Mediere obligatorie versus mediere facultativa

Pentru a determina obiectul medierii, cu alte cuvinte, cazurile in care partile pot recurge la mediere si, dintre acestea, pe acelea in care medierea este obligatorie, trebuie sa coroboram dispozitiile art. 2 cu cele ale art. 60¹ din Legea nr. 192/2006 privind medierea si organizarea profesiei de mediator, modificata si completata^[1].

Astfel, potrivit dispozitiilor art. 2 alin. (5) din legea medierii, partile pot recurge la mediere atunci cand este vorba despre drepturi de care ele pot dispune. Alin. (4) al aceluiasi articol exclude din obiectul medierii drepturile strict personale, cum sunt cele privitoare la statutul persoanei, precum si orice alte drepturi de care partile, potrivit legii, nu pot dispune prin conventie sau alt mod admis de lege. Noul Cod civil^[2], in dispozitiile referitoare la domeniul de aplicare a contractului de tranzactie, desi nu arata expres ce poate constitui obiect al acestuia, reglementeaza cazurile exceptate, acestea fiind capacitatea sau starea civila a persoanelor, precum si drepturi de care partile nu pot sa dispuna potrivit legii. Per a contrario, obiectul contractului de tranzactie il constituie drepturi de care partile pot dispune. Comparand continutul textelor din cele doua acte normative, constatam cu usurinta ca ele nu difera decat sub aspectul formularii, nu si acela al reglementarii.

Rezumand, partile pot recurge la mediere ori de cate ori este vorba despre drepturi de care acestea pot dispune.

Art. 31 din legea medierii prevede ca mediatorul trebuie sa cunoasca ce drepturi nu pot face obiectul medierii si, in cazul acestora, are obligatia de a refuza medierea.

1.2. Momentul in care partile pot recurge la mediere

Ca si in cazul tranzactiei, acestea pot recurge la mediere pentru a preintampina un litigiu, pentru a stinge un litigiu sau, chiar dupa pronuntarea unei hotarari judecatoresti sau in situatia existentei unui alt titlu executoriu, pentru a conveni asupra modalitatii de executare a obligatiei cuprinsa in acesta, deci inclusiv in faza executarii silite [art. 2.267 NCC, alin. (1)].

1.3.Sedinta de informare obligatorie

1.3.1.Sedinta de informare prealabila introducerii cererii de chemare in judecata

Din textul art. 2 alin. (1) din legea medierii, rezulta ca partile nu sunt obligate sa parcurga procedura medierii, dar, in cazurile expres prevazute de lege, au obligatia de a participa la o sedinta de informare privind avantajele medierii.

Conform acestui text, exista aceasta obligatie in sarcina partilor in cazul conflictelor in materie civila, de familie, in materie penala, precum si in alte materii, in conditiile prevazute de lege. Acest articol debuteaza cu mentiunea ``daca legea nu prevede altfel``, de unde s-ar putea deduce ca toate litigiile enumerate in text (sau in alte texte speciale) sunt obiect al medierii, cu exceptiile prevazute de lege.

In realitate, asa cum rezulta din dispozitiile art. 2 alin. (1²) din lege, ce reglementeaza sanctiunea pentru nerespectarea acestei obligatii si face trimitere la dispozitiile art. 60¹ alin. (1) lit. a) - f), legea medierii reglementeaza expres care sunt materiile in care participarea la sedinta de informare este obligatorie, acestea fiind: protectia consumatorului [lit. a), care trebuie coroborata si cu art. 2 alin. (2) din lege], dreptul familiei [ lit. b), in situatiile prev. de art. 64, respectiv in ceea ce priveste continuarea casatoriei, partajul bunurilor comune, exercitiul drepturilor parintesti, stabilirea domiciliului copiilor, contributia parintilor la intretinerea acestora, orice alte neintelegeri care apar in raporturile dintre soti, cu privire la drepturi de care acestia pot dispune potrivit legii), litigiile privind posesia, granituirea, stramutarea de hotare, orice alte litigii ce privesc raporturile de vecinatate^[3][lit. c)]^[4], in cauzele de malpraxis, daca vreo lege speciala nu prevede o alta procedura [lit. d)], in litigiile de munca in legatura cu contractul individual de munca [lit. e)], in litigiile civile a caror valoare este sub 50.000 lei, cu exceptia cazurilor in care s-a pronuntat o hotarare executorie de deschidere a procedurii de insolventa, a actiunilor referitoare la registrul comertului si a cazurilor in care partile aleg sa parcurga procedura ordonantei de plata, prevazuta de art. 1.013-1.024 NCPC sau a cererilor de valoare redusa, prevazuta de art. 1.025-1.032 NCPC [lit. f)].

1.3.2.Sedinta de informare pe parcursul litigiului din dispozitia instantei

Art. 21 NCPC (Incercarea de impacare a partilor) introduce, in cadrul principiilor fundamentale ale procesului civil, atributia judecatorului de a incerca pe tot parcursul procesului impacarea partilor, dandu-le indrumarile necesare, potrivit legii si posibilitatea de a le recomanda solutionarea amiabila a litigiului prin mediere^[5].

Daca ne uitam la litigiile in care medierea este obligatorie, constatam ca, in cazul acestora sau, cel putin, a unora dintre acestea, cum ar fi in materia litigiilor privind drepturile parintilor cu privire la copiii lor minori sau raporturile de vecinatate, se ivesc, de multe ori, dificultati aproape insurmontabile in faza punerii in executare a hotararii judecatoresti, ajungerea partilor la un compromis ca urmare a indrumarii de impacare facuta de judecator sau pe calea medierii fiind, astfel, un beneficiu, evitandu-se impunerea unei solutii prin forta coercitiva a statului.

Textul art. 21 alin. (1) NCPC are o formulare aparent imperativa, intrucat prevede ca ``judecatorul va recomanda partilor solutionarea amiabila a litigiului prin mediere``, insa acest text trebuie coroborat cu cel al art. 227 alin. (2) NCPC, ce prevede ca ``judecatorul poate invita partile sa participe la o sedinta de informare cu privire la avantajele folosirii acestei proceduri``, precum si cu dispozitiile legii medierii ce reglementeaza cazurile in care medierea este obligatorie.

O altfel de interpretare nici nu ar fi posibila, pentru ca ar insemna ca medierea sa fie obligatorie in toate litigiile, o astfel de optica fiind contrazisa de dispozitiile legii speciale, ce restrang medierea obligatorie la situatii expres prevazute.

In plus, aceasta ar insemna ca judecatorul sa nu poata incerca niciodata singur impacarea partilor.

Credem ca judecatorul recomanda partilor medierea pe parcursul procesului atunci cand nu poate incerca impacarea fara a se supune riscului de a se antepronunta, ceea ce i-ar atrage recuzarea, conform art. 42 alin. (1) pct. (1) si art. 44 NCPC.

Din dispozitiile art. 227 alin. (2) si (3) NCPC si ale art. 61 alin. (1) din legea medierii, rezulta ca judecatorul (in realitate, este vorba despre completul de judecata), poate dispune ca partile sa participe la o sedinta privind avantajele medierii si in cursul procesului, in acele litigii unde medierea este posibila, fara a fi obligatorie, intrucat, in cazul medierii obligatorii, procedura aceasta trebuie parcursa anterior inregistrarii cererii de chemare in judecata . Alin. (4) al art. 227 NCPC prevede ca dispozitiile alin. (3) nu sunt aplicabile daca partile au incercat solutionarea litigiului prin mediere anterior introducerii actiunii, indiferent daca este vorba de mediere obligatorie prin lege, prin vointa partilor (in cazul existentei unei clauze de mediere) sau facultativa (adica, desi nici legea, nici conventia partilor nu o prevede, reclamantul a recurs la aceasta procedura in speranta ca va solutiona cauza pe cale amiabila).

Jud. dr. Andrea A. CHIS

^[1]In cele ce urmeaza o vom denumi legea medierii.
^[2]Vom folosi in continuare abrevierea NCC.
^[3]Litigii privind raporturile de vecinatate sunt, de exemplu, cele rezultand din dispozitiile Codului civil referitoare la limitele legale si judiciare ale dreptului de proprietate (art. 602 si urm. NCC, art. 630 NCC).
^[4]De remarcat ca, in cazul acestora, valoarea obiectului litigiului nu are vreo importanta, natura sa fiind determinanta in ceea ce priveste obligatia de parcurgere a sedintei de informare.
^[5]Despre aceste atributii ale judecatorului, pe larg, a se vedea I. Les, Medierea si impacarea partilor in conceptia Noului Cod de procedura civila, in Curierul judiciar nr. 12/2010, p. 683-688.