Accesiune reala imobiliara artificiala. Actiuni in constatare formulate, succesiv, cu privire la aceeasi suprafata de teren

In cazul in care fundamentul a doua actiuni in constatare il constituie accesiunea imobiliara cu privire la aceeasi suprafata de teren, ca si causa debendi, operatiunea de comparare a titlurilor fiind exclusiv un procedeu tehnico-juridic, o modalitate de administrare si evaluare a probei cu inscrisuri, prin intermediul carora se urmareste atingerea aceluiasi scop al actiunii (causa petendi), respectiv recunoasterea dreptului de proprietate asupra aceluiasi teren, este corecta retinerea de catre instanta a incidentei dispozitiilor art. 431 C. proc. civ.

In aceasta situatie, exista identitatea de cauza impusa de art. 431 C. proc. civ., intrucat singurele diferente dintre cele doua actiuni in legatura cu care s-a analizat si retinut autoritatea de lucru judecat se situeaza in plan probator, in conditiile in care, pentru obtinerea aceluiasi rezultat (causa petendi), adica pentru recunoasterea dreptului de proprietate pentru aceeasi suprafata de teren, partea a uzat in primul proces de proba cu expertiza tehnica judiciara, iar in al doilea de proba constand in compararea titlurilor de proprietate ale partilor litigante.

Prin cererea inregistrata pe rolul Tribunalului Constanta, Sectia a II-a civila la 14 ianuarie 2019 sub nr. x/118/2019, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat-o in judecata pe parata C.N. Administratia Porturilor Maritime S.A., solicitand instantei, ca prin hotararea ce o va pronunta, sa constate ca reclamanta este proprietara imobilului reprezentat de platforma de depozitare in suprafata de 4.647 mp, situata in Portul Constanta, in clin la vest de dana Y. A solicitat cheltuieli de judecata .

Prin sentinta nr. 1275 din 11 septembrie 2019, Tribunalul Constanta, Sectia a II-a civila, a admis exceptia autoritatii de lucru judecat si a respins actiunea pentru autoritate de lucru judecat.

Impotriva acestei sentinte civile, reclamanta a declarat apel, criticand-o pentru nelegalitate si netemeinicie.

Prin decizia civila nr. 34 din 22 ianuarie 2020, Curtea de Apel Constanta, Sectia a II-a civila, de contencios administrativ si fiscal, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta.

Impotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, solicitand casarea ei si trimiterea cauzei spre o noua judecata aceleiasi instante.

In motivare, a sustinut ca hotararea recurata este data cu incalcarea normelor de drept material, deoarece instanta de apel a facut confuzie intre cauza actiunii si cauza cererii de chemare in judecata .

Recurenta a redat continutul art. 431 C. proc. civ., potrivit caruia nimeni nu poate fi chemat in judecata de doua ori in aceeasi calitate, in temeiul aceleiasi cauze si pentru acelasi obiect, iar atunci cand se analizeaza existenta autoritatii de lucru judecat, identitatea de cauza trebuie sa aiba in vedere identitatea cauzei cererii de chemare in judecata - causa debendi - si nicidecum identitatea cauzei actiunii judecatoresti in sinea ei - causa petendi.

A apreciat ca este criticabila si egalitatea pe care curtea de apel a pus-o intre cauza cererii de chemare in judecata si temeiul juridic al actiunii, dezvoltand in continuare argumente de ordin teoretic si evocand jurisprudenta, inclusiv a instantei supreme, cu privire la diferentele dintre cauza actiunii si cauza raportului juridic.

Sub acest aspect, a relevat faptul ca instanta de apel in mod gresit a constatat ca ``nu se poate retine ca actiunea in constatare a dreptului de proprietate asupra aceluiasi bun, formulata intre aceleasi parti, poate avea cauze diferite``.

In continuare, a mai aratat ca in mod eronat a fost preluat rationamentul primei instante cu privire la existenta identitatii de cauza intre cele doua pricini, apreciind gresit instanta de apel ca exista autoritate de lucru judecat motivat de faptul ca ambele cereri de chemare in judecata se intemeiaza pe acelasi temei de drept, art. 111 si art. 35 C. proc. civ.

Sub acest aspect, recurenta a apreciat ca nu exista identitate de cauza intre cele doua dosare, nr. x/118/2011 si nr. x/118/2019, chiar si daca s-ar raporta strict la temeiul de drept .

Astfel, in dosarul nr. x/118/2011, actiunea a fost intemeiata doar pe art. 111 C. proc. civ. de la 1865. In schimb, in dosarul nr. x/118/2019 actiunea a fost intemeiata in drept pe art. 35 C. proc. civ. si art. 492 C. civ., acest din urma articol stipuland ca ``orice constructie, plantatie sau lucru facut in pamant sau asupra pamantului, sunt prezumate a fi facute de catre proprietarul acelui pamant, pe cheltuiala sa si ca sunt ale lui, pana se dovedeste din contra``.

Or, indicarea acestui temei de drept, coroborat cu cerinta recurentei expresa de comparare a titlului ei de proprietate cu cel exhibat de catre parata, cu consecinta fireasca a stabilirii prevalentei unuia dintre ele in detrimentul celuilalt, dadeau un alt sens, un alt continut cauzei cererii de chemare in judecata, causa debendi, decat in primul dosar.

Recurenta a mai sustinut ca motivarea curtii de apel cu privire la compararea titlurilor, in sensul ca aceasta este o operatiune specifica actiunii in revendicare, este eronata si contrara jurisprudentei si doctrinei de specialitate. De altfel, se arata, si constatarile privind faptul ca nu se schimba cu nimic cauza in conditiile in care reclamanta nu detine un titlu conform legii contravin art. 492 C. civ. de la 1864 si art. 35 C. proc. civ.

Or, arata recurenta, ea este cea care a edificat/construit respectiva platforma, pe o suprafata de teren pe care o administra in mod direct, potrivit legislatiei de la acea vreme (perioada 1979-1981), in acest sens existand putere de lucru judecat, avand in vedere decizia nr. 5929/2005, pronuntata in dosarul nr. x/2005.

In al doilea rand, s-a sustinut, aceasta motivare intemeiata pe asertiunea ``reclamanta nu detine un titlu conform legii`` indeparteaza curtea de complexitatea de circumstante care determina si intretin vointa societatii de a reclama si de a starui in ceea ce a reclamat in dosarul nr. x/118/2019.

A mai aratat ca atat recurenta, cat si intimata considera ca fiecare dintre ele a edificat/construit platforma in cauza, fiecare dintre ele probandu-si dreptul de proprietate prin acelasi tip de inscris, si anume procesul-verbal de predare si de punere in functiune, cu diferenta ca parata are rol de autoritate portuara, iar cel al recurentei este anterior cu opt ani celui detinut de intimata, chestiune ce pentru instante nu prezinta relevanta.

In drept, a invocat in mod expres dispozitiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin intampinare, intimata a invocat exceptiile inadmisibilitatii si nulitatii recursului, avand in vedere ca ambele parti isi desfasoara activitatea in incinta portului Constanta, fiind astfel vorba despre un litigiu izvorat din activitati portuare si ca recurenta nu individualizeaza normele de drept material incalcate sau aplicate gresit pentru a fi incident art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pe fondul recursului, a solicitat respingerea si mentinerea deciziei atacate ca fiind legala. Exceptiile inadmisibilitatii si nulitatii recursului au fost respinse la termenul din 7

octombrie 2020, cu motivarea expusa in practicaua prezentei decizii.

Analizand recursul, prin prisma motivelor invocate si a dispozitiilor legale incidente in materie, Inalta Curte l-a respins pentru urmatoarele considerente:

Prin prisma motivului de recurs prevazut de art. 488 alin. (1) pt. 8 C. proc. civ., recurenta invoca gresita aplicare a dispozitiilor art. 431 C. proc. civ., sustinand ca in mod eronat a fost retinuta autoritatea de lucru judecat, avand in vedere ca intre dosarele nr. x/118/2011 si nr. x/118/2019 nu exista identitate de cauza, date fiind temeiurile de drept diferite si solicitarea recurentei de comparare a titlului de proprietate cu cel exhibat de catre parata.

Se constata ca in realitate recurenta-reclamanta formuleaza o singura critica de nelegalitate, intemeiata pe dispozitiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., concretizata in nesocotirea dispozitiilor art. 431 C. proc. civ. referitoare la autoritatea de lucru judecat, iar in sustinerea acestei critici aduce mai multe argumente, care vor fi analizate in cele ce urmeaza.

Critica nu va fi primita.

Divergenta aparuta este in legatura cu bunul imobil reprezentat de platforma de depozitare in suprafata de 4.647 mp, situata in Portul Constanta, in clin la vest de dana Y, bun asupra caruia intre partile litigante au existat mai multe litigii legate de dreptul de proprietate .

Un prim litigiu este reprezentat de dosarul nr. x/2005, solutionat irevocabil prin decizia nr. 5929 din 9 decembrie 2005, pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie, Sectia comerciala, prin care recurentei din cauza de fata i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra ``infrastructurilor (platforma) construite pe suprafata de 25.000 m.p. spate dana Y, 2250 m.p. platforma spate dana Y si 6400 m.p. platforma situata la vest de dana Y.``

In dosarul nr. x/118/2011, purtat intre aceleasi parti si solutionat irevocabil prin decizia nr. 3086 din 15 octombrie 2014, pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie, Sectia a II-a civila, recurenta din cauza de fata a solicitat ca instanta sa constate ca este proprietara infrastructurii reprezentata de platforma de depozitare in suprafata de 4647 m.p., situata in clin, la vest de dana Y, cerere cu privire la care s-a stabilit in mod irevocabil ca este inadmisibila, intrucat printr-o hotarare judecatoreasca anterioara s-a recunoscut dreptul de proprietate al aceleasi parti pentru o suprafata cu 2397 m.p. mai mica.

In acest context, se cuvine subliniat faptul ca, in cauza de fata, obiect al disputei il constituie aceeasi diferenta de teren care excedeaza suprafata de 2250 m.p. din hotararea initiala, diferenta in legatura cu care recurenta din cauza de fata invoca accesiunea imobiliara si solicita compararea de titluri .

In conditiile date, instanta suprema apreciaza ca in speta chestiunea de drept dezlegata prin decizia nr 3086 din 15 octombrie 2014, pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie cu privire la inadmisibilitatea actiunii in constatare se impune cu putere de lucru judecat in conditiile art. 430 alin. (1) si (2) C. proc. civ., astfel cum au retinut atat tribunalul, cat si curtea de apel.

Sunt neintemeiate criticile bazate pe pretinsa confuzie dintre causa debendi si causa petendi si pe pretinsa gresita evaluare a solicitarii de comparare a titlurilor, care, in opinia recurentei, conduc la gresita aplicare a dispozitiilor art. 431 C. proc. civ.

Aceasta intrucat fundamentul ambelor actiuni in constatare pentru diferenta ce depaseste suprafata de 2250 m.p. il constituie accesiunea imobiliara, ca si causa debendi, operatiunea de comparare a titlurilor fiind exclusiv un procedeu tehnico-juridic, o modalitate de administrare si evaluare a probei cu inscrisuri, prin intermediul carora se urmareste atingerea aceluiasi scop al actiunii (causa petendi), in speta recunoasterea dreptului de proprietate asupra aceluiasi teren .

Aceste argumente infirma, apreciaza instanta suprema, sustinerea recurentei-reclamante despre lipsa identitatii de cauza, identitate impusa de art. 431 C. proc. civ., singurele diferente dintre cele doua actiuni in legatura cu care s-a analizat si retinut autoritatea de lucru judecat situandu-se in plan probator, in conditiile in care, pentru obtinerea aceluiasi rezultat (causa petendi), adica pentru recunoasterea dreptului de proprietate pentru aceeasi diferenta de suprafata, partea a uzat in primul proces de proba cu expertiza tehnica judiciara, iar in al doilea de proba constand in compararea titlurilor de proprietate ale partilor litigante.

Astfel, criticile recurentei prin care reclama existenta unei cauze diferite a prezentului litigiu de cea din dosarul nr. x/118/2011 si confuzia instantei asupra cauzei actiunii si cauzei cererii de chemare in judecata nu pot fi retinute, instanta de apel facand o analiza corecta atat a temeiului juridic al cererii, cat si a dreptului valorificat prin cerere, iar faptul ca in cel de-al doilea litigiu a fost evocat art. 492 C. civ. de la 1864 si s-a solicitat compararea unor procese-verbale de predare si punere in functiune, inscrisuri ce fac dovada titlului si dreptului de proprietate in opinia recurentei, nu schimba cauza, in conditiile in care nu se releva o alta modalitate de dobandire a proprietatii decat cea de construire a platformei.

Privitor la considerentele retinute de instanta de apel sub aspectul compararii titlurilor si la legatura acesteia cu actiunea in revendicare, in cadrul careia se poate efectua o astfel de procedura, Inalta Curte constata ca afirmatiile recurentei sunt lipsite de relevanta din perspectiva problemei de drept discutate, anume existenta autoritatii de lucru judecat, considerentele instantei de apel fiind supraabundente, asadar indiferente in conditiile in care nu s-a trecut de aspectul inadmisibilitatii si nu s-a pasit la cercetarea pricinii pe baza unei asemenea comparari.

In concluzie, dezlegarea chestiunii litigioase amintite se opune cu autoritate de lucru judecat in prezenta cauza, prin care se solicita constatarea aceluiasi drept de proprietate, in baza art. 35 C. proc. civ. si a art. 492 C. civ. de la 1864, ca efect al accesiunii reale imobiliare artificiale.

Inalta Curte reafirma ca respectarea principiului autoritatii de lucru judecat presupune, in ideea asigurarii stabilitatii raporturilor juridice, ca o chestiune litigioasa, o data transata de instanta, sa nu mai poata fi adusa inaintea unei noi judecati, iar in speta acest principiu a fost respectat, astfel ca nu se poate retine incalcarea art. 431 C. proc. civ., nefiind incident motivul de recurs prevazut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin urmare, Inalta Curte, in temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., a respins ca nefondat recursul declarat.