Neplata orelor suplimentare. Dreptul ignorat al functionarilor publici cu statut special

In ultimii ani, functionarii publici cu statut special � in special cei din domeniul ordinii publice, situatiilor de urgenta si al sigurantei nationale � s-au confruntat cu o problema juridica spinoasa: neplata orelor suplimentare, in ciuda muncii efective depuse in afara programului normat de lucru.

Cu toate ca legislatia este, in aparenta, clara, instantele de fond au adoptat adesea interpretari restrictive, care au dus la respingerea unor cereri intemeiate.

Una dintre cele mai intalnite justificari invocate de instante pentru respingerea cererilor este ca reclamantul ``nu a solicitat compensarea orelor suplimentare cu timp liber`` in termenul legal. O astfel de abordare, insa, ignora nu doar realitatea muncii din institutiile cu regim operativ, ci si evolutia legislativa si jurisprudentiala recenta.

Ce prevede legea in materie de ore suplimentare?

Potrivit art. II alin. (3) din Ordonanta de Urgenta nr. 130/2021, munca suplimentara prestata de personalul cu statut special, in contextul desfasurarii unor activitati deosebite cu caracter operativ sau neprevazut, se plateste cu o majorare de 75% din salariul de functie, in cazul in care compensarea prin timp liber nu este posibila in termen de 60 de zile .

Textul nu prevede conditionarea dreptului la aceasta majorare de existenta unei cereri scrise. Totusi, instantele au adoptat adesea o interpretare formalista, considerand ca lipsa unei astfel de cereri duce la pierderea dreptului la plata .

Decizia ICCJ nr. 64/2025: un reper esential

Inalta Curte de Casatie si Justitie a pus capat acestei confuzii juridice prin Decizia nr. 64/2025, prin care a stabilit ca ``pentru a beneficia de plata orelor lucrate suplimentar, nu este necesar ca functionarul public cu statut special sa solicite, in prealabil, printr-un raport scris, acordarea de timp liber in termen de 60 de zile de la prestarea muncii.``

Aceasta hotarare vine ca raspuns la o sesizare formulata de Tribunalul Mehedinti, care se confrunta cu o problema de practica neunitara: unele instante conditionau plata de existenta unei cereri scrise, altele nu.

Asadar, Inalta Curte a clarificat ferm ca dreptul la compensare a muncii suplimentare, fie prin timp liber, fie prin plata, nu poate fi conditionat de initiativa angajatului.

Angajatorul este cel obligat sa acorde timp liber in termen de 60 de zile, insa daca acest lucru nu este posibil, el trebuie sa recurga la plata majorarii, in conditiile in care, nici legislatia speciala (OUG nr. 130/2021, OUG nr. 114/2018), nici ordinele MAI (nr. 35/2019 si nr. 60/2022) nu impun vreo cerinta procedurala in sarcina functionarului privind o cerere scrisa.

De asemenea, instanta a subliniat ca, in lipsa compensarii in natura, dreptul la plata nu este afectat de faptul ca cererea vine dupa incetarea raporturilor de serviciu, atata timp cat este formulata in termenul de prescriptie de 3 ani.

Concluzie: Dreptul la plata nu este o optiune - este o obligatie legala

Functionarii publici cu statut special nu mai trebuie sa suporte consecintele unei interpretari gresite a legii. Munca suplimentara efectuata in conditii operative, dispusa de superiori si nerecompensata in natura trebuie platita, iar lipsa unei cereri scrise nu poate justifica refuzul compensarii.

Decizia nr. 64/2025 a ICCJ este un reper pentru toate instantele care judeca litigii privind drepturile salariale ale personalului din ordine publica, siguranta nationala si alte structuri cu regim special.