Obligatie bugetara. Note de compensare. Contestatie. Solutionare de catre Ministerul Finantelor Publice.

O.U.G. nr.13/2001
O.G. nr.61/2002

Potrivit art.1 alin.(1) din O.U.G. nr.13/2001, contestatiile formulate in conditiile acestei ordonante de urgenta sunt cai administrative de atac prin care se solicita diminuarea sau anularea, dupa caz, a impozitelor, taxelor, datoriei vamale, contributiilor la fondurile speciale, a majorarilor de intarziere sau a penalitatilor ori a altor sume constatate si aplicate, precum si a altor masuri dispuse de organele Ministerului Finantelor Publice abilitate, potrivit legii, sa efectueze acte de control sau de impunere.
In speta, in mod corect, instanta a retinut ca adresele transmise de Ministerul Finantelor Publice, avand ca obiect stabilirea unor masuri de compensare, se circumscriu notiunii de �alte masuri dispuse de organele Ministerului Finantelor Publice� din cuprinsul dispozitiilor susmentionate si se solutioneaza de catre acest minister . Notele de compensare nu sunt simple modalitati legale de stingere a unor obligatii bugetare si, in speta, organele fiscale, in mod unilateral, au modificat drepturile si obligatiile de plata stabilite initial, o astfel de manifestare de vointa imbracand forma unui act administrativ atipic, neputand fi considerata ca expresia unui simplu act de executare silita.

Nota: O.U.G. nr.13/2001 si O.G. nr.61/2002 au fost abrogate prin O.G. nr.92/2003 privind Codul de procedura fiscala.


Curtea de Apel Bucuresti � Sectia de contencios administrativ, prin sentinta civila nr. 2036 din 2.12.2003, a admis actiunile conexe ale reclamantei S.C. �K.I.� S.A., formulate in contradictoriu cu paratii Ministerul Finantelor Publice (M.F.P.) si Administratia Finantelor Publice Sector 4 (A.F.P. Sector 4) si a obligat pe paratul M.F.P. sa solutioneze contestatiile reclamantei cu nr.555/9.06.2003 si nr.1105/1.09.2003, formulate impotriva masurilor de repunere in plata a debitului de 28.561.496.610 lei si a compensarilor comunicate reclamantei prin adresele nr.2027353/4.06.2003 si nr.2043059/22.08.2003 emise de A.F.P Sector 4 si sa comunice reclamantei decizia emisa in acest sens.
Prin aceeasi sentinta, a fost anulata decizia de dezinvestire comunicata reclamantei de catre M.F.P. prin adresa nr.341103/12.08.2003 si au fost respinse exceptiile privind prematuritatea si respectiv inadmisibilitatea actiunii reclamantei, invocate de parata A.F.P. Sector 4.
Pentru a se pronunta astfel, instanta de fond a retinut ca reclamanta S.C. �K.I.� S.A., prin actiunile conexe, precizate si ulterior modificate, a solicitat instantei sa oblige M.F.P. sa solutioneze contestatia formulata impotriva notei de constatare emisa de A.F.P. Sector 4 sub nr.2027353/4.06.2003, potrivit prevederilor O.U.G. nr.13/2001, urmand a fi anulata decizia de dezinvestire a M.F.P. nr.341103/12.08.2003.
Prin nota de compensare contestata, practic, reclamanta a fost decazuta din beneficiul facilitatilor acordate cu ocazia privatizarii, prin ordinele M.F.P. nr. 281845, 2822004, 282200/24.07.1998, motivat de faptul ca a existat o intarziere in plata ultimei rate din reesalonare, astfel ca o creanta fiscala suspendata la plata a devenit exigibila, cu toate acestea M.F.P. a considerat ca nota de compensare nu este act de impunere, administrativ, care nu dispune masuri, ci reprezinta stingerea prin compensare a unor obligatii bugetare anterior stabilite, cu T.V.A. de rambursat, cnform art. 21 din O.G. nr. 61/2002, nefiind astfel incidente dispozitiile O.U.G. nr. 13/2001.
Instanta de fond a apreciat ca adresa nr.341103/2003, desi din punct de vedere strict formal nu este o decizie, conform art.7 si 8 din O.U.G. nr. 13/2001, in substanta ea intruneste trasaturile unei decizii de dezinvestire, continand toate elementele in acest sens.
Referitor la natura legala a masurilor dispuse prin actele atacate, instanta de fond a retinut ca, in cauza, nu este vorba despre o simpla operatiune de compensare a unor creante certe si reciproce ale partilor, organele fiscale dispunand in mod unilateral repunerea in plata a unor sume ce au repezentat inlesniri fiscale anterioare acordate reclamantei, prin ordin al ministrului finantelor publice, astfel ca actele contestate se incadreaza in prevederile finale ale art.1 alin.(1) din O.U.G. nr.13/2001. Fata de cele retinute, si constatand ca M.F.P. a refuzat nejustificat sa solutioneze contestatiile reclamantei conform art.7, 8 si 9 din O.U.G. nr.13/2001, s-a dispus obligarea acestuia la solutionarea contestatiilor (cea de-a doua contestatie dedusa judecatii nefiind solutionata in nici un mod pana la data investirii instantei) ca si la comunicarea deciziei, emise in conditiile art.11 din O.U.G. nr. 13/2001.
Impotriva acestei sentinte, in termen legal au declarat recurs atat paratul M.F.P. cat si parata A.F.P. Sector 4.
Recurentul M.F.P. a criticat solutia instantei de fond pentru a fi fost pronuntata cu aplicarea gresita a legii, invocand motivul de recurs prevazut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ..
In dezvoltarea motivului invocat, in esenta, recurentul M.F.P. a aratat ca instanta a facut o gresita aplicare a dispozitiilor art.1 alin.(1) din O.U.G. nr.13/2001, intrucat notele de compensare nu se pot include, in sensul acestui text, in categoria �alte masuri dispuse de organele M.F.P.�, abilitate, sa efectueze acte de control sau de impunere. In realitate, instanta trebuia sa retina ca in speta fiind contestata o procedura de compensare, care este ulterioara stabilirii obligatiilor bugetare si reprezinta o procedura de stingere a acestora, sunt incidente prevederile art. 21 din O.G. nr.61/2002.
Recurenta A.F.P. Sector 4, la randul sau, a criticat sentinta pronuntata de instanta de fond pentru nelegalitate si netemeinicie, invocand prevederile art. 304 pct. 9 C.proc.civ..
Astfel, recurenta a sustinut ca instanta a gresit atunci cand a calificat notele de compensare ca fiind acte administrative de impunere, a caror cenzurare se efectueaza conform O.U.G. nr.13/2001, privind contestatiile formulate impotriva actelor incheiate de organele M.F.P. In conditiile in care reclamanta � intimata, beneficiara a unei esalonari la plata mai multor debite catre bugetul de stat, conform unei conventii incheiate in acest sens la 24.07.1998 cu M.F.P., a incalcat conventia, referitor la plata uneia dintre rate, a pierdut in mod legal facilitatile acordate, astfel dupa cum s-a prevazut expres in ultimul aliniat al conventiei de esalonare.
Asa fiind, nu trebuia incheiat nici un act special, care sa repuna in plata debitele respective si drept urmare organul de executare a trecut direct la executarea silita, primul pas in acest sens fiind acela de a compensa unele dintre debite cu suma pe care reclamanta urma sa le primeasca ca T.V.A. rambursabil, operatiuni intocmite cu respectarea formalitatilor prevazute de O.G. nr.61/2002.
Examinand cauza de fata in raport de criticile formulate de ambele recurente si prin prisma prevederilor legale incidente, Inalta Curte retine ca recursurile formulate sunt nefondate, pentru urmatoarele considerente.
A rezultat din actele si lucrarile dosarului ca la momentul achizitionarii de catre reclamanta intimata a pachetului majoritar de actiuni in cadrul S.C. �I.� S.A., a intervenit o intelegere cu statul roman privind rezolvarea datoriilor istorice ale acestei societati. In acest sens Ministerul Finantelor a aprobat prin Ordinele nr. 281845, 282004 si respectiv 282200/24.07.1998 reesalonarea datoriilor istorice ale societatii la bugetul de stat precum si scutirea de la plata majorarilor de intarziere, in suma totala de 24.420.902.550 lei si a penalitatilor in suma de 4.140.594.060 lei.
Conform prevederilor acestei complexe intelegeri convenite intre Ministerul Finantelor Publice si intimata reclamanta, la data de 20 noiembrie 2002, ultima rata in suma de 1.839.336.908 lei din conventia de reesalonare a devenit exigibila.
In raport de cele astfel retinute, Inalta Curte de Casatie si Justitie apreciaza, examinand global toate motivele de recurs, ca in mod gresit s-a sustinut de catre ambele recurente ca notele de compensare in discutie sunt simple modalitati legale de stingere a unor obligatii bugetare, fata de care repunerea in plata a unor sume de care reclamanta intimata a fost scutita anterior, in baza unei conventii separate, nu necesita intocmirea unor alte documente, inscrisuri, care sa prevada expres si sa ilustreze aceasta noua situatie fiscala.
Fata de continutul si caracterul complex al conventiei de reesalonare, fata de partile intre care o astfel de intelegere a intervenit cu ocazia privatizarii S.C. �I.� S.A., Inalta Curte de Casatie si Justitie apreciaza ca prin intocmirea notei de compensare atacate, organele fiscale, in mod unilateral, au modificat drepturile si obligatiile de plata ale partilor stabilite initial, o astfel de manifestare de vointa imbracand forma unui act administrativ, chiar daca atipic, si neputand fi considerata ca fiind expresia unui simplu act de executare silita, in ciuda denumirii si formei alese.
Astfel fiind, in cauza, dupa cum in mod corect a retinut si instanta de fond, sunt incidente dispozitiile O.U.G. nr.13/2001 si nu cele ale O.G. nr.61/2002.
Recursurile au fost respinse ca nefondate.