Un stat membru nu poate rezerva doar resortisantilor sai nationali beneficiul neexecutarii unui mandat european de arestare

Un stat membru nu poate rezerva doar resortisantilor sai nationali beneficiul neexecutarii unui mandat european de arestare in scopul de a proceda la executarea pe teritoriul sau a unei pedepse privative de libertate pronuntata intr-un alt stat membru

Principiul interzicerii discriminarii pe motiv de cetatenie se opune reglementarii franceze care exclude in mod absolut si automat posibilitatea resortisantilor celorlalte state membre care au resedinta sau raman in Franta de a executa pedeapsa in acest stat membru

Decizia-cadru privind mandatul european de arestare¹ prevede ca statele membre sunt, in principiu, obligate sa dea curs unui asemenea mandat . Astfel, autoritatea judiciara nationala (autoritatea judiciara de executare) recunoaste, prin intermediul unor verificari minime, cererea de predare a unei persoane formulata de autoritatea judiciara a unui alt stat membru (autoritatea judiciara emitenta) in scopul de a permite desfasurarea urmaririi penale, executarea unei pedepse sau a unei masuri privative de libertate. Totusi, in anumite cazuri, autoritatea judiciara de executare poate refuza predarea persoanei cautate. Este cazul, printre altele, al unui mandat european de arestare emis in scopul executarii unei pedepse privative de libertate, impotriva unei persoane care ramane in statul membru de executare, este resortisant sau rezident al acestuia, iar acest stat membru se angajeaza sa execute aceasta pedeapsa pe teritoriul sau.²

Legislatia franceza³ care transpune aceasta decizie-cadru, rezerva facultatea de a refuza executarea unui mandat de arestare pentru un asemenea motiv doar in privinta persoanelor cautate care au cetatenia franceza.

Cour da��appel da��Amiens (Franta) a fost sesizata cu o procedura referitoare la executarea unui mandat european de arestare, emis la 14 septembrie 2006 de tribunalul penal din Lisabona (Portugalia) impotriva domnului Lopes Da Silva Jorge. In anul 2003, instanta portugheza l-a condamnat pe domnul Lopes Da Silva Jorge, resortisant portughez, la o pedeapsa de 5 ani de inchisoare pentru trafic de stupefiante. Ulterior, in anul 2009, acesta s-a casatorit cu o resortisanta franceza impreuna cu care locuieste in Franta. Pe de alta parte, din februarie 2008 este angajat de o societate franceza in calitate de sofer regional in temeiul unui contract de munca pe durata nedeterminata.

Intrucat domnul Lopes Da Silva Jorge nu a consimtit sa fie predat autoritatilor portugheze, a solicitat sa fie incarcerat in Franta, invocand motivul de neexecutare a mandatului european de arestare in cauza si dreptul la respectarea vietii sale private si de familie, consacrat de Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale. La 20 mai 2010, procurorul general al Parchetului de pe langa cour da��appel da��Amiens, dupa ce l-a informat cu privire la continutul mandatului de arestare, a dispus incarcerarea sa.

Cour da��appel da��Amiens se adreseaza Curtii de Justitie cu privire la compatibilitatea cu decizia-cadru a reglementarii franceze care limiteaza posibilitatea refuzului de predare a unei persoane in scopul de a executa pe teritoriul sau o pedeapsa privativa de libertate pronuntata intr-un alt stat membru numai la resortisantii francezi, excluzand in mod absolut si automat resortisantii celorlalte state membre care raman sau au resedinta in Franta.

In hotararea pronuntata Curtea aminteste ca desi statele membre sunt, in principiu, obligate sa dea curs unui mandat european de arestare, ele au posibilitatea de a permite, in situatii specifice, autoritatilor judiciare competente sa decida ca o pedeapsa aplicata trebuie sa fie executata pe teritoriul statului membru de executare . O asemenea situatie se regaseste, potrivit deciziei-cadru, atunci cand persoana cautata ``ramane in statul membru de executare, este resortisant sau rezident al acestuia``, iar acest stat se angajeaza sa execute aceasta pedeapsa in conformitate cu dreptul sau intern. In conformitate cu o jurisprudenta constanta, acest motiv de neexecutare facultativa are ca scop, in special, sa permita autoritatii judiciare sa acorde o importanta deosebita posibilitatii de a creste sansele de reinsertie sociala a persoanei cautate dupa executarea pedepsei. Acest obiectiv poate fi in mod legitim urmarit in cazul in care se demonstreaza un grad cert de integrare in societatea din statul respectiv.

Astfel cum Curtea a statuat deja4, prin derogare de la principiul recunoasterii reciproce, un stat membru poate limita beneficiul acestui motiv de refuz al executarii unui mandat european de arestare la resortisantii sai sau la resortisantii celorlalte state membre care au avut resedinta legala pe teritoriul national in cursul unei perioade neintrerupte de cinci ani. Aceasta conditie poate fi astfel considerata ca fiind de natura sa garanteze ca persoana cautata este suficient de integrata in statul membru de executare .

Cu toate acestea, statele membre nu pot, cu riscul de a aduce atingere principiului nediscriminarii pe motiv de cetatenie⁵, sa limiteze acest motiv de neexecutare numai la cazul resortisantilor nationali, cu excluderea absoluta si automata a resortisantilor celorlalte state membre care raman sau sunt rezidenti - fiind necesar ca acesti termeni sa fie definiti in mod uniform de statele membre - pe teritoriul statului membru de executare, indiferent de legaturile pe care acestia le au cu acest stat .

Aceasta constatare nu presupune ca acest stat membru trebuie in mod necesar sa refuze executarea mandatului european de arestare emis impotriva oricarei persoane care este rezidenta sau care ramane pe teritoriul sau. Totusi, in masura in care aceasta prezinta un grad de integrare in societatea statului membru respectiv comparabil cu cel al unui resortisant national, autoritatea judiciara de executare trebuie sa poata aprecia daca exista un interes legitim care sa justifice ca pedeapsa aplicata in statul membru emitent (Portugalia) sa fie executata pe teritoriul statului membru de executare (Franta).

Curtea raspunde pe de alta parte ca imprejurarea invocata de Franta potrivit careia, in temeiul dreptului sau intern actual6, nu s-ar putea angaja sa execute pedeapsa unei persoane condamnate intr-un alt stat membru decat daca aceasta are cetatenia franceza, nu poate justifica tratamentul diferentiat intre un resortisant dintr-un alt stat membru si un resortisant francez.

Hotararea in cauza C-42/11 Joao Pedro Lopes Da Silva Jorge

¹ Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare si procedurile de predare intre statele membre (JO L 190, p. 1, Editie speciala, 19/vol. 6, p. 3)
² Articolul 4 punctul 6 din Decizia-cadru.
³ Articolul 695-24 din codul de procedura penala.
⁴ Hotararea Curtii din 6 octombrie 2008, Wolzenburg (C-123/08), a se vedea de asemenea CP nr. 86/09.
⁵ Articolul 18 TFUE.
⁶ In aceasta privinta, guvernul francez a sustinut ca, spre deosebire de alte state membre, Franta nu este parte la Conventia europeana privind valoarea internationala a hotararilor represive, semnata la Haga la 28 mai 1970 sau la Conventia dintre statele membre ale Comunitatilor Europene privind executarea hotararilor judecatoresti [penale] straine din 13 noiembrie 1991. In schimb, ca toate celelalte state membre, Franta a ratificat Conventia asupra transferarii persoanelor condamnate, semnata la Strasbourg la 21 martie 1983, care prevede ca o transferare in vederea executarii unei pedepse poate fi avuta in vedere numai catre statul a carui cetatenie o are persoana condamnata. Curtea a respins aceasta argumentatie aratand ca, desi aceasta conventie permite Frantei sa rezerve doar resortisantilor francezi posibilitatea executarii in Franta a unei pedepse pronuntate in strainatate, totusi ea nu o obliga la aceasta.