Libertatea Persoanei. Obligarea unei persoane, ce nu este retinuta sau arestata, de a nu parasi o incinta de catre un reprezentant al autoritatii

O situatie deloc rar intalnita, este aceea in care, unei persoane �invitata�sau �condusa� la sediul unei unitati de politie, parchet, ori alta autoritate din domeniul judiciar, ii este impus sa nu paraseasca incinta acesteia, ori chiar mai sever, o anumita incapere, fara sa i se acorde prea multe lamuriri privind temeiul �masurii�, si, cu atat mai mult, sa i se prezinte vreun ordin de retinere.

In acest context, se pune intrebarea privind legalitatea unei astfel de ``masuri`` si daca, suntem in prezenta unei ``privari de libertate``, altfel spus, in prezenta unei ingerinte (incalcari) a dreptului oricarei persoane de ``a fi libera``.
Preliminar, amintim ca, proclamarea dreptului la libertate, in par. 1 al art. 5 din Conventia Europeana sub redactarea ca ``Orice persoana are dreptul la libertate si la siguranta. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa`` se urmareste libertatea fizica a persoanei; scopul sau este sa garanteze ca nimeni sa nu fie privat de libertate intr-o maniera arbitrara. Cu precizarea inportanta ca acest articol nu priveste simplele restrictii asupra libertatii de miscare, asemenea restrictii fiind reglementate de art. 2 din Protocolul nr. 4.
Sub acest aspect, se impune a evoca un adevarat principiu al Curtii Europene, potrivit caruia nicio detentie arbitrara nu poate fi compatibila cu art. 5 par. 1, iar notiunea de arbitrariu a art. 5 par. 1 se extinde dincolo de conformitatea cu legea interna, astfel ca privarea de libertate poate fi legala din punctul de vedere al dreptului intern si, in acelasi timp, arbitrara si contrara Conventiei (Creanga c. Romaniei, Aprilie 2012, 13)
Totodata,dreptul la libertate, nefiind unul absolut, este susceptibil de unele limitari, dar data fiind importanta capitala a acestuia, eventualele ingerinte sunt atent si limitativ determinate de conventie, astfel incat, tot art. 5 indica situatiile de exceptie, anume: a) daca este detinut legal pe baza condamnarii pronuntate de catre un tribunal competent; b) daca a facut obiectul unei arestari sau al unei detineri legale pentru nesupunerea la o hotarare pronuntata, conform legii, de catre un tribunal ori in vederea garantarii executarii unei obligatii prevazute de lege; c) daca a fost arestat sau retinut in vederea aducerii sale in fata autoritatii judiciare competente, atunci cand exista motive verosimile de a banui ca a savarsit o infractiune sau cand exista motive temeinice de a crede in necesitatea de a-l impiedica sa savarseasca o infractiune sau sa fuga dupa savarsirea acesteia; d) daca este vorba de detentia legala a unui minor, hotarata pentru educatia sa sub supraveghere sau despre detentia sa legala, in scopul aducerii sale in fata autoritatii competente; e) daca este vorba despre detentia legala a unei persoane susceptibile sa transmita o boala contagioasa, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond; f) daca este vorba despre arestarea sau detentia legala a unei persoane pentru a o impiedica sa patrunda in mod ilegal pe teritoriu sau impotriva careia se afla in curs o procedura de expulzare ori de extradare .

Intelesul notiunii de ``privare de libertate`` in sensul Conventiei

In acest context, mai intai, trebuie stabilit daca, fata de circumstantele concrete ale cauzei, ne gasim inaintea unei ``privari de libertate`` ce intra in sfera de incidenta a art.5 din Conventie . Astfel, cum in mod constant a decis Curtea Europeana, in aprecierea existentei unei privari de libertate in sensul Conventiei., punctul de plecare trebuie sa fie situatia concreta a reclamantului, dar trebuie avute in vedere si numeroase criterii cum ar fi tipul, durata, efectul si modul de realizare a masurii analizate.Desigur, pentru a determina daca a existat o vatamare a drepturilor garantate de Conventie este deseori necesar de a privi dincolo de aparente si de limbajul folosit si de a vedea realitatile situatiei de fapt . Aceasta deoarece, diferenta intre privatiunea de libertate si restrictionarea libertatii rezida doar ingradul de intensitate si nu in natura sau esenta (vezi cauza Guzzardi c. Italiei, hotarirea din 6 noiembrie 1980, seria A nr. 39, A� 92; cauza Ashingdane c. Regatului Unit, hotarirea din 28 mai 1985, seria A nr. 93, A� 41; si cauza H.L. c. Regatului Unit, nr. 45508/99, A� 89, CEDO 2004-IX).
Bunaoara, in mod constant, judecatorii europeni, au retinut ca daca, ramanerea unei persoane la politie a durat doar cateva ore si nu a depasit timpul strict necesar pentru efectuarea anumitor formalitati, atunci, nu suntem in prezenta unei ingerinte in dreptul la libertate.(cauza Guenat c. Elvetiei, nr. 24722/94, Hotarirea Comisiei din 10 aprilie 1995) insa, dimpotriva, daca, durata ``sederii`` unei persoane depaseste acest timp strict necesar, indeplinirii acestor formalitati, si in plus, sunt uzitate amenintari, comportament violent verbal, ori chiar aplicarea fortei atunci, Curtea considera ca a existat un element de constrangere care a afectat nu doar libertatea reclamantului de deplasare, ci si libertatea sa, in general.

Proba si sarcina probei privarii de libertate

Notam ca, standardul impus in general de Curtea Europeana este cel, denumit generic ``dincolo de orice indoiala rezonabila`` dupa, si cu care se ``ghideaza`` Curtea in stabilirea vinovatiei penala sau raspunderii civile. Insa, in spetele de genul celei analizata in prezentul studiu, trebuie sa observam ca nu se urmareste stabilirea vinovatiei penale sau civile, ci, se cere a se hotari asupra raspunderii Statelor semnatare, conform Conventiei. Astfel incat, stabilirea ``faptelor`` se va face de aceasta data, printr-o libera apreciere a tuturor mijloacelor de proba, inclusiv unele inferente care pot fi extrase din situatia de fapt, precum si din sustinerile partilor.
O alta specificitate pe taram probator, in astfel de situatii, o reprezinta aceea ca, desi, de regula, sarcina dovedirii unor acuzatii apartine celui ce le emite (le sustine), in puterea principiului affirmanti incumbit probatio``, totusi, Instanta europeana a reiterat jurisprudenta sa constanta, conform careia atunci cand evenimentele litigioase se afla in aria exclusiva de cunoastere a autoritatilor, cum este in cazul persoanelor private de libertate, vor fi realizate prezumtii puternice privind situatia de fapt in legatura cu vatamarile sau decesul produs pe parcursul detentiei. Astfel, sarcina probei in asemenea cazuri va putea incumba autoritatilor, care trebuie sa aduca explicatii satisfacatoare si plauzibile. (CEDO, Salman c. Turciei [MC], cererea nr. 21986/93, par. 100).
Asadar, Curtea a considerat ca aceste principii se aplica si in asemenea situatii, cu conditia ca reclamantul sa aduca suficiente mijloace de proba care sa creeze aparenta ca se afla sub controlul exclusiv al autoritatilor in ziua in care s-au petrecut faptele. Altfel spus, ca a fost in mod oficial citat de catre autoritati si ca a intrat in sediul care se afla sub controlul acestora. Daca aceasta conditie este indeplinita, atunci Curtea ar putea sa concluzioneze ca reclamantul nu era liber sa plece, mai ales atunci cand cercetarile erau in curs de desfasurare. In acest caz, s-ar putea solicita din partea Guvernului un raport detaliat, care sa descrie ceea ce s-a intamplat in cladire din ora in ora si sa stabileasca timpul petrecut de reclamant. Guvernul ar trebui in acest caz sa aduca dovezi scrise satisfacatoare si plauzibile care sa sustina situatia de fapt, astfel cum a fost sustinuta de catre acesta. Lipsa unor asemenea probe ar putea duce la formularea unor concluzii cu privire la fondul cererii introduse de catre reclamant.
Pe cale de consecinta, cum, in dreptul roman exista numai doua masuri preventive care presupun privarea de libertate: retinerea si arestarea preventiva, iar, pentru ca fiecare dintre aceste masuri sa fie dispuse trebuie sa existe indicii temeinice sau probe din care sa rezulte ca s-a savarsit o fapta prevazuta de legea penala, respectiv date care sa conduca la presupunerea rezonabila ca persoana fata de care se efectueaza acte de urmarire penala a savarsit fapta, orice, alta ``masura factual`` luata de catre reprezentanti ai autoritatii statale, prin care se restrange libertatea persoanei, constituie o ingerinta nelegitima in dreptul consfintit de art.5 din Conventie .
Acceptand faptul ca o investigatie penala complexa presupune anumite dificultati, precum si ca faptele de coruptie trebuie reprimate cu fermitate de catre autoritati, totusi Curtea Europeana a subliniat ca, in ceea ce priveste libertatea, lupta impotriva unei asemenea cangrene sistemice nu poate justifica recurgerea la arbitrariu in cazuri in care oamenii sunt privati de libertate.
Sigur, nu poate fi ignorata o prevedere legala nationala, anume, art. 31 lit.b din Legea nr. 218/2002 privind organizarea si functionarea Politiei Romane, potrivit caruia in realizarea atributiilor ce ii revin, potrivit legii, politistul este investit cu exercitiul autoritatii publice si are dreptul sa: conduca la sediul politiei pe cei care, prin actiunile lor, pericliteaza viata persoanelor, ordinea publica sau alte valori sociale, precum si persoanele suspecte de savarsirea unor fapte ilegale, a caror identitate nu a putut fi stabilita in conditiile legii; in cazurile nerespectarii dispozitiilor date de politist, acesta este indreptatit sa foloseasca forta; verificarea situatiei acestor categorii de persoane si luarea masurilor legale, dupa caz, se realizeaza in cel mult 24 de ore, ca masura administrativa.
Insa, avand in vedere prevederile articolului 4 alineatul 2 din Protocolul optional la Conventia impotriva torturii si a altor tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante, adoptat de Adunarea Generala a ONU la data de 18 decembrie 2002 si semnat deja de Romania, unde, este definita privarea de libertate astfel: ``a��privarea de libertate inseamna orice forma de detentie sau incarcerare ori plasarea unei persoane in custodia unei institutii publice sau private, pe baza unei dispozitii emise de o autoritate judiciara, administrativa sau de alta natura, pe care acea persoana nu o poate parasi atunci cand doreste`` apreciem ca textul din legea nationala intra intr-o disonanta cu norma europeana, iar transarea acestui ``concurs`` se face evident in favoarea normei europene, potrivit art. 148 alin. 2 din Constitutie care statueaza preeminenta dreptului comunitar fata de cel intern.

Concluzie

Impunerea unei persoane de a ramane intr-un anumit spatiu, de catre reprezentanti ai autoritatii publice (politist, procuror etc.) in conditiile in care fata de aceasta nu s-a dispus o masura preventiva, si peste un termen strict necesar pentru efectuarea anumitor formalitati, reprezinta o ingerinta in dreptul la libertate(cauza Guenat c. Elvetiei, nr. 24722/94, Hotarirea Comisiei din 10 aprilie 1995). Persoana victima a unei astfel de fapte, este indreptatita a pretinde si obtine despagubiri .

Av. Artin Sarchizian
Societatea Romana pentru Drepturile Omului