate fi consultata integral aici.
Avocat Gherasim Andrei-Gheorghe, Colaborator "MCP Cabinet Avocati"