Consimtamantul inculpatului la prestarea unei munci in folosul comunitatii inainte de stabilirea vinovatiei – intre protectia impotriva muncii fortate si antepronuntarea judecatorului

Varietatea situatiilor practice, complexitatea caracterului uman si impactul acestora asupra infractionalitatii fac imposibila stabilirea unor pedepse identice pentru toti faptuitorii, chiar daca faptele acestora indeplinesc conditiile acelorasi infractiuni . Prin urmare, legiuitorul a prevazut varii metode de individualizare a pedepselor astfel incat acestea sa reflecte gradul de pericol social concret al fiecarei fapte, precum si atitudinea fiecarui faptuitor.

Un astfel de mijloc de individualizare a pedepsei este suspendarea executarii acesteia. Astfel, articolul 91 din Noul Cod Penal prevede ca ``instanta poate dispune suspendarea executarii pedepsei sub supraveghere daca sunt intrunite urmatoarele conditii:

a) pedeapsa aplicata, inclusiv in caz de concurs de infractiuni, este inchisoarea de cel mult 3 ani;

b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa inchisorii mai mare de un an, cu exceptia cazurilor prevazute in art. 42 sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a implinit termenul de reabilitare;

c) infractorul si-a manifestat acordul de a presta o munca neremunerata in folosul comunitatii;

d) in raport de persoana infractorului, de conduita avuta anterior savarsirii infractiunii, de eforturile depuse de acesta pentru inlaturarea sau diminuarea consecintelor infractiunii, precum si de posibilitatile sale de indreptare, instanta apreciaza ca aplicarea pedepsei este suficienta si, chiar fara executarea acesteia, condamnatul nu va mai comite alte infractiuni, insa este necesara supravegherea conduitei sale pentru o perioada determinata.``

``Suspendarea executarii pedepsei sub supraveghere este o masura alternativa la pedeapsa privativa de libertate, cu parcurgerea unei etape obligatorii care da posibilitatea condamnatului sa dovedeasca ca increderea acordata de catre instanta este intemeiata pe posibilitatea de indreptare, chiar daca este pus sub supraveghere pe un termen egal cel putin cu durata pedepsei sau mai mare intre 2 si 4 ani.

Suspendarea executarii pedepsei sub supraveghere face parte dintre modalitatile de individualizare a pedepsei, prin masuri alternative la pedeapsa inchisorii sau pedeapsa inchisorii insotita de pedeapsa amenzii, alaturi de alte institutii cum sunt renuntarea la pedeapsa, amanarea aplicarii pedepsei, precum si liberarea conditionata, acestea constituind concretizarea unei conceptii moderne cu privire la gasirea unor mijloace adecvate pentru ca pedepsele sa fie executate pe cat posibil prin masuri care sa limiteze privarea condamnatului de libertate in mediul penitenciar.

Suspendarea executarii pedepsei sub supraveghere nu este considerata o alta pedeapsa, instanta de judecata fiind implicata in stabilirea unor obligatii concrete, masura care se executa cu consimtamantul persoanei condamnatului, cu implicarea acestuia in munca neremunerata in folosul comunitatii, supunerea la control, tratament sau ingrijire pentru sanatate si pentru resocializare si prin executarea integrala a tuturor masurilor si obligatiilor, situatie in care pedeapsa suspendata este considerata executata.``[1]

``O conditie speciala cu privire la conduita condamnatului este aceea a manifestarii acordului in fata instantei de judecata sa presteze o munca neremunerata in folosul comunitatii. Daca cel condamnat nu-si exprima in fata instantei acordul de a munci neremunerat pentru comunitate, instanta nu poate sa hotarasca suspendarea executarii pedepsei, ci doar o executarea pedepsei

Analizand dispozitiile noului Cod penal, se poate constata ca potrivit art. 91 alin. (1) lit. c) prestarea unei munci neremunerate in folosul comunitatii este una dintre caracteristicile principale ce tine de esenta acestei masuri de individualizare, intrucat se instituie in sarcina celui condamnat, cu acordul sau de vointa, obligatia executarii unei asemenea activitati . In conditiile existentei acordului cu privire la munca neremunerata in folosul comunitatii, felul muncii, durata si locul de munca este stabilit prin hotararea instantei de judecata .``[2]

Tocmai fiind avut in vedere caracterul esential al prestarii unei munci neremunerate pentru masura suspendarii executarii pedepsei, conditionarea posibilitatii aplicarii acestei masuri de exprimarea unui consimtamant al inculpatului anterior pronuntarii instantei asupra vinovatiei sau nevinovatiei acestuia a fost criticata. Astfel, s-a sustinut ca solicitarea unui asemenea acord ar echivala cu o antepronuntare a judecatorului asupra vinovatiei inculpatului.

Mai mult decat atat, s-a aratat ca prin conditionarea posibilitatii aplicarii acestei masuri de consimtamantul expres si prezenta in instanta a inculpatului s-ar ingradi posibilitatea instantei de a aprecia liber asupra individualizarii pedepsei si s-ar crea o stare de inechitate vis-a-vis de inculpatii ce nu se pot prezenta in instanta in vederea exprimarii unui astfel de consimtamant.

Curtea Constitutionala a raspuns unor astfel de critici prin Decizia nr. 666/2018.

2.Exceptia de neconstitutionalitate

2.1 Obiectul exceptiei

Prin Incheierea pronuntata in Dosarul nr. XXXX/197/2016, Curtea de Apel Brasov - Sectia penala a sesizat Curtea Constitutionala cu exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal. Exceptia a fost ridicata din oficiu in apelul declarat de Parchetul de pe langa Judecatoria Brasov impotriva Sentintei penale nr. XXX din martie 2017, pronuntata de Judecatoria Brasov in Dosarul nr. XXXX/197/2016, prin care s-au dispus suspendarea sub supraveghere a executarii pedepsei si obligarea inculpatului la prestarea unei munci neremunerate in folosul comunitatii pe o perioada de 90 de zile, in conditiile in care inculpatul a lipsit de la judecata si nu si-a dat acordul in acest sens.

Obiectul exceptiei de neconstitutionalitate il constituie dispozitiile art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal, cu denumirea marginala "Conditiile suspendarii executarii pedepsei sub supraveghere", avand urmatorul continut: " (1) Instanta poate dispune suspendarea executarii pedepsei sub supraveghere daca sunt intrunite urmatoarele conditii: [...] c) infractorul si-a manifestat acordul de a presta o munca neremunerata in folosul comunitatii; [...]".

2.2 Pozitia autoarei exceptiei de neconstitutionalitate

In motivarea exceptiei de neconstitutionalitate, autoarea arata ca, prin obligativitatea obtinerii consimtamantului inculpatului la prestarea unei munci in folosul comunitatii, anterior pronuntarii asupra vinovatiei sau nevinovatiei inculpatului, judecatorul cauzei este pus in situatia de a se antepronunta cu privire la vinovatia inculpatului. Dispozitiile criticate il obliga pe judecator sa ceara acordul inculpatului pentru prestarea unei munci in folosul comunitatii inainte de a ramane in pronuntare pe fondul cauzei, fapt care este de natura sa afecteze impartialitatea judecatorului, in special in cazurile in care inculpatul nu a recunoscut savarsirea faptei de care este acuzat . Daca inculpatul nu recunoaste savarsirea faptei, intrebarea acestuia de catre judecator cu privire la acordul sau de a presta o munca neremunerata in folosul comunitatii poate conduce la ideea ca judecatorul va dispune o solutie de condamnare in cauza. In acest fel, se apreciaza ca normele penale criticate aduc atingere dispozitiilor art. 124 alin. (2) din Constitutie .

Totodata, considera ca textul criticat aduce atingere dispozitiilor art. 124 alin. (3) din Constitutie, in conditiile in care, in cazurile in care nu poate fi obtinut acordul inculpatului pentru prestarea unei munci in folosul comunitatii, pentru ca inculpatul este plecat din tara ori nu are cunostinta de proces, judecatorul nu poate pronunta decat o hotarare de condamnare cu executarea efectiva a pedepsei, fapt care ingradeste excesiv dreptul judecatorului de a aprecia cu privire la modalitatea de individualizare a executarii pedepsei. Or, imposibilitatea judecatorului de a face o individualizare a sanctiunii in functie de toate criteriile reale si personale ce stau la baza individualizarii pedepsei si obligativitatea aplicarii exclusiv a unei pedepse cu executare efectiva, chiar si atunci cand din motive neimputabile inculpatului acesta nu poate fi intrebat daca este de acord cu prestarea muncii in folosul comunitatii, sunt de natura sa aduca atingere independentei judecatorului. Apreciaza ca intr-o derulare fireasca a procedurii ar fi trebuit ca judecatorul sa poata aprecia mai intai cu privire la vinovatia sau nevinovatia inculpatului, cu privire la sanctiunea aplicabila si individualizarea modalitatii de executare a pedepsei si, ulterior, dupa ce s-a dispus o solutie care sa contina obligarea inculpatului la prestarea unei munci in folosul comunitatii sa fie obtinut acordul condamnatului pentru prestarea acesteia. In caz contrar, judecatorul este obligat, din cursul procesului, sa faca demersuri pentru a intreba inculpatul cu privire la acest aspect, desi este posibil ca in urma pronuntarii hotararii nici sa nu dispuna in sarcina inculpatului obligatia de a presta o munca in folosul comunitatii.

In aceste conditii considera ca textul criticat aduce atingere si dispozitiilor art. 21 alin. (3) din Constitutie care presupune, printre altele, dreptul la un judecator independent si impartial. Or, dispozitiile art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal sunt de natura sa afecteze impartialitatea judecatorului prin obligarea acestuia sa analizeze un aspect referitor la sanctiunea pe care o va aplica in cauza, mai inainte de a se pronunta cu privire la vinovatia inculpatului, totodata, fiind afectata si independenta judecatorului, prin ingradirea excesiva a posibilitatii acestuia de a individualiza sanctiunea aplicata in cazurile in care inculpatul nu se prezinta in fata instantei pentru a-si da acordul cu privire la prestarea unei munci in folosul comunitatii.

De asemenea apreciaza ca dispozitiile legale criticate contravin art. 53 alin. (2) din Constitutie, in conditiile in care, daca inculpatul nu este prezent in instanta pentru a fi intrebat daca isi da acordul la prestarea unei munci in folosul comunitatii, judecatorul este obligat sa pronunte o pedeapsa cu inchisoarea cu executare efectiva, fapt care afecteaza grav libertatea persoanei. Instanta apreciaza ca aceasta restrangere a libertatii persoanei nu este proportionala cu scopul urmarit prin instituirea obligatiei de la art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal, care ar fi trebuit sa fie o garantie a respectarii art. 4 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale instituita in favoarea inculpatului. Prin prezumarea lipsei acordului inculpatilor care nu sunt prezenti la judecarea cauzei, un text de lege, care are drept scop sa protejeze un drept al inculpatului prevazut de art. 4 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, conduce, in final, la ingradirea excesiva a unui alt drept fundamental al acestuia, respectiv cel prevazut de art. 5 din aceeasi conventie .

Totodata, sustine ca textul de lege criticat aduce atingere dispozitiilor art. 16 alin. (1) din Constitutie prin faptul ca inculpatii care uzeaza de dreptul de a nu se prezenta in fata instantei ori care nu se pot prezenta din motive obiective nu pot fi condamnati decat la pedepse cu executare efectiva. Pentru a adopta solutii diferite pentru persoane aflate in aceeasi situatie juridica ar trebui sa existe temeiuri obiective. In lipsa unor astfel de temeiuri, adoptarea unor solutii diferite pentru persoane aflate in aceeasi situatie incalca principiul egalitatii in fata legii. Or, in cazul de fata nu s-ar putea sustine ca lipsa inculpatilor de la proces, indiferent daca are loc din motive subiective sau obiective, constituie un temei suficient pentru adoptarea unor solutii diferite cu privire la modalitatea de individualizare a executarii pedepsei.

Invoca, totodata, Decizia nr. 1.354 din 12 decembrie 2008, prin care Curtea Constitutionala a admis exceptia de neconstitutionalitate si a constatat ca sintagma "cu acordul acestuia" cuprinsa in art. 9 din Ordonanta Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor, precum si sintagmele "numai daca exista consimtamantul contravenientului", "cu consimtamantul contravenientului" si "dupa luarea consimtamantului contravenientului" din art. 1 alin. (3), art. 8 alin. (5) lit. b) si, respectiv, art. 13 din Ordonanta Guvernului nr. 55/2002 privind regimul juridic al sanctiunii prestarii unei activitati in folosul comunitatii, asa cum a fost modificata prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 108/2003 privind desfiintarea inchisorii contraventionale, sunt neconstitutionale.

2.3 Pozitia autoritatilor publice sesizate conform legii

Guvernul considera exceptia de neconstitutionalitate neintemeiata. In motivarea punctului sau de vedere arata ca, potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) din Constitutie, "infractiunile, pedepsele si regimul executarii acestora" se reglementeaza prin lege organica, revenind astfel legiuitorului competenta de a reglementa continutul constitutiv al infractiunilor, precum si tratamentul sanctionator aplicat acestora. Precizeaza ca rolul constitutional al instantelor de judecata este acela de aplicare a legii, potrivit art. 124 din Constitutie, din aceasta perspectiva sustinerea autoarei, potrivit careia judecatorul ar trebui sa faca o individualizare a modului de executare a pedepsei, fara limitarile impuse de lege, fiind neintemeiata. Retine ca regimul pedepselor constituie o problema de politica penala pe care organul legislativ este indreptatit sa o solutioneze in functie de imprejurarile existente in domeniul criminalitatii, iar alegerea conditiilor care trebuie indeplinite pentru ca institutia suspendarii executarii pedepsei sub supraveghere sa devina aplicabila nu este de natura a afecta caracterul legal al sanctiunii penale ori proportionalitatea acestora, odata ce atat limitele pedepselor aplicabile pentru toate tipurile de infractiuni, cat si conditiile aplicabile sunt in mod expres prevazute de lege, prin norme clare, accesibile si previzibile. In ceea ce priveste necesitatea obtinerii acordului inculpatului inainte de a dispune suspendarea executarii pedepsei sub supraveghere cu conditia prestarii unei munci neremunerate in folosul comunitatii mentioneaza ca aceasta solutie legislativa s-a impus avand in vedere, pe de o parte, natura obligatiei in sine si imposibilitatea obiectiva de respectare a acesteia fara un acord prealabil al condamnatului si, pe de alta parte, tocmai necesitatea respectarii principiului constitutional al interzicerii muncii fortate.

2.4 Pozitia Curtii Constitutionale a Romaniei

Examinand exceptia de neconstitutionalitate, Curtea retine ca suspendarea executarii pedepsei sub supraveghere constituie un mijloc de individualizare judiciara a executarii pedepsei, aplicat de instanta de judecata prin insasi hotararea de condamnare. Aceasta masura de individualizare judiciara presupune suspendarea executarii pedepsei inchisorii pe durata unui termen de supraveghere, pe parcursul caruia persoana condamnata este supusa unui ansamblu de masuri de supraveghere speciale si cerintei de a respecta anumite obligatii, stabilite de instanta de judecata in baza legii. Aplicarea acestei institutii de drept penal este facultativa, fiind la latitudinea instantei sa o dispuna, in masura in care sunt indeplinite conditiile prevazute de lege. Cu privire la conditiile suspendarii executarii pedepsei sub supraveghere, reglementate in art. 91 din Codul penal, Curtea observa ca acestea sunt conditii pozitive [art. 91 alin. (1) din Codul penal] si conditii negative [art. 91 alin. (3) din Codul penal].

Conditiile pozitive sunt cele prevazute de art. 91 alin. (1) din Codul penal: a) pedeapsa aplicata, inclusiv in caz de concurs de infractiuni, este inchisoarea de cel mult 3 ani; b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa inchisorii mai mare de un an, cu exceptia cazurilor prevazute in art. 42 sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a implinit termenul de reabilitare; c) infractorul si-a manifestat acordul de a presta o munca neremunerata in folosul comunitatii; d) in raport de persoana infractorului, de conduita avuta anterior savarsirii infractiunii, de eforturile depuse de acesta pentru inlaturarea sau diminuarea consecintelor infractiunii, precum si de posibilitatile sale de indreptare, instanta apreciaza ca aplicarea pedepsei este suficienta si, chiar fara executarea acesteia, condamnatul nu va mai comite alte infractiuni, insa este necesara supravegherea conduitei sale pentru o perioada determinata.

Asadar, in legatura cu persoana infractorului, conditiile in care instanta poate dispune suspendarea executarii pedepsei sub supraveghere vizeaza activitatea infractionala trecuta, precum si infractiunea a carei suspendare a executarii urmeaza a fi dispusa de instanta de judecata, totodata, o conditie speciala fiind aceea a manifestarii acordului infractorului in fata instantei de judecata de a presta o munca neremunerata in folosul comunitatii. Curtea constata insa ca instituirea acestei din urma conditii in vederea dispunerii suspendarii executarii pedepsei sub supraveghere este determinata de introducerea unei noi obligatii a condamnatului pe durata termenului de supraveghere, respectiv a obligatiei de a presta o munca neremunerata in folosul comunitatii in conditiile art. 93 alin. (3) din Codul penal.

In aceste conditii, fata de sustinerile autoarei exceptiei formulate in cauza, Curtea constata ca manifestarea de catre infractor a acordului de a presta o munca neremunerata in folosul comunitatii constituie o conditie esentiala pentru executarea obligatiei reglementate in art. 93 alin. (3) din Codul de procedura penala, in acord cu dispozitiile art. 42 alin. (1) din Legea fundamentala, potrivit carora "munca fortata este interzisa", avand in vedere ca art. 42 alin. (2) lit. b) din Constitutie statueaza ca "Nu constituie munca fortata: [...] b) munca unei persoane condamnate, prestata in conditii normale, in perioada de detentie sau de libertate conditionata; [...]", acestea din urma fiind singurele exceptii admise de legiuitorul constituant, cu relevanta in domeniul penal.

De altfel, Curtea constata ca, in situatia premisa reglementata la art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal, persoana condamnata nu se afla in detentie, nefiind privata de libertate, astfel ca munca neremunerata in folosul comunitatii nu este prestata in perioada de detentie . Prin urmare, situatia de exceptie referitoare la munca prestata in perioada de detentie nu este incidenta in cauza.

De asemenea, Curtea retine ca notiunea de "libertate conditionata" folosita in art. 42 alin. (2) lit. b) din Constitutie este sinonima cu cea de "liberare conditionata" cuprinsa in art. 99-106 din Codul penal. Prin urmare, munca neremunerata a unei persoane condamnate nu poate fi considerata ca fiind fortata in termenul de supraveghere stabilit ca urmare a dispunerii liberarii conditionate. Situatia premisa reglementata la art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal nu vizeaza insa liberarea conditionata, ci dispunerea suspendarii executarii pedepsei sub supraveghere, astfel incat situatia de exceptie referitoare la munca prestata in perioada de libertate conditionata nu este incidenta in cauza. Prin urmare, Curtea constata ca, in ipoteza dispunerii suspendarii executarii pedepsei sub supraveghere, orice munca neremunerata in folosul comunitatii trebuie sa fie calificata ca fiind fortata, in lipsa consimtamantului infractorului.

Totodata, Curtea retine ca, similar dispozitiilor constitutionale precitate, art. 4 paragraful 2 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale stabileste ca "Nimeni nu poate fi constrans sa execute o munca fortata sau obligatorie", paragraful 3 lit. a) al articolului mentionat statuand ca "Nu se considera A«munca fortata sau obligatorieA» in sensul prezentului articol: a) orice munca impusa in mod normal unei persoane supuse detentiei in conditiile prevazute de articolul 5 din prezenta Conventie sau pe durata libertatii conditionate; [...]". Dispozitiile art. 4 paragraful 3 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale nu reprezinta exceptii de la interdictia impusa prin paragraful 2 al aceluiasi articol ori limitari ale exercitiului dreptului garantat de art. 4 paragraful 2 din Conventie de a nu fi supus la munca fortata ori obligatorie, ci delimiteaza continutul acestui drept . Asadar, Curtea retine ca, potrivit art. 4 paragraful 3 lit. a) din Conventie, numai munca impusa in mod normal unei persoane aflate in detentie, adica in conditiile prevazute de art. 5 din Conventie sau in timpul cat se afla in libertate conditionata, nu este considerata munca fortata sau obligatorie.

2.4.1Aspecte jurisprudentiale

Curtea retine ca, in jurisprudenta sa, respectiv hotararile din 7 iulie 2011 si din 9 februarie 2016, pronuntate in cauzele Stummer impotriva Austriei, paragrafele 116-119, respectiv Meier impotriva Elvetiei, paragrafele 62-65, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a reamintit ca "art. 4 consacra una din valorile fundamentale ale societatilor democratice. Primul sau alineat nu prevede restrictii, fiind astfel in contrast cu majoritatea clauzelor normative ale Conventiei si ale Protocoalelor nr. 1 si nr. 4, si, potrivit art. 15 paragraful 2 din Conventie, nu admite nicio derogare, chiar si in caz de pericol public care ameninta viata natiunii (Hotararea din 26 iulie 2005, pronuntata in Cauza Siliadin impotriva Frantei si Hotararea din 7 ianuarie 2010, pronuntata in Cauza Rantsev impotriva Ciprului si Rusiei, paragraful 283). Art. 4 paragraful 2 din Conventie interzice A«munca fortata sau obligatorieA». Pentru a interpreta aceasta dispozitie, Curtea a luat in considerare in cauzele anterioare conventiile Organizatiei Internationale a Muncii relevante, care sunt obligatorii in aproape toate statele membre ale Consiliului Europei, in special Conventia nr. 29 din 1930 privind munca fortata (Hotararea din 23 noiembrie 1983, pronuntata in Cauza Van der Mussele impotriva Belgiei, paragraful 32, si Hotararea din 26 iulie 2005, pronuntata in Cauza Siliadin impotriva Frantei, paragraful 115). Curtea a constatat in cauzele amintite ca exista o asemanare izbitoare, care nu era intamplatoare, intre art. 4 paragraful 3 din Conventie si art. 2 paragraful 2 din Conventia nr. 29 a Organizatiei Internationale a Muncii. Primul alineat al acestei ultime dispozitii prevede ca, A«in sensulA» Conventiei nr. 29, expresia A«munca fortata sau obligatorieA» desemneaza A«orice munca sau serviciu pretins unui individ sub amenintarea unei pedepse oarecare si pentru care numitul individ nu s-a oferit de buna voieA» (Hotararea din 26 iulie 2005, pronuntata in Cauza Siliadin impotriva Frantei, paragraful 116). Curtea a considerat ca aceasta definitie ar putea constitui un punct de plecare pentru interpretarea art. 4 din Conventie, adaugand ca este important sa nu se piarda din vedere nici caracteristicile particulare ale acestuia, nici caracterul sau de instrument viu, care trebuie interpretat A«in lumina conditiilor de viata actuale si a conceptiilor predominante in zilele noastre in statele democraticeA» (Hotararea din 23 noiembrie 1983, pronuntata in Cauza Van der Mussele impotriva Belgiei, paragraful 32). Curtea a observat structura specifica a art. 4 din Conventie, al carui alineat 3 nu are scopul de a A«limitaA» exercitarea dreptului garantat de alin. 2, ci de a A«delimitaA» insusi continutul acestui drept, deoarece formeaza un intreg impreuna cu alin. 2 si indica ceea ce nu se considera a reprezenta A«munca fortata sau obligatorieA». Astfel, alin. 3 contribuie la interpretarea alin. 2. Cele patru alineate, dincolo de diversitatea lor, sunt fundamentate pe ideile majore de interes general, de solidaritate sociala si de normalitate (Hotararea din 23 noiembrie 1983, pronuntata in Cauza Van der Mussele impotriva Belgiei, paragraful 38, Hotararea din 18 iulie 1994, pronuntata in Cauza Karlheinz Schmidt impotriva Germaniei, paragraful 22, si Hotararea din 20 iunie 2006, pronuntata in Cauza Zarb Adami impotriva Maltei, paragraful 44)".

In acelasi fel, Curtea constata ca dispozitiile art. 8 paragraful 3 lit. a) din Pactul international cu privire la drepturile civile si politice, ratificat prin Decretul nr. 212/1974, publicat in Buletinul Oficial nr. 146 din 20 noiembrie 1974, prevad ca "Nimeni nu va putea fi constrans sa execute o munca fortata sau obligatorie", art. 8 paragraful 3 lit. c) pct. (i) stabilind ca "c) nu se considera A«munca fortata sau obligatorieA» in sensul prezentului paragraf: (i) orice munca sau serviciu, neindicate in alineatul b), cerute in mod normal unui individ detinut in virtutea unei decizii legale a justitiei sau eliberat conditionat in urma unei asemenea decizii".

De asemenea, "munca fortata sau obligatorie", potrivit art. 2 paragraful 1 din Conventia nr. 29/1930 privind munca fortata sau obligatorie, adoptata de Organizatia Internationala a Muncii, ratificata prin Decretul nr. 213/1957, publicat in Buletinul Oficial nr. 4 din 18 ianuarie 1958, "va insemna orice munca sau serviciu pretins unui individ sub amenintarea unei pedepse oarecare, si pentru care numitul individ nu s-a oferit de buna voie", totodata, "termenul A«munca fortata sau obligatorieA» nu va cuprinde, in sensul prezentei conventii: c) orice munca sau serviciu pretins unui individ ca urmare a unei condamnari pronuntate printr-o hotarare judecatoreasca, cu conditia ca aceasta munca sau serviciu sa fie executat sub supravegherea si controlul autoritatilor publice si ca numitul individ sa nu fie cedat sau pus la dispozitia unor particulari, societati sau unor persoane morale private." [art. 2 paragraful 2 lit. c) din Conventia nr. 29/1930].

In aceste conditii, Curtea constata ca norma penala criticata, potrivit careia instanta poate dispune suspendarea executarii pedepsei sub supraveghere numai daca, printre alte conditii, infractorul si-a manifestat acordul de a presta o munca neremunerata in folosul comunitatii, este conforma cu dispozitiile constitutionale si din actele internationale precitate. Cu alte cuvinte, obligarea infractorului de a presta o munca neremunerata in folosul comunitatii, fara acordul acestuia, pe perioada de supraveghere, este contrara dispozitiilor art. 42 alin. (1) din Constitutia Romaniei, art. 4 paragraful 2 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, art. 8 paragraful 3 lit. a) din Pactul international cu privire la drepturile civile si politice si art. 2 paragraful 1 din Conventia nr. 29/1930 privind munca fortata sau obligatorie, atat timp cat munca prestata cu ocazia suspendarii executarii pedepsei sub supraveghere nu se incadreaza in cele doua ipoteze reglementate expres in art. 42 alin. (2) lit. b) din Constitutia Romaniei, art. 4 paragraful 3 lit. a) din Conventie, art. 8 paragraful 3 lit. c) pct. (i) din Pact si art. 2 paragraful 2 lit. c) din Conventia nr. 29/1930, respectiv munca unei persoane condamnate prestata in perioada de detentie sau de liberare conditionata (in acelasi sens, Decizia Curtii Constitutionale nr. 650 din 25 octombrie 2018, publicata la Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 97 din 7 februarie 2019, paragrafele 317-321).

2.4.2 Aspecte de drept comparat

Realizand un studiu de drept comparat, Curtea observa ca in numeroase state europene efectuarea unei munci neremunerate in folosul comunitatii, respectiv efectuarea unei "munci de interes general" - in situatia suspendarii executarii pedepsei sub supraveghere, a suspendarii conditionate a executarii pedepsei, a suspendarii procesului cu punerea sub probatiune, a substituirii/inlocuirii pedepsei amenzii sau inchisorii ori ca pedeapsa principala sau complementara - se dispune de catre instanta doar cu consimtamantul condamnatului/infractorului.

Astfel, in Albania, art. 63 din Codul penal prevede ca, in situatia suspendarii conditionate a executarii pedepsei, instanta poate dispune, cu consimtamantul condamnatului, efectuarea muncii neremunerate in folosul comunitatii. In Andora, conform art. 49 alin. 1 din Codul penal, munca in folosul comunitatii consta intr-o prestare neremunerata de servicii de utilitate publica in favoarea statului, altor institutii publice, asociatiilor sau fundatiilor, care necesita intotdeauna consimtamantul prealabil al condamnatului. Art. 61 prevede ca, prin sentinta sau printr-o rezolutie ulterioara motivata, tribunalul poate suspenda conditionat executarea pedepselor privative sau restrictive de libertate impuse condamnatilor mai putin periculosi, prevazand obligatia acestora de a nu mai comite infractiuni in perioada de proba . Art. 62 reglementeaza o versiune mai restrictiva a acestei masuri, in care tribunalul poate impune condamnatului obligatii suplimentare. Masurile de control monitorizat nu pot fi impuse fara consimtamantul condamnatului, regula care este valabila si pentru efectuarea de munca in folosul comunitatii. Art. 65 reglementeaza substituirea pedepselor cu inchisoare usoare cu un regim de executare mai lejer. Tribunalul poate inlocui cu munca in folosul comunitatii pedepsele de pana la 3 ani. Substituirea cu munca in folosul comunitatii poate fi decisa motivat de tribunal si in cazul altor forme de restrangere a libertatii, cum ar fi arestul la domiciliu . In Armenia, art. 54 din Codul penal defineste munca in folosul comunitatii ca fiind executarea de activitate autorizata, neremunerata si utila societatii de catre o persoana condamnata in timpul sau liber, in conformitate cu dispozitiile autoritatilor locale. Munca in folosul comunitatii este decisa ca alternativa la pedeapsa inchisorii, cu consimtamantul scris al persoanei care urmeaza sa fie condamnata, dat inainte de pronuntarea sentintei. In Belgia, conform art. 375 din Codul penal, pentru infractiunile mai putin grave, judecatorul poate pronunta o pedeapsa de munca in folosul comunitatii, precizand in sentinta si suma amenzii sau durata inchisorii care va fi executata in cazul nerespectarii obligatiilor. Aceasta pedeapsa poate fi aplicata la initiativa judecatorului, a procurorului sau a inculpatului. Munca in folosul comunitatii poate fi impusa numai cu consimtamantul informat al inculpatului, exprimat direct sau prin intermediar. In Bosnia si Hertegovina, art. 44 alin. 1 din Codul penal stipuleaza ca instanta poate dispune, cu consimtamantul condamnatului, ca pedeapsa cu inchisoarea sub un an sa fie inlocuita cu munca in folosul comunitatii. In Croatia, art. 43 alin. 2 din Codul penal stipuleaza ca, in cazurile in care amenda penala nu poate fi platita, instanta va decide, cu consimtamantul condamnatului, substituirea acestei pedepse cu munca in folosul comunitatii. Alin. 3 precizeaza ca atunci cand persoana condamnata nu consimte sau nu efectueaza munca in folosul comunitatii, ea va fi substituita cu inchisoarea. De asemenea, art. 55 alin. 1 prevede ca instanta poate substitui pedepsele cu amenda penala sau cu inchisoarea de pana la un an cu munca in folosul comunitatii, insa numai daca are consimtamantul condamnatului, potrivit alin. 4. Art. 55 alin. 9 precizeaza ca aceasta munca este neremunerata. In Estonia, art. 69 din Codul penal prevede posibilitatea instantei de a substitui pedeapsa inchisorii pana la 2 ani cu munca neremunerata in folosul comunitatii, cu consimtamantul condamnatului. Daca acesta nu efectueaza munca sau nu isi indeplineste obligatiile, instanta poate dispune executarea pedepsei cu inchisoarea sau poate lua alte masuri . Daca persoana condamnata comite o noua infractiune, pentru care este dispusa pedeapsa inchisorii, la aceasta se va adauga si partea neexecutata din sentinta de munca in folosul comunitatii, transformata in zile de inchisoare. Conform art. 70 alin. 1, daca persoana condamnata nu plateste amenda penala, instanta trebuie sa substituie aceasta pedeapsa cu inchisoarea sau, daca are consimtamantul condamnatului, cu munca in folosul comunitatii. In Finlanda, sectiunea 11 din capitolul 6 al Codului penal prevede posibilitatea instantei de a substitui pedeapsa inchisorii pana la 8 luni cu munca in folosul comunitatii, cu consimtamantul condamnatului. In Franta, art. 131-4-1 din Codul penal reglementeaza posibilitatea judecatorului de a pronunta pedeapsa de constrangere penala pentru delictele pedepsite cu cel mult 5 ani inchisoare. Constrangerea penala impune condamnatului obligatia de a se supune, sub supravegherea judecatorului responsabil cu executarea pedepselor, pentru o perioada fixata de instanta, unor masuri de control si asistenta, precum si unor obligatii si interdictii speciale destinate prevenirii recidivei. Printre acestea se poate regasi obligatia de a efectua o munca de interes general, in conditiile prevazute de art. 131-8. Instanta fixeaza, de asemenea, durata maxima a pedepsei cu inchisoare aplicata condamnatului in cazul nerespectarii obligatiilor si interdictiilor impuse acestuia. In cursul executarii constrangerii penale, obligatiile si interdictiile, precum si masurile de asistenta pot fi modificate, suprimate sau completate de catre judecatorul responsabil cu executarea pedepselor. Art. 131-8 stipuleaza ca instanta poate dispune, in locul inchisorii, pentru delicte, efectuarea de catre condamnat a unei munci de interes general, cu consimtamantul acestuia. Aceasta masura nu poate fi luata cu privire la inculpatul care nu este prezent la sedinta decat daca acesta si-a transmis acordul in scris prin avocatul sau. Inainte de pronuntarea sentintei, presedintele instantei trebuie sa il informeze pe inculpat cu privire la dreptul sau de a refuza executarea muncii de interes general. In Georgia, potrivit art. 73, in cazul condamnatilor pentru infractiuni mai putin grave, care nu au cauzat probleme disciplinare, dupa executarea unei fractiuni din pedeapsa, Consiliul Local al Ministerului Executarii Pedepselor si Asistentei Legale poate substitui sentinta de inchisoare cu o sentinta mai blanda, cum ar fi masurile de restrangere a libertatii sau munca in folosul comunitatii (aceasta din urma numai cu consimtamantul condamnatului). In Luxemburg, art. 22 din Codul penal stipuleaza ca instanta poate dispune, in cazul infractiunilor pasibile de pedeapsa inchisorii sub 6 luni, efectuarea de catre condamnat a unei munci neremunerate in folosul comunitatii, cu titlu de pedeapsa principala. Aceasta masura nu poate fi luata cu privire la un inculpat care nu este prezent la sedinta. Inainte de pronuntarea sentintei, presedintele instantei trebuie sa il informeze pe inculpat cu privire la dreptul sau de a refuza executarea muncii in folosul comunitatii. In Malta, art. 28G din Codul penal prevede ca, in cazul suspendarii conditionate a executarii pedepsei, instanta poate da un ordin de munca in folosul comunitatii si face trimitere la art. 11 din Legea probatiunii, care se aplica in asemenea situatii. Aceasta dispozitie stabileste ca ordinul mentionat poate fi emis atunci cand instanta considera ca pedeapsa cu inchisoarea de pana la 7 ani poate fi inlocuita cu munca neremunerata in folosul comunitatii. Totusi, ordinul mentionat nu poate fi dat decat daca condamnatul si-a exprimat consimtamantul in acest sens si a semnat formularul legal. Inainte de a lua aceasta hotarare, instanta trebuie sa-i explice persoanei condamnate consecintele acestei masuri, atentionandu-l ca, daca va comite alta infractiune sau va incalca ordinul, va fi pasibil de condamnare pentru infractiunea initiala. In Muntenegru, art. 39 alin. 6 din Codul penal prevede ca, in caz de neplata la termen a amenzii penale, instanta trebuie sa substituie aceasta pedeapsa cu inchisoarea. Cu consimtamantul condamnatului, amenda poate fi substituita cu munca in folosul comunitatii, in conformitate cu alin. 7. Conform art. 41 alin. 1, munca in folosul comunitatii poate fi dispusa in cazul infractiunilor pasibile de amenda sau inchisoare pana la 5 ani. Alin. 3 stipuleaza ca aceasta pedeapsa poate fi aplicata numai dupa exprimarea consimtamantului condamnatului. Alin. 4 precizeaza ca munca in folosul comunitatii este neremunerata, este benefica societatii si nu vatama demnitatea umana. Potrivit alin. 6, daca persoana condamnata nu efectueaza toata munca in folosul comunitatii care i-a fost atribuita, aceasta pedeapsa trebuie substituita cu inchisoarea. In Norvegia, sectiunea 48 din Codul penal reglementeaza posibilitatea inlocuirii pedepsei cu inchisoarea pana la un an cu munca in folosul comunitatii, insa numai cu consimtamantul condamnatului. Sectiunea 52 prevede posibilitatea judecatoriei de a decide prin hotarare, la cerere, executarea totala sau partiala a sentintei alternative cu inchisoarea in situatiile in care condamnatul isi incalca obligatiile sau comite alta infractiune in perioada de proba . In Olanda, sectiunea 74 stipuleaza ca, in cazul infractiunilor pasibile de o pedeapsa cu inchisoarea pana la 6 ani, procurorul poate decide sa nu trimita faptuitorul in instanta, ci sa ii impuna anumite conditii pe care trebuie sa le respecte pentru a nu ajunge la proces. Printre aceste conditii se numara si munca in folosul comunitatii, pentru care faptuitorul trebuie sa isi dea acordul . In Polonia, art. 75 alin. 1 din Codul penal stabileste ca instanta judecatoreasca dispune executarea unei pedepse in cazul in care condamnatul, in timpul perioadei de proba, a savarsit o infractiune intentionata similara celei pentru care a fost condamnat. Alin. 2 prevede ca instanta decide daca sa anuleze sau nu suspendarea conditionata a executarii pedepsei daca inculpatul incalca grav ordinea juridica in timpul perioadei de proba, nu isi respecta obligatiile impuse sau comite o infractiune din culpa. In aceasta din urma situatie, alin. 3a precizeaza ca instanta poate sa scurteze pedeapsa aplicata pana la jumatate. De asemenea, in cazul discutat, art. 75a alin. 1 stabileste ca, in loc de inchisoare, instanta poate dispune in sarcina condamnatului obligatia de a efectua munca neplatita, in scopuri sociale, sau plata unei amenzi. Daca este posibil, va fi audiata persoana condamnata (alin. 3). In cazul in care condamnatul evita si executarea acestor pedepse ori isi ignora obligatiile, alin. 5 mentioneaza ca instanta anuleaza masura si ordona executarea pedepsei privative de libertate. In Portugalia, art. 58 prevede posibilitatea tribunalului de a substitui pedeapsa cu inchisoarea sub 2 ani cu munca in folosul comunitatii, cu consimtamantul condamnatului. Munca in folosul comunitatii consta in furnizarea de servicii gratuite statului, altor persoane juridice de drept public sau entitatilor private pe care instanta le considera de interes public. In Serbia, art. 52 alin. 1 precizeaza ca munca in folosul comunitatii poate fi impusa inculpatilor care au comis fapte pasibile de o pedeapsa cu inchisoarea pana la 3 ani sau cu amenda penala. Potrivit alin. 2, munca in folosul comunitatii este neremunerata, este benefica societatii si nu ofenseaza demnitatea umana. Alin. 4 statueaza ca aceasta masura nu poate fi dispusa fara consimtamantul infractorului. In Slovacia, sectiunea 54 din Codul penal stabileste ca instanta poate pronunta, cu consimtamantul inculpatului, o sentinta de munca in folosul comunitatii pentru infractiunile pasibile de o pedeapsa cu inchisoarea pana la 5 ani. Sectiunea 55 alin. 3 stipuleaza ca persoana condamnata trebuie sa efectueze munca personal, in timpul sau liber si fara sa primeasca vreo plata . In Spania, art. 49 din Codul penal consacra posibilitatea impunerii pedepsei muncii neremunerate in folosul comunitatii, cu consimtamantul condamnatului. Daca serviciile sociale ale penitenciarului constata ca munca nu este indeplinita corespunzator, ele trebuie sa trimita un raport judecatorului delegat cu executarea pedepsei, care poate dispune ca situatia sa fie remediata chiar de penitenciarul respectiv, poate trimite condamnatul sa execute pedeapsa in alta institutie penala sau poate constata ca sentinta nu a fost executata. Daca se constata incalcarea obligatiilor, se va aplica art. 468, care prevede o pedeapsa cu inchisoarea intre 6 luni si un an pentru nerespectarea obligatiilor dintr-o sentinta penala. Art. 53 alin. 1 statueaza ca, in caz de neplata a amenzii penale, condamnatul este pasibil de o pedeapsa cu inchisoarea, care poate fi executata sub forma monitorizarii electronice sau prin munca in folosul comunitatii, dispusa de judecator sau instanta cu consimtamantul condamnatului. In Suedia, sectiunea 1 din capitolul 27 al Codului penal prevede ca instanta poate pronunta o sentinta cu suspendare atunci cand considera ca amenda ar fi insuficienta. Sectiunea 2a stipuleaza ca acest gen de sentinta poate fi combinat cu munca neremunerata in folosul comunitatii, cu consimtamantul condamnatului. In aceasta situatie, instanta trebuie sa mentioneze in sentinta durata pedepsei cu inchisoarea care ar fi fost impusa daca ar fi fost aleasa aceasta sanctiune. Daca exista motive in acest sens, poate fi dispusa, la cererea procurorului, modificarea conditiilor muncii in folosul comunitatii sau incetarea acesteia. In Turcia, art. 50 alin. 1 din Codul penal prevede posibilitatea instantei de a substitui inchisoarea pe termen scurt cu amenda penala, obligatia de despagubire a victimei, admiterea intr-o institutie educationala, restrangerea libertatii de miscare si de actiune, confiscarea permisului de conducere, interzicerea desfasurarii anumitor activitati sau munca in folosul comunitatii (aceasta din urma numai cu consimtamantul condamnatului).

Asadar, potrivit legislatiei penale a statelor europene mentionate, efectuarea de catre infractor a unei munci neremunerate in folosul comunitatii/a unei munci de interes general poate fi dispusa de instanta, inclusiv in ipoteza suspendarii executarii pedepsei sub supraveghere, numai cu consimtamantul acestuia. Mai mult, Curtea observa ca in tari precum Franta ori Luxemburg se reglementeaza expres faptul ca munca de interes general/munca in folosul comunitatii nu poate fi dispusa cu privire la infractorul care nu este prezent in sedinta, presedintele instantei fiind obligat - in Luxemburg - sa il informeze pe inculpat cu privire la dreptul sau de a refuza executarea muncii in folosul comunitatii.

2.4.3 Constatarile Curtii Constitutionale cu privire la criticile aduse din perspectiva independentei judecatorului si impartialitatii justitiei

In prezenta cauza, autoarea exceptiei sustine ca norma penala criticata aduce atingere dispozitiilor art. 21 alin. (3) din Constitutie care presupune, printre altele, dreptul la un judecator independent si impartial, in conditiile in care afecteaza, pe de o parte, independenta judecatorului, prin ingradirea excesiva a posibilitatii acestuia de a individualiza sanctiunea aplicata in cazurile in care inculpatul nu se prezinta in fata instantei pentru a-si da acordul cu privire la prestarea unei munci in folosul comunitatii si, pe de alta parte, impartialitatea judecatorului, prin obligarea acestuia sa analizeze un aspect referitor la sanctiunea pe care o va aplica in cauza, mai inainte de a se pronunta cu privire la vinovatia inculpatului.

Cat priveste independenta judecatorului, Curtea retine ca aceasta se refera, pe de o parte, la instanta judecatoreasca ca intreg, iar, pe de alta parte, la fiecare judecator, in general, problema independentei fiind necesar a se analiza sub doua aspecte, functionala si personala. Independenta personala vizeaza statutul care trebuie sa i se asigure, prin lege, judecatorului, iar independenta functionala presupune, pe de o parte, ca organele care judeca sa fie adecvate, adica sa nu apartina executivului sau legislativului, iar, pe de alta parte, instantele judecatoresti sa fie independente in exercitarea functiilor lor, deci sa nu fie supuse ingerintelor din partea puterii legislative, puterii executive sau justitiabililor.

In ceea ce priveste individualizarea sanctiunilor de drept penal, Curtea retine ca aceasta poate fi, pe de o parte, legala - revine legiuitorului, care stabileste normativ pedepsele si celelalte sanctiuni de drept penal, prin fixarea unor limite minime si maxime ale fiecarei pedepse, care sa corespunda in abstract importantei valorii sociale ocrotite prin savarsirea faptei incriminate, iar, pe de alta parte, judiciara - pe care o realizeaza judecatorul in cadrul limitelor stabilite de lege.

In jurisprudenta sa, Curtea a subliniat importanta individualizarii legale a sanctiunilor de drept penal prin aceea ca legiuitorul nu poate sa confere judecatorului o libertate absoluta in stabilirea pedepsei concrete, intrucat ar exista riscul unei interpretari si aplicari arbitrare a pedepsei. Pe de alta parte, Curtea a apreciat ca, in reglementarea sanctiunilor de drept penal de catre legiuitor, trebuie stabilit un echilibru intre dreptul fundamental, care face obiectul limitarii impuse de sanctiune, si valoarea sociala a carei protectie a determinat limitarea. Curtea a retinut, de asemenea, ca legiuitorul nu trebuie sa ii ia judecatorului dreptul de a proceda la individualizarea judiciara prin stabilirea unor pedepse absolut determinate sau prin prevederea unor pedepse care, datorita aplicarii lor automate, scapa oricarui control judiciar. Prin individualizarea legala, legiuitorul ofera judecatorului puterea de stabilire a pedepsei in cadrul anumitor limite predeterminate - minimul si maximul special al pedepsei, dar, totodata, ii ofera aceluiasi judecator instrumentele care ii permit alegerea si determinarea unei sanctiuni concrete, in raport cu particularitatile faptei si cu persoana infractorului (in acest sens, Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 913 din 9 decembrie 2015, paragrafele 38 si 39, Decizia nr. 407 din 16 iunie 2016, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 573 din 28 iulie 2016, paragraful 24, si Decizia nr. 250 din 25 aprilie 2017, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 572 din 18 iulie 2017, paragraful 25).

De asemenea, Curtea a retinut ca, in activitatea de judecata, judecatorii nu sunt independenti fata de lege, iar, potrivit art. 124 alin. (3) din Legea fundamentala, acestia "se supun numai legii". Textul constitutional precitat raportat la dispozitiile constitutionale ale art. 16 alin. (2), potrivit carora "nimeni nu este mai presus de lege", si ale art. 124 alin. (1), care stabilesc ca "Justitia se infaptuieste in numele legii", fixeaza pozitia justitiei, a judecatorului fata de lege. Totodata, Curtea a observat ca, potrivit normelor procesual penale ale art. 2, "procesul penal se desfasoara potrivit dispozitiilor prevazute de lege" si "nicio pedeapsa nu poate fi stabilita sau aplicata decat in conditiile si in temeiul legii" [art. 23 alin. (12) din Legea fundamentala]. Cu alte cuvinte, judecatorul nu creeaza legea, ci o aplica la speta concreta. Competenta judecatorului implica nu numai identificarea normei aplicabile si analiza continutului sau, ci si o necesara adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit. Organul legislativ, emitent al normei juridice, poate fi insa mai restrictiv, obligandu-l pe judecator sa fie mai apropiat de lege, ori poate prefera, tinand seama de diversitatea si complexitatea relatiilor sociale, o redactare generala a legii (a se vedea Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, paragraful 42, Decizia nr. 407 din 16 iunie 2016, paragraful 25 si Decizia nr. 250 din 25 aprilie 2017, paragraful 26).

Curtea reaminteste ca suspendarea executarii sub supraveghere constituie o masura de individualizare judiciara a pedepsei inchisorii - din punctul de vedere al executarii acesteia - care permite instantei de judecata ca, prin hotararea de condamnare, sa suspende executarea efectiva, prin privare de libertate, a pedepsei inchisorii aplicate condamnatului, pe durata unui termen de supraveghere, pe parcursul caruia persoana condamnata sa fie supusa unui ansamblu de masuri de supraveghere si obligatii . Totodata, Curtea retine ca reglementarea conditiilor suspendarii executarii pedepsei sub supraveghere intra in atributiile organului legiuitor, Parlamentul, conform politicii penale a statului, potrivit rolului sau constitutional de unica autoritate legiuitoare a tarii, prevazut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentala. Asa fiind, Curtea constata ca, prin reglementarea conditiilor prevazute in art. 91 alin. (1) din Codul penal, in care instanta poate dispune suspendarea executarii pedepsei sub supraveghere, inclusiv aceea a manifestarii de catre infractor a acordului de a presta o munca neremunerata in folosul comunitatii, Parlamentul s-a plasat in interiorul marjei sale de apreciere. Conditionarea dispunerii de catre instanta a suspendarii executarii pedepsei sub supraveghere, prin norma penala criticata, reprezinta o optiune de politica legislativa ce nu poate fi considerata ca neconstitutionala, neaducand atingere vreunei prevederi din Constitutie, mai mult norma criticata fiind in acord cu dispozitiile art. 42 alin. (1) din Legea fundamentala.

In aceste conditii, Curtea constata ca sustinerea autoarei potrivit careia norma penala aduce atingere dispozitiilor constitutionale ale art. 124 alin. (3), privitoare la independenta judecatorilor, este neintemeiata, deoarece judecatorii nu pot fi independenti fata de lege. Individualizarea judiciara a pedepsei, pe care ei sunt chemati sa o infaptuiasca, poate avea loc doar in cadrul individualizarii legale, care este opera legiuitorului. Or, Curtea retine ca tocmai in cadrul individualizarii legale au fost instituite conditiile in care suspendarea executarii pedepsei poate fi dispusa si pe care judecatorii sunt obligati sa le aplice in stricta conformitate cu legea .

In ceea ce priveste sustinerea autoarei potrivit careia norma legala este contrara dispozitiilor constitutionale ale art. 124 alin. (2) privind impartialitatea justitiei, Curtea retine ca instanta de la Strasbourg, in jurisprudenta sa, face distinctie intre "impartialitatea obiectiva" si "impartialitatea subiectiva", statuand, de pilda, in Hotararea din 5 octombrie 2009, pronuntata in Cauza Micallef impotriva Maltei, paragrafele 93, 95 si 99, faptul ca impartialitatea denota in mod normal lipsa prejudecatii sau partinirii, iar existenta sau absenta acesteia se poate verifica in mai multe moduri. Conform jurisprudentei constante a Curtii Europene a Drepturilor Omului, existenta impartialitatii pentru buna aplicare a art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale se stabileste in baza unui demers subiectiv, in cadrul caruia se acorda atentie convingerilor personale si comportamentului unui judecator - cu alte cuvinte, daca judecatorul a dat dovada de prejudecati personale sau partinire intr-o cauza ori in temeiul unui demers obiectiv, in cadrul caruia se verifica daca instanta in sine si, printre alte aspecte, compunerea acesteia prezinta suficiente garantii pentru excluderea oricarei indoieli legitime in legatura cu impartialitatea acesteia (a se vedea Hotararea din 24 februarie 1993, pronuntata in Cauza Fey impotriva Austriei, paragrafele 27, 28 si 30, si Hotararea din 21 decembrie 2000, pronuntata in Cauza Wettstein impotriva Elvetiei, paragraful 42). In marea majoritate a cauzelor avand ca obiect problema impartialitatii, instanta de contencios european al drepturilor omului s-a axat pe demersul obiectiv. Cu toate acestea, nu exista o delimitare ermetica intre impartialitatea subiectiva si impartialitatea obiectiva, deoarece comportamentul unui judecator poate nu doar sa genereze indoieli justificate din punct de vedere obiectiv cu privire la impartialitatea sa, din punctul de vedere al unui observator extern (demers obiectiv), ci poate viza si chestiunea opiniei personale (demers subiectiv) [a se vedea Hotararea din 15 decembrie 2005, pronuntata in Cauza Kyprianou impotriva Ciprului, paragraful 119]. In consecinta, in unele cauze in care poate fi dificila gasirea unor dovezi care sa infirme prezumtia de impartialitate subiectiva a judecatorului, cerinta privind impartialitatea obiectiva confera o garantie suplimentara importanta (a se vedea Hotararea din 10 iunie 1996, pronuntata in Cauza Pullar impotriva Regatului Unit, paragraful 32). Mai mult, pentru ca instantele sa poata insufla populatiei increderea indispensabila, este necesar sa se tina seama de considerentele de organizare interna [Hotararea din 1 octombrie 1982, pronuntata in Cauza Piersack impotriva Belgiei, paragraful 30 lit. (d) ]. Totodata, existenta unor proceduri nationale pentru a garanta impartialitatea, si anume a unor norme privind recuzarea judecatorilor, constituie un factor relevant. Aceste norme denota preocuparea legiuitorului national pentru a elimina orice indoiala privind impartialitatea judecatorului sau instantei in cauza si constituie o incercare de a asigura impartialitatea prin eliminarea cauzelor acestor preocupari. Pe langa asigurarea absentei unei partiniri reale, acestea sunt menite sa elimine orice aparenta de partialitate si astfel sa contribuie la promovarea increderii pe care instantele dintr-o societate democratica trebuie sa o insufle populatiei (Hotararea din 15 iulie 2005, pronuntata in Cauza Meznaric impotriva Croatiei, paragraful 27).

Din aceasta perspectiva, Curtea constata ca, in cauza, ceea ce se pune in discutie de catre insusi judecatorul este asa- numita "impartialitate subiectiva", aparenta de partialitate raportat la comportamentul judecatorului, indoiala legitima in legatura cu impartialitatea acestuia pe care norma penala criticata ar genera-o prin cerinta de a obtine acordul infractorului de a presta o munca neremunerata in folosul comunitatii anterior analizei cu privire la vinovatia acestuia. Curtea nu poate retine sustinerile autoarei exceptiei atat timp cat, astfel cum s-a constatat, norma penala criticata este in acord cu dispozitiile art. 42 alin. (1) din Constitutia Romaniei, art. 4 paragraful 2 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, art. 8 paragraful 3 lit. a) din Pactul international cu privire la drepturile civile si politice si art. 2 paragraful 1 din Conventia nr. 29/1930 privind munca fortata sau obligatorie, iar obligarea infractorului de a presta o munca neremunerata in folosul comunitatii prin hotararea de condamnare cu suspendarea executarii pedepsei sub supraveghere si obtinerea ulterioara a acordului acestuia ar constitui o "munca fortata sau obligatorie", in dezacord cu dispozitiile constitutionale si conventionale precitate.

In ceea ce priveste invocarea dispozitiilor art. 16 din Constitutie, Curtea retine ca prin conditionarea prin lege a aplicarii suspendarii executarii pedepsei sub supraveghere nu se aduce atingere egalitatii in drepturi a cetatenilor. Drepturile fundamentale reprezinta o constanta a personalitatii cetateanului, o sansa egala acordata fiecarui individ si, din aceasta cauza, principiul egalitatii cuprinde egalitatea cetatenilor in fata legii si a autoritatilor publice, iar nu egalitatea de tratament juridic aplicat unei categorii de cetateni in comparatie cu alta. Cu alte cuvinte, textul constitutional invocat vizeaza egalitatea in drepturi intre cetateni in ceea ce priveste recunoasterea in favoarea acestora a unor drepturi si libertati fundamentale, nu si identitatea de tratament juridic asupra aplicarii unor masuri, indiferent de natura lor. Or, suspendarea executarii pedepsei sub supraveghere nu reprezinta un drept al persoanei, ci doar o masura de individualizare a executarii pedepsei.

Totodata, Curtea nu poate retine sustinerile autoarei potrivit carora norma penala criticata aduce atingere dispozitiilor constitutionale ale art. 53 alin. (2) privind restrangerea exercitiului unor drepturi sau al unor libertati prin raportare la art. 23 referitor la libertatea individuala. Libertatea individuala nu are caracter absolut, fiind necesar a se exercita intre coordonatele stabilite de ordinea de drept, asa incat incalcarea regulilor care compun ordinea de drept autorizeaza legiuitorul sa reglementeze, in functie de gravitatea comportamentului infractional, norme penale care vizeaza direct libertatea persoanei. Aceste dispozitii penale insa trebuie sa fie strict delimitate si conditionate, astfel incat libertatea individuala sa fie respectata. Or, Curtea constata ca norma penala criticata permite o individualizare judiciara a executarii pedepsei "in conditiile si in temeiul legii", potrivit art. 23 alin. (12) din Legea fundamentala, ce excedeaza sferei de reglementare a art. 53 din Constitutie . Asadar, reglementarea unor conditii in dispunerea de catre instanta a suspendarii executarii pedepsei sub supraveghere priveste restrangerea aplicarii acestei masuri impusa de necesitatea realizarii unei politici penale mai ferme, iar nu restrangerea ce are ca obiect exercitiul unor drepturi sau al unor libertati cetatenesti, astfel cum prevede art. 53 din Legea fundamentala.

2.5 Solutia Curtii Constitutionale

Avandu-se in vedere argumentele expuse anterior, Curtea Constitutionala a Romaniei a respins, prin Decizia nr. 666/2018, ca neintemeiata, exceptia de neconstitutionalitate ridicata din oficiu, de catre instanta, in Dosarul nr. XXXX/197/2016 al Curtii de Apel Brasov - Sectia penala si constata ca dispozitiile art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal sunt constitutionale in raport cu criticile formulate.

3.Concluzii

In urma analizei acestor ample consideratii ale Curtii Constitutionale putem conclude ca actualele conditii impuse de lege pentru aplicarea masurii suspendarii executarii pedepsei nu contravin normelor constitutionale si nici normelor internationale in materia drepturilor omului, ci, dimpotriva, sunt de natura sa protejeze aceste drepturi .

Astfel, conditia exprimarii consimtamantului inculpatului la prestarea unei munci neremunerate in folosul comunitatii are scopul de a-l proteja pe acesta impotriva muncii fortate.

Cu alte cuvinte, obligarea infractorului de a presta o munca neremunerata in folosul comunitatii, fara acordul acestuia, pe perioada de supraveghere, este contrara dispozitiilor art. 42 alin. (1) din Constitutia Romaniei, art. 4 paragraful 2 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, art. 8 paragraful 3 lit. a) din Pactul international cu privire la drepturile civile si politice si art. 2 paragraful 1 din Conventia nr. 29/1930 privind munca fortata sau obligatorie, atat timp cat munca prestata cu ocazia suspendarii executarii pedepsei sub supraveghere nu se incadreaza in cele doua ipoteze reglementate expres in art. 42 alin. (2) lit. b) din Constitutia Romaniei, art. 4 paragraful 3 lit. a) din Conventie, art. 8 paragraful 3 lit. c) pct. (i) din Pact si art. 2 paragraful 2 lit. c) din Conventia nr. 29/1930, respectiv munca unei persoane condamnate prestata in perioada de detentie sau de liberare conditionata. Prin urmare, prestarea muncii in folosul comunitatii fiind, dupa cum am aratat, de esenta masurii de individualizare a suspendarii executarii pedepsei, aceasta nu ar putea fi aplicata in lipsa consimtamantului expres al inculpatului.

Autor:Diculescu Irina-Maria,InternMCP Cabinet avocati, specializati in relatii de munca, comerciale si protectia datelor cu caracter personal

Bibliografie:

I.Tratate, monografii:

1. V. DOBRINOIU si colectiv, Noul Cod penal comentat, Editura Universul Juridic,Bucuresti,2012

II.Legislatie:

1.Noul Cod Penal

III.Jurisprudenta:

1.Decizia CCR nr. 666/2018