Potrivit jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului, libertatea de exprimare, ca drept esential intr-o societate democratica, nu poate fi exercitata dincolo de orice limite. Aceste limitari se concretizeaza in posibilitatea existentei unor ingerinte ale autoritatilor statale in exercitiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enuntate de art. 10 paragraful 2 din Conventia europeana .
Astfel, luand in considerare contextul factual in care s-a derulat conflictul intre parti, care potrivit situatiei de fapt releva, pe de o parte ca reclamanta a adoptat o conduita provocatoare, iar pe de alta parte ca, ambele parti au inteles sa expuna, in mai multe randuri, disputele din viata privata, in public, contrar normelor de conduita si de morala unanim acceptate, desi actele de defaimare imputate paratei, privite in mod izolat, au valenta de a afecta demnitatea unei persoane, nu impun cu necesitate sanctionarea sa pentru acoperirea prejudiciului pretins de reclamanta, ca element al raspunderii civile delictuale.
Prin urmare, raspunderea civila delictuala, care reprezinta o ingerinta in dreptul garantat de art. 10 din CEDO, nu poate fi antrenata in contextul in care partea reclamanta a incitat o atare conduita, iar faptele imputate se inscriu in coordonatele specifice comportamentului pe care insasi titulara actiunii a inteles sa il adopte in relatia cu parata si care conturase deja imaginea ambelor parti in spatiul public si un anumit mod de perceptie a acestora din partea celorlalti membrii ai comunitatilor in care locuiesc, respectiv isi desfasoara activitatea partile .
Dat fiind ca dreptul fundamental la viata privata pretins a fi protejat in cauza, s-a dovedit a fi fost afectat, in mod substantial, anterior savarsirii faptei imputate paratei, inclusiv prin actiunea culpabila a titularului sau, obligarea paratei la despagubiri ar echivala cu o ingerinta disproportionata, care nu corespunde, in cazul concret unei nevoi sociale imperioase de reglare a raporturilor sociale la care face trimitere art. 10 alin. 2 din CEDO.
I.Circumstantele cauzei:
1.Obiectul cererii de chemare in judecata .
Prin cererea inregistrata pe rolul Judecatoriei Piatra-Neamt la data de 13.04.2016, ulterior declinata in favoarea Tribunalului Neamt, reclamanta A. A formulat, in contradictoriu cu parata B., actiune in raspundere civila delictuala, solicitand obligarea paratei la plata sumei de 450.000 lei cu titlu de despagubiri pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat prin incalcarea dreptului la demnitate si la propria imagine, cu cheltuieli de judecata .
Parata a formulat intampinare si cerere reconventionala, prin care a solicitat respingerea actiunii ca nefondata si obligarea reclamantei-parate la plata sumei de 500.000 lei, reprezentand despagubiri pentru prejudiciul cauzat ca urmare a incalcarii dreptului la imagine si demnitate, conform art.1349 Cod civil.
2.Prin sentinta civila nr.539 din 14.03.2017, Tribunalul Neamt a respins, ca neintemeiata, actiunea principala in pretentii formulata de reclamanta A. Totodata, a fost respinsa, ca prescrisa, cererea reconventionala formulata de parata-reclamanta B., avand ca obiect pretentii pentru faptele ilicite petrecute anterior datei de 20.05.2013 si, ca neintemeiata, cererea reconventionala avand ca obiect pretentii pentru faptele ilicite petrecute ulterior datei de 20.05.2013.
3.Prin decizia nr.403 din 18.04.2018, Curtea de Apel Bacau -Sectia I civila a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. Impotriva sentintei civile nr.539 din 14.03.2017, pronuntata de Tribunalul Neamt.
4.Recursul declarat in cauza.
Impotriva susmentionatei decizii, a declarat recurs reclamanta A.
Recurenta-reclamanta a solicitat admiterea recursului, casarea in tot a hotararii atacate cu privire la cererea principala si trimiterea cauzei spre o noua judecata a apelului la o alta instanta de acelasi grad, in conformitate cu prevederile art. 497 C.proc.civ.
In motivarea recursului, recurenta reclamanta a formulat urmatoarele critici:
Hotararea nu cuprinde motivele pe care se intemeiaza sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive straine de natura cauzei - art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedura civila.
In acest sens, se arata ca desi exceptia prescriptiei in ceea ce priveste pretentiile deduse judecatii prin cererea reconventionala a fost admisa de instanta de fond, in cauza au fost retinute declaratiile martorilor C. Si D. (martori propusi de catre parata) care au relatat tocmai cu privire la fapte prescrise, astfel ca nu mai puteau face obiectul analizei instantei.
Considera ca hotararea instantei de fond este nemotivata, iar nerespectarea obligatiei acestei instante de a arata in cadrul hotararii, motivele de fapt si de drept care i-au format convingerea, precum si cele pentru care au fost inlaturate cererile partilor inclusiv in ceea ce priveste declaratiile martorilor audiati, atrag sanctiunea nulitatii hotararii.
De asemenea, recurenta sustine ca prin aceasta hotarare a fost favorizata parata, in acest sens invocand si faptul ca sotul sau, care indeplineste functia de procuror la Parchetul de pe langa Tribunalul Neamt are influenta in cadrul instantelor din Neamt.
Arata recurenta ca desi a formulat aceasta critica in apel, instanta de apel s-a limitat la a arata generic ce trebuie sa prevada o hotarare, fara a raspunde in concret, motivelor de apel.
Precizeaza, totodata, ca desi a solicitat in apel probele cu inscrisuri, interogatoriul paratei, martori si expertiza medico-legala psihiatrica, instanta de apel, nelegal si cu incalcarea art. 6 CEDO a respins aceasta cerere .
Cu toate acestea, in considerentele hotararii in mod contradictoriu aceasta instanta a apreciat ca reclamanta trebuia sa prezinte dovezi care sa demonstreze in ce masura drepturile sale patrimoniale au fost afectate.
Invocand motivul de casare prevazut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedura civila, recurenta a sustinut urmatoarele:
Instantele de fond nu au apreciat corect incidenta si aplicabilitatea dispozitiilor art. 1349, art. 1357, art. 1352 din Codul civil si art. 8 din Conventia pentru Apararea Drepturilor Omului.
Facand trimitere la dispozitiile art.1349 alin.(l) Cod civil, art. 253 alin.(3) si (4) Cod civil, art. 252 Cod civil, recurenta arata ca mesajele postate de parata reprezinta actiuni ilicite care i-au cauzat suferinte de ordin moral si psihic, astfel ca, apreciaza eronata aprecierea instantelor de fond care au respins actiunea sa prin care a urmarit repararea patrimoniala a acestui prejudiciu.
Recurenta arata ca faptele ilicite imputate paratei sunt dovedite prin probele administrate in cauza, respectiv ca mesajele defaimatoare postate de parata pe pagina sa de Facebook au fost de natura sa contureze in opinia publicului o perceptie negativa asupra reputatiei reclamantei, cunoscuta in localitate ca o persoana cu o conduita ireprosabila.
In opinia recurentei, instantele nu au tinut cont nici de practica CEDO - cauzele D.A. impotriva Estoniei si Ozturk impotriva Turciei- in care s-a statuat ca responsabilitatea pentru publicarea unor afirmatii defaimatoare la adresa unei persoane revine persoanei care face posibila aducerea la cunostinta publica a informatiilor respective.
In acelasi sens, arata ca au fost ignorate si dispozitiile art. 30 alin.(6) si (7) din Constitutia Romaniei, dat fiind ca parata a utilizat expresii jignitoare, de natura a o discredita, atingerea adusa onoarei sale urmand a fi apreciata din punctul de vedere al cetateanului obisnuit inzestrat cu o sensibilitate medie.
In opinia recurentei, probatoriul administrat in cauza releva faptul ca parata a savarsit o fapta ilicita cu vinovatie, producandu-i un prejudiciu moral, ca exista o legatura de cauzalitate intre fapta paratei si prejudiciul invocat, iar faptul ca reclamanta ar fi facut, la randul sau, afirmatii defaimatoare la adresa paratei, imputandu-i acesteia fapte neprobate, nu constituie o cauza care sa inlature raspunderea paratei raportat la prevederile art. 1352 Cod civil.
Astfel, nu poate fi vorba de o ``replica`` la adresa comportamentului paratei, care sa intruneasca caracteristicile fortei majore sau cazului fortuit.
De asemenea, arata recurenta ca, atat prin deciziile de speta ale Inaltei Curti de Casatie si Justitie, dar si in practica CEDO, s-a statuat ca proba faptei ilicite este suficienta, urmand ca prejudiciul moral si raportul de cauzalitate sa se prezume, proba sa directa fiind imposibila.
Prejudiciul cauzat victimei fiind unul de natura morala, instanta de judecata are a stabili prin apreciere, ca urmare a aplicarii criteriilor referitoare la consecintele negative suferite de cel in cauza, in plan psihic, importanta valorilor lezate, masura in care au fost lezate aceste valori, masura in care i-a fost afectata situatia familiala, profesionala si sociala, aceste criterii fiind
subordonate conotatiei aprecierii rezonabile, pe o baza echitabila, corespunzatoare prejudiciului real si efectiv produs.
In opinia recurentei, se impune a se constata ca parata a facut afirmatii inadecvate pe retelele de socializare cu privire la statutul social si profilul sau moral, iar prejudiciul invocat exista si consta in faptul ca prin imputarea celor afirmate in mod public, pe Facebook, parata a reusit practic sa o tarasca in zona trivialului si sa o asocieze scandalului public, ceea ce a condus la afectarea imaginii sale publice, la producerea unor nelinisti si suferinte interioare, victima fiind o persoana cu o anumita notorietate si un anumit prestigiu in lumea medicala.
Cat priveste cuantumul daunelor morale solicitate, recurenta arata ca acesta este justificat in cauza raportat la gradul de lezare al valorilor sociale ocrotite, intensitatea si gravitatea atingerii aduse acestora si respecta criteriul impus de Curtea Europeana a Drepturilor Omului potrivit caruia ``despagubirile trebuie sa prezinte un raport rezonabil de proportionalitate cu atingerea adusa reputatiei``.
De asemenea, recurenta a invocat jurisprudenta CEDO (cauzele A. C. Norvegiei, nr. 28070/06, Danev c. Bulgariei si Iovtchev c. Bulgariei, in Elefteriadis c. Romaniei) in care s-a retinut, in esenta, incalcarea normelor conventiei, ca urmare a abordarii formaliste a instantelor nationale, care au pretins reclamantului sa dovedeasca existenta prejudiciului moral prin dovezi susceptibile sa confirme manifestari externe ale suferintelor fizice sau psihologice, conduita care a avut ca rezultat privarea reclamantului de despagubirea pe care ar fi trebuit sa o obtina.
In opinia recurentei, instantele de fond nu puteau constata fara o expertiza psihiatrica ca problemele medicale pe care reclamanta le are, nu pot fi considerate doar consecinta faptelor singulare din prezentul dosar. Astfel, instantele au omis sa observe ca dupa adresarea injuriilor si discreditarea sa publica pe Facebook, recurenta a avut nevoie de psihoterapie, respectiv ca parata a avut intentia sa o desfiinteze psihic, impreuna cu sotul sau, cunoscand ca debutul problemelor medicale a fost cauzat (etiologia bolii) de infidelitatea conjugala a sotului acesteia din urma.
Recurenta a facut trimitere la actele medicale pe care le-a anexat la dosar si la declaratia martorului E., aratand ca imprejurarea ca aceasta a fost diagnosticata anterior postarilor de pe Facebook, cu o afectiune nu era de natura a exclude sustinerile sale in sensul ca a avut nevoie de terapie si de tratament medicamentos, fiind vizibil afectata, pe un fond labil al sanatatii.
De asemenea, in opinia recurentei, nu se poate aprecia ca atitudinea sa a fost provocatoare, deoarece parata este cea care a inceput relatia extraconjugala cu sotul reclamantei, a intrat noaptea in domiciliul sau conjugal, a amenintat-o si a postat mesaje denigratoare pe Facebook la adresa sa.
O alta critica vizeaza modalitatea de solutionare a motivului de apel vizand nulitatea absoluta a hotararii civile nr. 539/2017, pronuntata de Tribunalul Neamt, Sectia I civila.
Arata recurenta ca Tribunalul Neamt trebuia, in baza art. 424 alin. (1) din Codul de procedura civila sa pronunte o sentinta, iar nu o decizie, astfel ca, respingerea acestui motiv de apel, care tindea la a demonstra nulitatea hotararii primei instante, releva incalcarea art. 424 alin.
(1) si art. 174 alin. (2) din Codul de procedura civila, respectiv a art.85 din Regulamentul de ordine interioara a instantelor.
De asemenea, apreciaza recurenta ca solicitarea sa de obligare a paratei la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de judecata in fond si apel s-ar fi impus a fi admisa, avand in vedere caracterul fondat al cererii sale de chemare in judecata .
II. Solutia Inaltei Curti de Casatie si Justitie.
Examinand decizia recurata, prin prisma criticilor formulate si in raport de dispozitiile legale si jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, relevante in aceasta materie, Inalta Curte apreciaza ca recursul este nefondat pentru considerentele urmatoare:
In referire la critica intemeiata pe motivul de casare prevazut de art. 488 pct. 6 din Codul de procedura civila.
Critica nu poate fi validata.
In acest sens, Inalta Curte retine ca potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) Cod procedura civila, in considerentele hotararii instanta trebuie sa arate motivele de fapt si de drept pe care se intemeiaza solutia, respectiv atat motivele pentru care s-au admis, cat si motivele pentru care s-au inlaturat cererile partilor.
Motivarea hotararii inseamna stabilirea in concret, clar si concis a starii de fapt urmand o ordine cronologica, incadrarea unei situatii particulare, de speta, in cadrul prevederilor generale si abstracte ale unei legi, scopul motivarii fiind acela de a explica solutia adoptata de instanta.
Cum motivarea hotararilor judecatoresti reprezinta un element de validitate a acestora, instanta are obligatia de a arata argumentele pro si contra ce au format convingerea in ceea ce priveste solutia pronuntata, argumente care trebuie sa se raporteze atat la sustinerile, apararile partilor, cat si la probele si dispozitiile legale incidente raportului juridic dedus judecatii.
Prin urmare, motivarea hotararii reprezinta aratarea starii de fapt si de drept in baza carora judecatorul pronunta solutia si constituie o garantie procesuala ce permite efectuarea controlului judiciar in calea de atac exercitata impotriva acesteia.
Raportand cele expuse la litigiul pendinte, precum si la sustinerile recurentei legate de nemotivarea hotararii recurate, Inalta Curte constata, din examinarea considerentelor deciziei civile recurate ca instanta de apel a argumentat in fapt si in drept solutia de respingere a apelului declarat de reclamanta, raspunzand criticilor de apel cu analiza carora a fost investita.
Astfel, desi recurenta sustine ca instanta de apel nu ar fi raspuns criticii sale din apel vizand omisiunea primei instante de a prezenta, in cadrul rationamentului care a justificat solutia adoptata, probele la care s-a raportat in stabilirea situatiei de fapt a cauzei, o atare argumentare ignora considerentele deciziei recurate, in cuprinsul careia, Curtea de Apel a raspuns acestui motiv de apel, procedand, totodata, la cenzurarea rationamentului expus de tribunal prin hotararea apelata.
De asemenea, instanta de apel a indicat explicit, in cadrul controlului de temeinicie exercitat, probatoriul care a justificat rationamentul propriu expus in referire la contextul savarsirii faptelor ilicite imputate paratei si la existenta prejudiciului pretins a fi fost inregistrat de reclamanta, acesta fiind reprezentat de declaratiile martorilor audiati in cauza la cererea ambelor parti, SMS-urile anexate la dosarul de fond, postarile de pe Facebook, respectiv actele medicale depuse la dosar.
In contextul in care, prin decizia civila recurata, instanta de apel a procedat la reevaluarea probatoriului administrat si a constatat, facand trimitere la ansamblul probelor administrate de partile litigante, ca acesta confirma situatia de fapt retinuta in cauza de prima instanta - anume ca faptele pe care partile si le imputa reciproc si in privinta carora nu s-a constatat intervenita prescriptia extinctiva, au fost dovedite, respectiv ca, intre parti a existat o lunga perioada de timp o situatie conflictuala care se caracterizeaza prin depasirea limitelor unui comportament decent si civilizat, conduita recurentei anterioara savarsirii faptelor imputate paratei nefiind lipsita de culpa, ci determinand si contribuind la intretinerea si escaladarea acestui conflict, nu se poate retine incidenta unei ipoteze de nemotivare a deciziei recurate sub acest aspect.
Totodata, contrar opiniei recurentei, nu pot fi apreciate ca fiind contradictorii considerentele instantei de apel care, desi a apreciat ca nu se impune suplimentarea probatoriului a constatat ca, in cauza, nu rezulta ca faptele intimatei parate deduse judecatii au prejudiciat reputatia profesionala a apelantei si au expus-o dispretului public, respectiv ca acestea releva ca problemele de sanatate invocate de reclamanta in sustinerea actiunii in pretentii au intervenit, conform actelor medicale depuse la dosar, cu mult timp anterior postarilor de pe Facebook.
In acest sens, Inalta Curte constata ca recurenta reda in mod trunchiat considerentele deciziei recurate, omitand faptul ca argumentele decizorii care au justificat rationamentul instantei de apel in privinta prejudiciului moral invocat, in cauza, au fost reprezentate nu de o constatare a insuficientei probatoriului administrat, ci de circumstantele in care au fost savarsite faptele imputate paratei relevate de aceste probe si care au fundamentat concluzia instantei de control judiciar in sensul ca nu se impune despagubirea reclamantei pentru prejudiciul pretins in speta.
In acest sens, instanta de apel a constatat ca analiza conditiei prejudiciului invocat de reclamanta nu poate face abstractie de imprejurarea ca ambele parti au depasit limitele libertatii de exprimare, urmare a starii conflictuale determinata de infidelitatea sotului reclamantei (aspect recunoscut de ambele parti), respectiv s-a raportat la atitudinea provocatorie a reclamantei in intretinerea si escaladarea conflictului dintre cele doua parti, conflict care, potrivit starii de fapt a cauzei, a depasit cu mult cadrul decentei si civilizatiei, necesar normalei desfasurari a raporturilor interumane.
In considerarea celor anterior reliefate, Inalta Curte apreciaza ca, in speta, instantei de apel nu-i poate fi imputata neindeplinirea obligatiei de motivare in expunerea argumentelor care sustin aceasta critica.
Totodata, critica din recurs vizand aplicarea gresita de catre instanta de apel a normelor legale care reglementeaza nulitatea actelor de procedura, raportat la modul in care, in apel a fost solutionata critica formulata de aceeasi parte, vizand nemotivarea sentintei civile apelate - critica care se impune a fi analizata prin prisma motivului de casare prevazut de art. 488 pct. 5 din Codul de procedura civila, intrucat nu vizeaza nemotivarea deciziei civile recurate, asa cum se arata in cererea de recurs, ci modalitatea in care, in apel, a fost dezlegata critica vizand nemotivarea sentintei civile apelate - ignora nepermis regula instituita prin art. 177 alin. (1) din Codul de procedura civila potrivit careia judecatorul are obligatia sa dispuna indreptarea neregularitatilor in toate cazurile in care este posibila inlaturarea vatamarii fara anularea actului.
Astfel, in opinia legiuitorului, sanctiunea procesuala a nulitatii isi gaseste aplicare ca ultim remediu, respectiv in ipoteza in care numai desfiintarea actului poate repara/remedia vatamarea produsa .
Or, potrivit art. 478 alin. (2) din Codul de procedura civila, instanta de apel are indreptatirea de a reanaliza motivele, mijloacele de aparare si dovezile invocate la prima instanta sau aratate in cadrul apelului sau prin intampinare, aprecierea asupra legalitatii si temeiniciei hotararii apelate permitand instantei de control suplimentarea si complinirea motivarii hotararii primei instante, caz in care aceasta poate fi mentinuta, in totalitate, fara a se putea retine incalcarea de catre instanta devolutiva de apel a formelor procedurale prevazute de lege sub sanctiunea nulitatii.
Raportat la considerentele expuse, rezulta cu evidenta, ca instanta de apel a procedat corect la reaprecierea probatoriului administrat in prima faza procesuala, fiind evident ca in acest mod au fost indreptate orice pretinse neregularitati savarsite de prima instanta din aceasta
perspectiva si care au constituit fundamentul criticii din apel vizand nemotivarea hotararii primei instante la care se face referire in recurs.
Se constata, totodata, ca recurenta invoca in speta, o pretinsa greseala de judecata a instantei de apel, care s-ar fi raportat si la probe care atestau faptele in privinta carora prin sentinta civila apelata, s-a constatat intervenita prescriptia extinctiva, respectiv nu a inlaturat declaratiile martorilor propusi de parata, in privinta carora aceasta a sustinut ca sunt subiective.
Or, dincolo de faptul ca, in calea de atac a recursului, aceasta parte nu are posibilitatea de a solicita instantei de recurs, contrar conditiilor restrictive reglementate de dispozitiile Codului de procedura civila, cenzurarea probatoriului in privinta caruia instanta de apel, ca instanta devolutiva, are plenitudine de apreciere din perspectiva concludentei si pertinentei dovezilor administrate, aceasta sustinere ignora nepermis teza probatorie avuta in vedere de catre instantele devolutive, la momentul incuviintarii probelor propuse de parata- care nu s-a limitat in speta, la dovedirea faptelor imputate reclamantei prin cererea reconventionala ci, la intreaga situatie conflictuala existenta intre partile litigante care s-a derulat intre acestea, chiar in public, incepand cu anul 2012, invocata in aparare.
De altfel, recurenta omite ca cererea reconventionala nu a fost respinsa, in integralitate, ca fiind prescrisa.
Nu poate fi validata nici sustinerea recurentei in sensul ca instanta de apel a respins in mod neintemeiat probele solicitate de aceasta in apel, in conditiile in care prima instanta de control judiciar, ca instanta devolutiva, este suverana in a aprecia asupra oportunitatii administrarii probelor din perspectiva utilitatii, concludentei si pertinentei acestora.
Pe de alta parte, contrar argumentelor recurentei subsumate acestei critici, Inalta Curte constata ca cererea de administrare de probe formulata de reclamanta in apel a fost respinsa motivat de catre instanta de apel, care s-a raportat, in analiza sa, la cerintele impuse de prevederile art. 258 din Codul de procedura civila coroborat cu art. 479 alin. (2) din Codul de procedura civila.
Astfel, in contextul in care aprecierea asupra utilitatii probelor solicitate de apelanta reclamanta a fost realizata prin raportare la ansamblul materialului probator deja administrat in cauza, iar proba cu expertiza psihiatrica nu avea un caracter esential in dezlegarea fondului cauzei, raportat la obiectul pricinii si la circumstantele savarsirii faptei imputate paratei, nu se poate retine incalcarea de catre instanta de apel a prevederilor art. 6 din CEDO.
Pe de alta parte, desi in recurs se invoca lipsa de obiectivitate a primei instante critica formulata ignora faptul ca obiectul recursului este reprezentat de decizia civila recurata, respectiv ca, in apel, reclamanta, care a avut posibilitatea de a formula o atare critica, nu a procedat in acest sens.
Or, conform prevederilor art. 488 alin. (2) din Codul de procedura civila, motivele prevazute la alin. (1) nu pot fi primite decat daca ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau in cursul judecarii apelului ori, desi au fost invocate in termen, au fost respinse sau instanta a omis sa se pronunte asupra lor.
Totodata, chiar recurenta arata ca a formulat o cerere de stramutare a pricinii, ulterior solutionarii pricinii in prima instanta, dupa cum nu se poate ignora faptul ca, aceasta ultima cerere a fost analizata de instanta competenta si respinsa ca nefondata, printr-o incheiere definitiva a carei legalitate excede controlului prezentei instante de recurs.
In egala masura, imprejurarea ca cererea de despagubire dedusa judecatii a fost apreciata ca nefondata nu poate reprezenta o prezumtie a lipsei de impartialitate invocata, in contextul in
care, argumentele reclamantei au fost in mod real ascultate si analizate, iar respingerea acestora a fost temeinic motivata.
In referire la motivul de casare prevazut de art. 488 pct. 8 din Codul de procedura civila. In esenta, formuland acest motiv de recurs, recurenta invoca, intr-o prima critica o gresita
aplicare in cauza a prevederilor art. 1352 din Codul civil, de catre instanta de apel, care, ar fi apreciat ca ar fi incidenta o cauza de inlaturare a raspunderii paratei.
Sub acest aspect, Inalta Curte, constata actiunea civila dedusa judecatii a fost intemeiata de reclamanta pe dispozitiile care reglementeaza raspunderea civila delictuala, respectiv art. 1357 si art. 1349 din Codul civil, aceasta pretinzand dezdaunarea sa ca urmare a prejudiciului moral pretins a fi fost inregistrat ca urmare a lezarii dreptului nepatrimonial la demnitate si onoare prin savarsirea unei fapte ilicite de catre parata, in conformitate cu dispozitiile art. 252 si art. 253 din Codul civil.
Se impune a fi subliniat, totodata, faptul ca in ceea ce priveste dreptul la libera exprimare reglementat prin art. 10 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, dar si in ceea ce priveste dreptul la viata privata, reglementat prin art. 8 din Conventie, analiza legalitatii deciziei recurate nu poate face abstractie de principiile enuntate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului in jurisprudenta sa, in aceasta materie.
Or, potrivit acestei jurisprudente, desi libertatea de exprimare, ca drept esential intr-o societate democratica, nu poate fi exercitata dincolo de orice limite. Aceste limitari se concretizeaza in posibilitatea existentei unor ingerinte ale autoritatilor statale in exercitiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enuntate de art. 10 paragraful 2 din Conventie . Instanta europeana a subliniat in repetate randuri ca restrictiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul in discutie, nu sunt compatibile cu dispozitiile art. 10 paragraful 2 decat daca indeplinesc conditiile pe care textul le impune in privinta lor.
Astfel, conform celor ce rezulta din dispozitiile normei conventionale evocate, ingerintele in exercitiul libertatii de exprimare trebuie sa fie prevazute de lege, sa urmareasca un scop legitim si sa fie necesare intr-o societate democratica. ``Scopul legitim`` este dat de interesele de ordin general si de cele individuale prevazute de paragraful 2 al art. 10.
Totodata, in ceea ce priveste necesitatea masurii intr-o societate democratica, potrivit jurisprudentei Curtii, libertatea de exprimare reprezinta unul din fundamentele oricarei societati democratice si una din conditiile capitale pentru progresul si dezvoltarea fiecaruia, iar protectia care trebuie acordata este de o importanta deosebita. Aceasta libertate este supusa exceptiilor prevazute de par. 2 al art. 10 din Conventie, care trebuie interpretate in mod strict, iar necesitatea oricarei restrictii trebuie stabilita in mod convingator (cauzele Tammer impotriva Estoniei, hotararea din 6 februarie 2002, Nilsen si Johsen impotriva Norvegiei, hotararea din 25 noiembrie 1999, Ligens impotriva Austriei, hotararea din 8 iulie 1986), adjectivul ``necesara`` cu referire la calificarea ingerintei ca necesara intr-o societate democratica implicand o nevoie sociala imperioasa.
De asemenea, ingerinta litigioasa trebuie sa fie examinata ``in lumina ansamblului problemei``, cu luarea in considerare a ``cuvintelor reprosate reclamantilor`` si a contextului in care au fost utilizate (cauza Stanga si Scultelnicu impotriva Romaniei), retinandu-se, totodata, ca actul de defaimare se inscrie in limitele prevazute de art. 10 din Conventie in conditiile in care actiunea denigratorilor a fost provocata de comportamentul culpabil al celui denigrat (cauza Oberschlick vs Austria).
Pe de alta parte, in acceptiunea Curtii Europene a Drepturilor Omului, notiunea de viata privata cuprinde elemente care se raporteaza la identitatea unei persoane cum ar fi numele sau,
integritatea sa fizica si morala. Garantia oferita de art. 8 din Conventie este destinata in principal sa asigure dezvoltarea, fara ingerinte din afara, a personalitatii fiecarui individ in relatiile cu semenii. (cauza Von Hannover contra Germaniei si cauza Petrina contra Romaniei).
Totodata, este recunoscut ca dreptul la viata privata acopera prin aria sa de protectie dreptul la onoare si demnitate, precum si dreptul la imagine si la reputatie al unei persoane (cauza Chauvy si altii contra Frantei).
In acelasi timp, pentru a constitui o incalcare a art. 8 din Conventie, un atac impotriva reputatiei unei persoane trebuie sa atinga un anumit nivel de gravitate si sa cauzeze un prejudiciu victimei prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vietii private (cauza A. Contra Norvegiei).
Cu privire la mecanismul prin prisma caruia este analizat raportul dintre libertatea de exprimare si dreptul la viata privata, in jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat ca trebuie gasit un echilibru intre cele doua drepturi, deopotriva protejate prin Conventie (cauza Petrina contra Romaniei, cauza Andreescu contra Romaniei).
In cauza, recurenta pretinde ca, in contextul in care, prin decizia civila recurata, s-a retinut si culpa sa in determinarea si escaladarea starii conflictuale dintre parti, o atare situatie nu avea aptitudinea de inlatura raspunderea civila delictuala a paratei, conduita sa neavand caracteristicile fortei majore sau a starii de necesitate, conditii impuse de art. 1352 din Codul civil.
Or, cata vreme, in conformitate cu jurisprudenta CEDO (care impreuna cu Conventia Europeana a Drepturilor Omului si protocoalele sale aditionale formeaza un bloc de conventionalitate ce se impune cu forta obligatorie instantelor nationale) actul de defaimare imputat paratei se inscrie in limitele prevazute de art. 10 din Conventie, iar justificarea oricarei ingerinte in dreptul la libera exprimare trebuie raportata la nivelul de gravitate al faptei prin care se aduce atingere dreptului la respectul vietii private, nu s-ar putea imputa instantei de apel ca, in expunerea rationamentului judiciar, a procedat la solutionarea conflictului intre cele doua drepturi fundamentale, prin prisma verificarii existentei in speta a justului echilibru intre dreptul la onoare si reputatie de care se bucura reclamanta si dreptul la libera exprimare recunoscut paratei.
Astfel, trebuie observat ca instanta de apel, desi nu a facut trimitere in mod expres la jurisprudenta anterior mentionata, in cadrul verificarii aspectelor de fapt ale litigiului, nu a retinut nici incidenta unei cauze care sa inlature raspunderea civila a paratei, asa cum nefondat sustine recurenta, nici inexistenta faptei imputate paratei, nici lipsa vinovatiei acesteia si nici nu a apreciat ca expresiile utilizate de parata, privite in mod izolat sau general, nu au un caracter ofensator, ci s-a raportat la contextul savarsirii faptei imputate acesteia, analiza astfel realizata urmarind a determina, in concret, daca a existat, o afectare a onoarei sau demnitatii reclamantei de o asemenea gravitate incat sa faca necesara interventia instantei pentru restabilirea situatiei anterioare.
Or, luand in considerare reperele trasate de jurisprudenta CEDO anterior relevata si contextul factual in care s-a derulat conflictul intre parti, care potrivit situatiei de fapt pe care se grefeaza controlul de legalitate in recurs, releva, pe de o parte ca reclamanta a adoptat o conduita provocatoare, iar pe de alta parte ca, ambele parti au inteles sa expuna, in mai multe randuri, disputele din viata privata, in public, contrar normelor de conduita si de morala unanim acceptate, Inalta Curte constata ca aprecierea instantei de apel in sensul ca faptele imputate in prezenta cauza paratei, desi privite in mod izolat, au valenta de a afecta demnitatea unei persoane, nu impun cu necesitate sanctionarea intimatei pentru acoperirea prejudiciului pretins
de recurenta, ca element al raspunderii civile delictuale, nu releva o situatie de aplicare gresita a normelor legale incidente anterior evocate.
Cum din cele expuse nu rezulta o ipoteza in care instanta de apel a aplicat eronat prevederile art. 1352 din Codul civil, iar criticile deduse analizei in recurs trebuie raportate la rationamentul care a justificat solutia adoptata prin decizia civila recurata, critica cu acest obiect nu poate fi validata.
In ceea ce priveste criticile vizand gresita apreciere a instantei de apel in privinta neindeplinirii cerintelor prevazute de lege pentru angajarea raspunderii civile delictuale a paratei cu consecinta aplicarii eronate in cauza a prevederilor art. 1349 si art. 1357 din Codul civil si art. 253 alin. 3 si 4 din Codul civil, respectiv art. 8 din CEDO, art. 30 din Constitutie si ignorarea jurisprudentei CEDO.
O prima observatie, care se impune a fi facuta in speta, vizeaza faptul ca, din modul in care au fost expuse aceste critici, cererea de recurs nu a fost structurata exclusiv pe aspecte de nelegalitate, recurenta facand ample referiri la aspectele de fapt ale judecatii, la probatoriul administrat si la modalitatea in care in apel s-a procedat la evaluarea acestuia.
Or, instanta de recurs nu are a examina aceste critici de netemeinicie.
In ceea ce priveste criticile care se subsumeaza motivului de nelegalitate invocat, Inalta Curte, apreciaza ca, rationamentul expus de instanta de apel este corect in conformitate cu argumentele ce vor fi prezentate in cele ce urmeaza.
Astfel, desi in speta, reclamanta pretinde ca s-ar fi impus ca instantele de fond sa dispuna obligarea paratei la plata despagubirilor solicitate prin cererea de chemare in judecata, intrucat dovada prejudiciului moral pe care l-a pretins in cauza ar rezulta din insasi dovedirea savarsirii faptei de catre parata, aceste argumente nu pot fi validate:
In acest sens, se retine ca, intr-adevar, in cazul prejudiciului moral, de natura celui reclamat in speta, in jurisprudenta nationala si in practica Curtii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat ca dovada faptei ilicite este suficienta, urmand ca prejudiciul si raportul de cauzalitate sa fie prezumate prin raportare la circumstantele specifice cauzei, prezumtia simpla fiind la randul sau un mijloc de proba, solutia adoptata, desi atipica in raport cu regimul general al raspunderii, fiind justificata de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, care nu poate fi probat in mod direct.
Rezulta ca, de principiu, instanta poate deduce producerea prejudiciului moral din existenta faptei ilicite de natura sa produca un asemenea prejudiciu si a imprejurarilor in care a fost savarsita.
In speta, recurenta ignorand ansamblul considerentelor deciziei recurate- care releva faptul ca instanta de apel nu a omis potentialul generic ofensator al expresiilor uzitate de parata din cuprinsul postarilor pe pagina sa de socializare, ci, a constatat, in esenta, raportat la starea de fapt a cauzei, ca aceste expresii nu au avut, in cazul particular analizat, aptitudinea de a afecta onoarea sau reputatia reclamantei de o maniera care sa faca necesara interventia instantei si sanctionarea conduitei paratei - si redand in mod trunchiat rationamentul expus de catre instanta de apel - care a conchis, raportat la circumstantele anterior reliefate, ca reclamanta nu a probat prejudiciul invocat a se fi produs prin fapta imputata paratei - pretinde incidenta unei ipoteze de nelegalitate a hotararii recurate ca urmare a faptului ca s-ar fi retinut eronat prin decizia criticata in recurs ca, in acest caz era necesara administrarea unui probatoriu direct al prejudiciului moral pretins.
Sub acest aspect, Inalta Curte constata insa ca, raportat la circumstantele particulare ale pricinii, este corecta aprecierea instantei de apel in sensul ca, pentru sanctionarea paratei, nu era
suficienta aplicarea prezumtiei simple intemeiata pe dovedirea savarsirii faptei imputate paratei, ci se impunea a se stabili nu numai contextul in care s-au desfasurat faptele, dar si a se verifica daca imaginea si perceptia tertelor persoane in privinta reputatiei reclamantei s-a schimbat semnificativ ulterior afirmatiilor paratei, in raport de perioada anterioara, in care starea conflictuala a fost, de asemenea, prezenta si adusa in atentia unor persoane straine cercului privat al partilor litigante.
Astfel, preocuparea instantei de apel de a stabili daca conduita paratei s-a plasat in afara limitelor de protectie oferite de art. 10, cu consecinta incalcarii art. 8 din CEDO, inclusiv din perspectiva echilibrului care trebuie pastrat intre cele doua drepturi fundamentale garantate deopotriva de CEDO nu face decat sa evidentieze ca rationamentul expus prin hotararea recurata este conform jurisprudentei CEDO care a statuat asupra elementelor esentiale care trebuie avute in vedere in aprecierea respectarii limitelor libertatii de exprimare, anterior reliefate.
In consecinta, este judicioasa aprecierea instantei de apel in sensul ca raspunderea civila delictuala a paratei, care reprezinta o ingerinta in dreptul garantat de art. 10 din CEDO, nu poate fi antrenata in contextul in care reclamanta a incitat o atare conduita, iar faptele imputate se inscriu in coordonatele specifice comportamentului pe care insasi titulara actiunii de fata a inteles sa il adopte in relatia cu parata si care, potrivit situatiei de fapt, pe care se grefeaza controlul de nelegalitate in recurs, conturase deja imaginea ambelor parti in spatiul public si un anumit mod de perceptie a acestora din partea celorlalti membrii ai comunitatilor in care locuiesc, respectiv isi desfasoara activitatea partile .
Totodata, contrar argumentelor din recurs, Inalta Curte apreciaza ca analiza realizata in speta, in ceea ce priveste indeplinirea conditiilor impuse de lege pentru angajarea raspunderii civile delictuale a paratei, nu face decat sa evidentieze preocuparea reala a instantelor de fond de a stabili in mod complet si echidistant starea de fapt a cauzei.
O atare analiza este conforma jurisprudentei CEDO care, contrar celor afirmate in recurs, a constatat incalcarea dreptului partilor la un proces echitabil si a art. 13 din Conventie, raportandu-se la circumstantele concrete ale pricinilor analizate, in care partile din acele pricini au fost private disproportionat si nerezonabil de posibilitatea de a proba prejudiciul moral, prin impunerea unei probatiuni la care nu aveau acces, iar nu in considerarea unei aprecieri generice a existentei unei incalcari de aceasta natura, ori de cate ori, reclamantului i se pretinde dovedirea gravitatii prejudiciului moral si a legaturii de cauzalitate intre faptele imputate si prejudiciul pretins.
De altfel, sub acest ultim aspect, Inalta Curte apreciaza ca, in selectarea jurisprudentei C.E.D.O., importanta prezinta nu doar similitudinile existente din perspectiva situatiei de fapt, cat mai ales rationamentul instantei de contencios european sub aspectul ipotezelor in raport de care se analizeaza ingerinta in drepturile garantate de Conventie, fata de scopul legitim urmarit.
Tot astfel, invocarea de catre recurenta a unor probleme de sanatate de natura psihica, in contextul in care, starea de fapt stabilita in cauza, atesta neechivoc diagnosticarea unei atare afectiuni cu mult timp anterior savarsirii faptei imputate paratei, dar si faptul ca reclamanta a necesitat si anterior tratament de specialitate (durata in timp si consecintele acestora fiind prezentate, de altfel, pe larg chiar de catre reclamanta), nu este de natura a justifica validarea criticii prin care se imputa instantei de apel o apreciere eronata in privinta intrunirii cumulative a cerintelor raspunderii civile delictuale.
De altfel, trebuie observat ca nici chiar reclamanta nu a pretins ca o atare afectare ar fi fost cauzata exclusiv de catre fapta prezenta a paratei, ci arata, inclusiv in recurs, ca aceasta este in directa legatura atat cu alte incidente intervenite intre parti, aspecte rezultate si din hotararile
judecatoresti anexate in recurs, dar si cu infidelitatea sotului acesteia si actiunile acestuia, care, in opinia sa, a intentionat sa o discrediteze.
Or, aceste argumente nu fac decat sa evidentieze lipsa de temei a sustinerilor recurentei vizand caracterul esential al expertizei la care face trimitere in recurs.
In consecinta, nu se poate imputa instantei de apel faptul ca s-a raportat in determinarea legaturii de cauzalitate dintre fapta imputata paratei si sustinerile reclamantei relative la prejudiciul moral inregistrat atat la actele medicale anexate la dosar, cat si la depozitiile martorilor audiati, la propunerea partilor, respectiv ca, in activitatea de apreciere si evaluare a probatoriului nu a ignorat succesiunea de evenimente rezultata din aceste probe, la a caror producere a constatat ca a contribuit deopotriva, reclamanta, dar si terte persoane, pentru a determina daca aceasta fapta, in mod singular are natura unei cauze necesare in producerea rezultatului prejudiciabil pretins.
Totodata, luand in considerare paradigma controlului Curtii Europene in aceasta materie, era necesar ca analiza realizata de instantele de fond in cauza sa releve masura in care ingerinta in dreptul la libera exprimare a paratei, ce se solicita a fi dispusa in speta, poate fi apreciata ca urmarind un scop legitim; respectiv ca este necesara intr-o societate democratica si indeplineste conditia proportionalitatii.
Or, raportat la circumstantele particulare ale cauzei, anterior reliefate, chiar acceptand ca actiunea paratei a fost de natura a intretine un disconfort psihic in persoana reclamantei, de vreme ce temeiul originar al acestei conduite il constituie comportamentul culpabil si de durata al ambelor parti, (asadar inclusiv a celei care cere protectie si daune) conduita care, in cauza, nu a fost conforma normelor si uzantelor impuse de preceptele de morala, bunei desfasurari a relatiilor interumane, concluzia instantei devolutive in sensul ca fapta dedusa judecatii nu impune cu necesitate sanctionarea paratei, prin obligarea acesteia la plata unor despagubiri morale, este corecta.
Astfel, dat fiind ca dreptul fundamental la viata privata pretins a fi protejat in cauza, s-a dovedit a fi fost afectat, in mod substantial, anterior savarsirii faptei imputate paratei, inclusiv prin actiunea culpabila a titularului sau, obligarea paratei la despagubiri ar echivala cu o ingerinta disproportionata, care nu corespunde, in cazul concret unei nevoi sociale imperioase de reglare a raporturilor sociale la care face trimitere art. 10 alin. 2 din CEDO.
Rezulta, astfel, ca instanta de apel care a examinat fapta imputata paratei prin prisma dreptului la libera exprimare, garantat de art. 10 din Conventia europeana, si a verificat daca normele de drept intern care permit antrenarea raspunderii civile delictuale (si care reprezinta o ingerinta in dreptul la libera exprimare), vizeaza un scop legitim, iar aplicarea lor poate fi calificata ca fiind necesara intr-o societate democratica, a realizat in cauza o aplicare judicioasa a normelor legale incidente si jurisprudentei CEDO anterior prezentate, in speta nefiind incident motivul de recurs prevazut de art. 488 pct. 8 din Codul de procedura civila.
Este, totodata, nefondata critica din recurs, care se impune a fi analizata din perspectiva motivului de casare prevazut de art. 488 pct. 5 din Codul de procedura civila vizand gresita solutionare a motivului de apel prin care s-a invocat nulitatea sentintei civile apelate, raportat la imprejurarea ca aceasta poarta denumirea de decizie, iar nu de sentinta, asa cum s-ar fi impus, potrivit art.424 alin. (2) din Codul de procedura civila.
In acest sens, in mod judicios a constatat instanta de apel ca, raportat la minuta care consemneaza solutia pronuntata de tribunal, cauza de nulitate invocata de recurenta reprezinta, in realitate, o simpla eroare materiala produsa la momentul redactarii hotararii, care, potrivit
Codului de procedura civila poate fi indreptata pe calea procedurii prevazute de art. 442 din Codul de procedura civila.
Cum pentru indreptarea erorilor materiale recurenta are la indemana doar aceasta procedura speciala, iar nu calea de atac a apelului, critica cu acest obiect a fost in mod judicios apreciata ca fiind nefondata.
Cum toate aceste argumente releva culpa procesuala a recurentei reclamante, nefiind indeplinite cerintele impuse de art. 494 coroborat cu art. 453 alin. (1) din Codul de procedura civila, nu poate fi validata nici sustinerea acesteia vizand faptul ca s-ar fi impus obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata avansate in legatura cu cauza.
Pentru toate aceste considerente, Inalta Curte a respins recursul ca nefondat.
Aspecte practice privind Cercetarea disciplinara a salariatilor Sursa: MCP Cabinet avocati
Valoarea Tichetelor de masa in anul 2024 Sursa: MCP Cabinet avocati
Valoarea Tichetelor cadou in anul 2024 Sursa: MCP Cabinet avocati
OUG 127/2023 pentru modificarea si completarea unor acte normative, prorogarea unor termene, precum si unele masuri bugetare Ordonanta de urgenta 127/2023 pentru modificarea si completarea unor acte normative, prorogarea unor ...
OUG 128/2023 pentru unele masuri referitoare la salarizarea personalului din invatamant si alte sectoare de activitate bugetara Ordonanta de urgenta 128/2023 pentru unele masuri referitoare la salarizarea personalului din invata ...
Legea 414/2023 privind desfasurarea actiunilor in reprezentare pentru protectia intereselor colective ale consumatorilor Legea nr. 414/2023 privind desfasurarea actiunilor in reprezentare pentru protectia intereselor cole ...