Daca instanta de apel nu a retinut si nici nu a inlaturat sustinerile partilor si nu a explicat de o maniera convingatoare rationamentul juridic pe care l-a adoptat, hotararea sa nu creeaza transparenta asupra silogismului judiciar care trebuie sa explice si sa justifice dispozitivul si gratie careia sa poata fi realizat controlul judiciar, astfel incat, in aceasta situatie, devine incident motivul prevazut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Judecata in fata primei instante. Obiectul si cauza cererilor si sentinta Tribunalului Bucuresti, Sectia a VI-a civila
Prin cererea inregistrata pe rolul Tribunalului Bucuresti, Sectia a VI-a civila la 29.06.2012, reclamanta SC A. SRL a chemat in judecata pe parata B. GmbH, solicitand instantei ca, prin hotararea pe care o va pronunta, sa o oblige pe aceasta la plata de despagubiri pentru profitul nerealizat ca urmare a denuntarii unilaterale a contractului de distributie, evaluate provizoriu la suma de 200.000 euro, dar si la plata de despagubiri la nivelul valorii de piata a retelei de distributie creata de reclamanta, evaluate provizoriu la suma de 500.000 euro, cu cheltuieli de judecata .
Prin cererea din 16.06.2014, reclamanta a precizat ca valoarea pretentiilor aferente primului capat de cerere este de 610.120 euro si pentru cel de-al doilea, de 4.028.000 euro.
In motivare, a aratat ca, in calitate de distribuitor, a incheiat cu societatea de nationalitate americana C. un contract de distributie internationala cu privire la toate produsele subsumate marcii Kiwi, care ii apartinea celei din urma; reclamanta a precizat ca relatia contractuala dintre cele doua societati dateaza din 1996, fiind intemeiata pe incheierea unor planuri de afaceri pe termen lung, de cate 5 ani, ultima fiind cuprinsa intre anii fiscali 2007 si 2012. A mai aratat si ca partile au convenit ca planurile de afaceri cincinale sa fie materializate concret in sub-planuri de afaceri anuale, intelegerea lor fiind sa nu se aplice anul fiscal din Romania, ci anul fiscal al producatorului C., si anume 1 iulie - 30 iunie. S-a sustinut ca in executarea planurilor de afaceri, C. livra produsele din gama Kiwi catre reclamanta, care ii platea pretul, ele fiind apoi revandute pe piata interna, diferenta dintre preturi constituind profitul brut al distribuitorului.
Reclamanta a aratat ca dreptul de a vinde produsele Kiwi in Romania a apartinut din anul 2008 filialei grecesti a C., iar ,in luna noiembrie 2010, a fost informata asupra cesiunii dreptului de vanzare a produselor Kiwi, precum si asupra transferului contractului catre D. GmbH, preluata de E., ca urmare a fuziunii luand fiinta B. GmbH (parata), societate care a instiintat-o printr-o scrisoare asupra preluarii tuturor contractelor si operatiunilor anterior detinute si a asigurat-o de continuarea relatiilor economice si juridice fara vreo modificare.
Cu toate acestea, la 02.09.2011 parata a denuntat unilateral contractul de distributie printr-o notificare de incetare a contractului, fara a-i imputa vreo culpa si, in mod abuziv si fara o explicatie, a substituit in toate relatiile contractuale in ce priveste comerciantii cu amanuntul pe SC F. SRL, care a trimis apoi catre toti distribuitorii o notificare prin care a afirmat ca reclamanta nu mai are drept de distributie asupra produselor Kiwi si ca ea va fi cea care va onora pe viitor orice comanda.
Sustinand ca ultimul plan cincinal urma sa expire la 30.06.2012, astfel incat la momentul denuntarii unilaterale a contractului, 02.09.2011, mai ramasese de executat o perioada de 9 luni, reclamanta a precizat ca a calculat despagubirile reprezentand profitul nerealizat, raportandu-se la media preturilor de revanzare obtinute pe o perioada de 5 ani.
In ceea ce priveste cel de-al doilea capat al cererii, reclamanta a aratat ca a creat si dezvoltat in exclusivitate reteaua de distributie a produselor Kiwi, astfel incat aceasta imprejurare a dat nastere unor drepturi, care includ, dar nu se limiteaza la bunuri materiale, clientela si vad comercial. Cum produsele Kiwi au devenit cunoscute de consumatori prin eforturile sale exclusive, reclamanta a sustinut ca parata profita in prezent de reteaua de distributie, fara sa fi facut nicio cheltuiala pentru aceasta.
Pe calea cererii reconventionale depuse la data de 12.11.2012, parata a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 56.370,84 euro, reprezentand contravaloare produse neachitate, precum si a dobanzii legale, de 6% pe an, in cuantum de 3.554,89 euro, potrivit calculului efectuat pana la 09.11.2012 si in continuare, pana la data platii efective a debitului principal.
In motivare, a aratat ca reclamanta-parata i-a creat un prejudiciu in valoare de 56.307,84 euro, plus dobanda legala de 6% pe an pana la achitarea datoriei, in baza facturilor emise.
Prin sentinta civila nr. 3466 din 07.07.2014 pronuntata de Tribunalul Bucuresti, Sectia a VI-a civila, a fost respinsa cererea principala ca neintemeiata, a fost admisa cererea reconventionala, iar reclamanta-parata a fost obligata la plata catre parata-reclamanta a sumei de 56.370,84 euro, reprezentand contravaloare produse, precum si la plata sumei de 6.568,39 euro, cu titlu de dobanda legala calculata pana la 07.10.2013, la care se adauga dobanda legala aferenta debitului principal, in continuare, pana la plata efectiva a acestuia; reclamanta-parata a fost obligata si la plata catre parata-reclamanta a sumei de 64.793,05 lei, reprezentand cheltuieli de judecata .
Pentru a pronunta aceasta sentinta, prima instanta a retinut cu prioritate ca instantele romane sunt competente sa solutioneze litigiul, in aplicarea art. 5 pct. 1 si 3 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenta judiciara, recunoasterea si executarea hotararilor in materie civila si comerciala.
In ceea ce priveste legea aplicabila fondului raportului juridic, a notat ca prevederile Regulamentului (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European si al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabila obligatiilor contractuale (Roma I) nu sunt incidente, deoarece, potrivit art. 29 alin. 2 din Regulament, acesta se aplica incepand cu data de 17.12.2009 (cu exceptia art. 26 care nu are relevanta in cauza), iar in speta reclamanta a pretins incheierea contractului in anul 2008.
Cum in speta se invoca incheierea unui contract de distributie, rezulta ca debitorul prestatiei caracteristice este distribuitorul, respectiv reclamanta-parata, care are sediul in Romania, aspect care determina aplicabilitatea legii romane.
Cu privire la cel de-al doilea capat al cererii, prin care se invoca savarsirea unei fapte ilicite ulterioare datei de 11.01.2009, legea aplicabila este legea romana, conform art. 4 din Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European si al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabila obligatiilor necontractuale (Roma II), care dispune, ca norma generala, ca legea aplicabila obligatiilor necontractuale care decurg dintr-o fapta ilicita este legea tarii in care s-a produs prejudiciul, indiferent in ce tara are loc faptul cauzator de prejudicii si indiferent de tara sau tarile in care se manifesta efectele indirecte ale respectivului fapt .
Pe fond, tribunalul a retinut, in baza proceselor-verbale ale sedintelor dintre reprezentantii societatii reclamante si cei ai C. (detinatorul marcii Kiwi), precum si din corespondenta electronica purtata intre cele doua societati, ca relatia dintre acestea a avut ca obiect comercializarea produselor Kiwi in Romania, in baza unor planuri de afaceri pe termen lung, ultimul fiind incheiat pentru perioada 01.07.2007 - 30.06.2012.
A mai retinut, din inscrisurile depuse la dosar si din declaratia martorului G., ca cele doua societati mentionate mai sus intocmeau apoi planuri operationale anuale, care cuprindeau volumul de vanzari determinat pe unitati de timp, bugetele previzionate pentru promovarea produselor, analize privind produsele concurente, situatii comparative cu anii anteriori si liste de preturi ale produselor. Ultimul plan anual a fost intocmit pentru anul fiscal 2011, aferent perioadei 01.07.2010 - 30.06.2011.
Asadar, tribunalul a subliniat ca probele administrate atesta existenta relatiei contractuale dintre cele doua societati, in cadrul careia reclamanta-parata avea nu numai dreptul, ci si obligatia de a comercializa pe teritoriul Romaniei produsele Kiwi si de a dezvolta piata acestor produse in beneficiul sau, dar si al partenerului contractual care era interesat sa creasca volumul vanzarilor acestora in Romania. Aceasta relatie contractuala a implicat o organizare a vanzarilor produselor Kiwi pe teritoriul Romaniei, bazata pe colaborarea dintre cei doi parteneri, raportul juridic astfel creat neconstituind, pe cale de consecinta, o simpla succesiune de contracte de vanzare-cumparare, asa cum a sustinut parata-reclamanta. In acest sens, tribunalul a mai retinut ca desi relatia dintre cele doua societati a presupus vanzari succesive de produse Kiwi, realizate pe baza de comenzi lunare sau trimestriale, ea nu s-a limitat la aceste operatiuni juridice, ci a implicat deopotriva elaborarea de strategii pentru pastrarea si atragerea clientelei si pentru cresterea volumului de vanzari, adaptarea conditiilor de comercializare si elaborarea unei politici economice in vederea intaririi pozitiei in piata a marfurilor Kiwi, asadar o organizare specifica unei relatii de distributie, pe care producatorul C. a recunoscut-o de altfel, de vreme ce reclamanta-parata figureaza pe etichetele produselor Kiwi in calitate de distribuitor pentru Romania.
In continuare, prima instanta a notat ca transferul afacerii de la H. catre D. GmbH a fost confirmata in cadrul intalnirii din data de 11.10.2010 de la Bucuresti, la care au participat reprezentatii reclamantei-parate si a celor doua societati evocate aici. Ulterior, la 07.12.2010 a avut loc la Arad o intalnire intre reprezentantii reclamantei-parate si cei ai D. GmbH, care atesta continuarea relatiei de afaceri cu privire la desfacerea produselor Kiwi pe piata din Romania.
Conform adresei din 04.04.2011, parata-reclamanta a confirmat faptul ca D. GmbH i-a transferat activitatea de produse de ingrijire a incaltamintei, aratand ca va respecta pe deplin toate contractele si conventiile incheiate anterior cu reclamanta-parata, ca va prelua toate creantele deschise si toate angajamentele deschise pentru alocatii si bonusuri si ca va aranja decontarea la scadenta, precum si ca va accepta si livra comenzile catre reclamanta-parata A. incepand cu aceeasi data .
Insa, prin notificarea din 02.09.2011, parata-reclamanta a comunicat reclamantei-parate incetarea aranjamentelor de distributie cu efect la 30 de zile de la data emiterii respectivului act, si anume de la 02.10.2011.
Tribunalul a notat si ca, astfel cum rezulta din adresa din 07.09.2011, SC F. SRL a preluat vanzarile produselor Kiwi in Romania, incepand cu data de 03.10.2011.
Fata de cele retinute, a constatat ca intre C. si SC A. SRL au existat, in mod neindoielnic, raporturi contractuale, avand ca obiect distributia de produse Kiwi pe teritoriul Romaniei, fiind irelevanta imprejurarea ca ele nu s-au concretizat intr-un act scris care sa cuprinda termenii si conditiile contractului, deoarece principiul libertatii contractuale permite incheierea unei conventii doar prin acordul de vointa al partilor. De altfel, in cuprinsul notificarii din 02.09.2011, parata-reclamanta a folosit sintagma ``aranjamentele de distributie``, confirmand in acest mod calitatea de distribuitor a reclamantei-parate in ceea ce priveste produsele Kiwi.
Retinand, asadar, ca intre reclamanta-parata si C. au existat raporturi contractuale privind distributia produselor Kiwi in Romania, prima instanta a apreciat ca este necesar a se stabili, pentru solutionarea primului capat al cererii de chemare in judecata, durata acestui raport .
In acest sens, a luat act ca C. si reclamanta-parata au stabilit in termeni generali un plan de afaceri pe o perioada de 5 ani, probele administrate in cauza nerelevand insa un angajament ferm si concret de colaborare pe perioada mentionata.
Astfel cum s-a aratat anterior, previziunile cu privire la comercializarea produselor Kiwi in cadrul perioadei de 5 ani erau concretizate in planuri de afaceri anuale si numai acestea au cuprins date concrete cu privire la volumul de vanzari, cifra de afaceri, bugetul de investitii pentru fiecare an si pretul produselor.
Tribunalul a notat ca in cadrul intalnirii din 12.06.2007, C. si reclamanta-parata au convenit ca aceasta din urma sa pregateasca previziunea pentru marja comerciala pentru urmatorii 5 ani (anii fiscali 2008-2012); ulterior in cadrul sedintei din 12.09.2007, cand s-a discutat strategia pentru planul de afaceri 2008-2012, reprezentantul reclamantei-parate a fost cel care a afirmat ca ``numerele pentru investitia suplimentara pentru perioada LRP nu sunt asa de importante in acest moment si acestea trebuie sa fie decise in conformitate cu AOP (planurile de afaceri anuale, n.red.)``. Ca atare, deoarece intelegerea concreta cu privire la derularea afacerii privind distributia produselor Kiwi de catre reclamanta-parata era convenita anual, prima instanta a retinut ca proiectul de afacere pe termen lung (de 5 ani) nu poate fi asimilat unui acord de vointa care sa fi dat nastere unui raport juridic contractual de distributie pe o perioada de 5 ani.
In aceste conditii, a apreciat ca derularea relatiei de afaceri privind distributia produselor Kiwi in Romania s-a efectuat in baza unor contracte succesive, fiecare dintre ele fiind incheiat pe o durata determinata de cate un an.
Cum ultimul plan de afaceri este aferent anului fiscal C. 2011 (01.07.2010 - 30.06.2011), cel corespunzator anului 2012 nemaifiind intocmit, in baza principiului fortei obligatorii a contractului, consacrat de art. 969 alin. (1) C. civ. de la 1864 (aplicabil raporturilor dintre parti in virtutea principiului tempus regit actum), tribunalul a considerat ca parata-reclamata era obligata sa respecte acordul de distributie numai pana la data de 30.06.2011 (finalul perioadei corespunzatoare planului de afaceri pentru anul 2011)
Prin urmare, luand act ca reclamanta-parata si-a intemeiat primul capat de cerere exclusiv pe relatia acesteia cu C., continuata ulterior de D. GmbH si mai apoi de B. GmbH, retinand ca obligativitatea raportului contractual nu poate fi invocata ulterior datei de 30.06.2011, prima instanta a apreciat ca autoarea cererii principale nu are dreptul la daune-interese, contractul de distributie incetandu-si efectele la data mentionata. In acest context, a subliniat ca notificarea din 02.09.2011 emisa de parata-reclamanta nu are semnificatia unei denuntari unilaterale inainte de termen, ci reprezinta manifestarea de vointa a emitentului de a nu se reinnoi aranjamentele de distributie (astfel cum rezulta din chiar denumirea actului) cu reclamanta-parata referitor la produsele Kiwi. Faptul ca derularea acestor aranjamente de distributie a avut loc si ulterior datei de 30.06.2011 poate fi considerata, in contextul prezentat, cel mult un nou acord, pentru care insa reclamanta-parata nu a infatisat probe care sa ateste un angajament ferm privind distributia produselor Kiwi din partea paratei-reclamante, producator de efecte juridice pana la data de 30.06.2012.
In ceea ce priveste cel de-al doilea capat de cerere, intemeiat in drept pe art. 998-999 C. civ. de la 1864 (in continuare, C. civ.), tribunalul a constatat ca reclamanta-parata nu a probat existenta unui contract de distributie exclusiva (articolele de presa depuse la dosar nefiind privite ca probe in acest sens), astfel incat a apreciat ca in sarcina paratei-reclamante nu se poate retine savarsirea vreunei fapte ilicite, in sensul incalcarii exclusivitatii retelei de distributie .
In acest context, incheierea de catre parata-reclamanta a unui aranjament de distributie cu un alt distribuitor, SC F. SRL, a fost privita ca o imprejurare insuficienta pentru a se retine in sarcina acesteia savarsirea unei fapte ilicite.
In continuare, facand ample referiri la probele cu inscrisuri si cu expertiza, prima instanta, constatand ca nu sunt indeplinite cerintele pentru angajarea raspunderii civile delictuale a paratei-reclamante, respectiv existenta faptei ilicite savarsita cu vinovatie care sa cauzeze reclamantei-parate un prejudiciu cert, atat in ceea ce priveste existenta, cat si intinderea acestuia, a consolidat argumentatia care a condus-o catre respingerea actiunii principale.
Examinand cererea reconventionala, tribunalul a retinut ca in baza comenzilor reclamantei-parate in perioada mai - august 2011, parata-reclamanta a livrat produse Kiwi in valoare totala de 58.098,84 euro, din care parata-reclamanta a dedus, in baza notei de credit nr. 3099870/09.09.2011, suma de 1.728 euro, ramanand un rest de plata in valoare de 56.370,84 euro, creanta care a fost confirmata si de raportul de expertiza intocmit in cauza.
Intrucat parata-reclamanta a facut dovada dreptului sau de creanta prin facturi si prin inscrisurile care atesta livrarea marfurilor, iar reclamanta-parata nu a facut dovada liberarii sale de obligatie prin plata sau printr-un alt mod admis de lege, instanta de fond a retinut obligatia acesteia din urma de a achita pretul in suma de 56.370,84 euro, conform art. 969 alin. (1) si art. 1361 C. civ. (aplicabil in cauza in raport cu data emiterii facturilor).
Desi prin intampinarea la cererea reconventionala, reclamanta-parata a invocat, pentru a paraliza pretentiile paratei-reclamante, exceptia de neexecutare a contractului, prima instanta a retinut ca nu sunt indeplinite conditiile acesteia.
Astfel, reclamanta-parata a invocat in sprijinul exceptiei de neexecutare obligatia paratei-reclamante de a-i plati daune-interese ca urmare a denuntarii unilaterale a contractului. Insa, pentru ca exceptia de neexecutare sa fie invocata cu succes, este necesara indeplinirea cumulativa a urmatoarelor conditii: sa existe o neexecutare, chiar partiala a cocontractantului, insa suficient de importanta; neexecutarea sa nu se datoreze faptei celui ce invoca exceptia; partile sa nu fi convenit un termen de executare a uneia dintre obligatiile reciproce. Avand in vedere cele expuse, dincolo de faptul ca deja s-a retinut ca paratei-reclamate nu ii revine obligatia de a plati daune-interese, o asemenea obligatie nu reprezinta o obligatie interdependenta si reciproca asumata de cocontractant, stipulata a fi executata concomitent cu indeplinirea obligatiei de plata a pretului produselor livrate, motiv pentru care apararea formulata de catre reclamanta-parata in acest sens nu a fost primita.
Nu a fost retinuta nici apararea reclamantei-parate intemeiata pe faptul imposibilitatii transmiterii marfurilor catre clienti, din moment ce, pe de o parte, aceasta a recunoscut, prin raspunsul la intrebarea nr. 15 din interogatoriu, ca a continuat sa vanda produsele Kiwi pana in perioada februarie - martie 2012, iar, pe de alta parte, nu a probat ca a returnat paratei-reclamante stocul de produse detinut, astfel cum i s-a solicitat prin notificarea din 02.09.2011.
Avand in vedere dispozitiile art. 43 C. com. (aplicabil in speta prin raportare la data emiterii facturilor), a apreciat ca partea cazuta in pretentii datoreaza, de la data scadentei fiecarei facturi, si dobanda legala pana la achitarea efectiva.
Dobanda determinata potrivit art. 4 din O.G. nr. 9/2000 si, incepand cu data de 01.09.2011, de dispozitiile art. 4 din O.G. nr. 13/2011, calculata pana la data de 07.10.2013 de catre expertul contabil, este in cuantum de 6.568,39 euro, ea urmand a fi datorata si in continuare, in procent de 6% pe an aplicat asupra debitului principal, pana la plata efectiva a debitului.
A fost facuta aplicarea art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Apelul. Decizia instantei de prim control judiciar
Impotriva acestei sentinte, SC A. SRL a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civila nr. 515A/26.03.2015 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a VI-a civila; prin aceeasi decizie, au fost respinse, ca neintemeiate, atat cererea apelantei de reducere a cuantumului onorariului avocatului intimatei, cat si cererea intimatei de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecata .
Pentru a decide astfel, instanta de apel a notat, in prealabil, ca pentru a aprecia caracterul neintemeiat al pretentiilor aferente primului capat de cerere, tribunalul a retinut ca intre SC A. SRL si C. au existat, in raport cu planurile operationale de afaceri anuale, acorduri, (contracte) de distribuire a produselor Kiwi, si ultimul dintre acestea a fost incheiat pentru perioada cuprinsa intre 01.07.2010 si 30.06.2011, cand si-a incetat efectele, astfel incat ulterior acestui din urma moment nu se mai poate pretinde vreo denuntare unilaterala si, in consecinta, nici invocarea unei raspunderi contractuale pentru profitul nerealizat.
Apelanta a inteles sa critice aceste concluzii, sustinand ca ultimul contract de distribuire incheiat, care a fost preluat in cursul executarii lui de catre intimata, privea o perioada de cinci ani (iar nu de un an), care a inceput sa curga la 01.07.2007 si urma sa inceteze la 30.06.2012, astfel ca pentru perioada ulterioara denuntarii sale unilaterale, cuprinsa intre 02.09.2011 si 30.06.2012, a fost prejudiciata prin nerealizarea profitului pe care l-ar fi obtinut.
Curtea de apel a apreciat aceste critici ca nefondate, considerand ca nu se justifica sustinerea in sensul ca prin considerentele sentintei atacate tribunalul ar fi apreciat in mod contradictoriu cu privire la durata contractului de distribuire, retinand atat o durata de 5 ani, cat si una de doar un an.
In contextul considerentelor prin care a argumentat existenta contractului de distributie, tribunalul a avut in vedere o perioada de 5 ani numai cand a facut referire la planul de afaceri pe termen lung si, in continuare, a mentionat expres ca din moment ce acordul partilor privind distributia era convenit anual, planul (proiectul) de afaceri pe termen lung nu poate fi asimilat unui acord de vointa care sa fi dat nastere unui raport juridic contractual de distributie pe o perioada de 5 ani.
Aceste considerente nu au fost apreciate ca fiind contradictorii, dupa cum nu au fost privite astfel nici acelea prin care tribunalul a retinut ca relatia dintre parti a avut ca obiect comercializarea produselor Kiwi in Romania in baza unor planuri de afaceri pe termen lung, ultimul fiind incheiat pentru perioada 01.07.2007 - 30.06.2012, deoarece nu a facut nicio mentiune in sensul de a constata astfel existenta contractului cu durata de 5 ani, ci dimpotriva, a apreciat in mod lamuritor ca a avut in vedere contracte succesive incheiate pe durate determinate de cate un an.
De asemenea, contrar sustinerii apelantei, a apreciat ca fiind pe deplin justificata aprecierea tribunalului in sensul ca, in lipsa existentei unui contract scris, ceea ce este in masura sa ateste existenta unei relatii contractuale intre parti are legatura numai cu incheierea de catre acestea a planurilor operationale anuale, iar nu si a planurilor de afaceri pe termen lung. Aceasta, in conditiile in care planurile pe termen lung, inclusiv cel in discutie, chiar daca includeau si cifre, nu au vizat decat in termeni generali derularea afacerii pe o perioada de cinci ani, ramanand la nivelul de intentie, previziune, strategie, fara sa implice, ca in cazul planurilor anuale operative, date concrete referitoare la volumul de vanzari, cifra de afaceri, bugetul de investitii, pretul produselor, activitatile si operatiunile comerciale pentru derularea distributiei produselor. Diferenta intre caracterul general al planului pe termen lung si cel concret al planului operational anual a fost apreciata ca fiind atat de accentuata incat nu permite nici asimilarea primului cu un contract-cadru care s-ar concretiza si pune in aplicare prin cele anuale, aspect care rezulta nu numai din formularea si continutul acestor planuri, ci si din atitudinea partilor - insusi reprezentantul apelantei afirmand ca cifrele se decideau in planurile operationale anuale.
De aceea, cum numai acestea din urma aveau relevanta contractuala pentru parti, iar ultimul dintre ele a fost incheiat pentru perioada 01.07.2010 - 30.06.2011, curtea de apel a apreciat ca intimata era tinuta, in raport cu art. 969 C. civ., sa isi indeplineasca obligatiile convenite doar pana la data de 30.06.2011, in contextul in care planul operational pentru perioada 01.07.2011 - 30.06.2012 nu a mai fost intocmit.
Astfel, instanta de prim control judiciar a subliniat ca apelanta sustine in mod gresit ca si dupa data de 30.06.2011 intimata era tinuta de indeplinirea unor obligatii contractuale, pana la 30.06.2012, dar in baza planului de afaceri pe termen lung (LRP FY08-FY12) pe care il considera contract, chiar daca nu a mai intervenit si o actualizare a acestuia prin incheierea unui plan operational anual pentru perioada respectiva, pentru ca planul de afaceri pe termen lung nu este de natura sa confere un caracter contractual relatiei partilor, inclusiv pentru acea perioada . Nu au fost retinute aprecierile apelantei in sensul ca efectuarea unor livrari de produse de catre intimata si ulterior datei de 30.06.2011 ar dovedi vointa partilor de a colabora si pana la finalul anului fiscal 2012, in executarea planului pe termen lung sau in contextul numai al unei amanari a incheierii planului operativ anual pentru perioada 01.07.2011 - 30.06.2012. Notand ca intimata nu a legat in niciun fel livrarile respective de produse de astfel de posibilitati, curtea de apel a apreciat ca sustinerile apelantei legate de vointa intimatei sunt speculative.
Asadar, atat timp cat incepand cu 01.07.2011 nu mai exista un contract de distribuire, instanta de apel a constatat ca notificarea trimisa de intimata la data de 02.09.2011 nu mai poate fi considerata juridic drept o denuntare unilaterala a unui contract (inexistent), ci, dimpotriva, ca trebuie sa i se retina o semnificatie in sens contrar, al precizarii vointei emitentului de ne-reinnnoire a angajamentelor de distributie, care existasera, dar incetasera.
Cum apelanta a solicitat despagubiri pentru profitul nerealizat invocand in mod neintemeiat ca, in urma denuntarii unilaterale, intervine raspunderea contractuala a intimatei pentru producerea prejudiciului respectiv, a apreciat ca fiind corecta respingerea de catre tribunal a primului capat de cerere .
In continuare, curtea a retinut ca nu sunt fondate nici motivele de apel prin care se critica respingerea celui de-al doilea capat de cerere, referitor la despagubirile reprezentand valoarea de piata a fondului comercial, solicitate in temeiul art. 998-999 C. civ., apreciind ca prima instanta a constatat in mod intemeiat ca SC A. SRL nu a dovedit ca in relatia cu intimata ar fi beneficiat de o clauza de distributie exclusiva in Romania a produselor din brandul Kiwi, in lipsa careia nu se poate retine fapta ilicita a incalcarii exclusivitatii retelei de distributie .
Intr-adevar, din moment ce reclamanta a invocat in sustinerea capatului de cerere ca ar interveni raspunderea civila delictuala a paratei, acesteia ii revenea obligatia de a proba, pentru atragerea raspunderii, indeplinirea in mod cumulativ a conditiilor legale reglementate in acest scop, referitoare la savarsirea unei fapte ilicite, prejudiciu, legatura de cauzalitate dintre acestea si vinovatie.
In dovedirea indeplinirii primei conditii, pentru a descrie fapta pusa in sarcina intimatei, apelanta a invocat incheierea unui angajament de distributie a produselor cu un alt distribuitor si incetarea angajamentului de distributie al carei beneficiar era pana atunci. Dar pentru a fi si ilicita (in raport cu intelegerea dintre parti, privita ca ``lege`` a acestora), curtea a subliniat ca fapta astfel descrisa trebuie sa fi incalcat un drept exclusiv al apelantei de a distribui produsele in tara, adica de a avea calitatea de distribuitor exclusiv, in caz contrar devenind incident dreptul intimatei de a recurge la oricati distribuitori dorea pentru comercializarea produselor sau de a renunta la unii dintre acestia.
Prin urmare, a notat ca cerinta exclusivitatii nu reprezinta o conditie neprevazuta de lege, invocata in mod inadmisibil de tribunal, ci un element esential nu numai al continutului faptei, ci si al caracterului ilicit al acesteia, ambele avute in vedere prin reglementarea legala. In acelasi context, a retinut si faptul ca tribunalul nu a analizat aspectul exclusivitatii fara sa fi fost invocat in cauza. Astfel, in intampinarea formulata la judecata in prima instanta, parata a sustinut in mod expres ca ``in ceea ce priveste (a€¦) existenta vreunui contract de distributie exclusiva (a€¦) un astfel de raport juridic nu s-a incheiat intre noi partile``.
Au fost inlaturate sustinerile apelantei, in sensul exclusivitatii sale in calitate de distribuitor al produselor Kiwi in perioada 1996 - 2011, deoarece probele pe care le-a indicat au fost apreciate ca lipsite de concludenta; similar, nu au fost primite ca dovezi nici sustinerile apelantei in sensul ca nu s-a dovedit existenta in paralel a altor distribuitori ai produselor Kiwi, deoarece faptul ca intr-o perioada de timp a fost in fapt singurul distribuitor nu este de natura sa ii confere acestuia si in plan juridic calitatea de distribuitor exclusiv.
De asemenea, in contextul in care desi s-a dovedit ca cerinta faptei ilicite nu era realizata, tribunalul a analizat si a retinut neindeplinirea si a celei de-a doua conditii legale, respectiv nedovedirea unui prejudiciu cert, sub aspectul existentei si intinderii, criticand in mod argumentat valoarea stabilita prin expertiza pentru fondul comercial creat si dezvoltat de SC A. SRL. pentru comercializarea produselor Kiwi in Romania.
In continuare, instanta de prim control judiciar a examinat motivele de apel prin care se sustine gresita admitere a cererii reconventionale si, in mod prioritar, a notat ca apelanta nu a contestat realitatea livrarilor de produse Kiwi ce i-au fost efectuate in perioada mai - august 2011 de catre intimata, conform facturilor emise de aceasta, care fac dovada unui drept de creanta in suma de 56.370,84 euro.
Apelanta a invocat gresita respingere de catre tribunal a exceptiei de neexecutare a contractului, dar sustinerile in acest sens au fost inlaturate. Astfel, autoarea caii de atac a considerat ca neexecutarea obligatiilor sale contractuale catre intimata a intervenit in raport cu denuntarea de catre aceasta in mod unilateral si abuziv a contractului partilor, urmata de oprirea livrarilor incepand cu luna septembrie 2011, desi contractul trebuia sa se deruleze pana la data de 30.06.2012. Or, dupa cum s-a mentionat anterior, ulterior datei de 30.06.2011 nu a mai existat un contract de distributie, astfel ca este nejustificat sa se pretinda partii adverse ca nu si-a mai indeplinit obligatiile contractuale proprii si ca din aceasta cauza apelanta ar fi fost indreptatita sa nu mai achite pretul produselor ce i-au fost livrate.
In conditiile in care apelanta a acceptat sa primeasca produsele, livrate de altfel ca urmare a propriei sale comenzi, aceasta nu poate nici sa opuna intimatei, in sensul reducerii pretului, eventuale greutati in revanzarea lor pentru motivul denuntarii contractului de catre intimata.
Nici criticile la adresa obligarii la plata dobanzii legale nu au fost primite, curtea notand ca prin cererea reconventionala, B. GmbH a solicitat obligarea SC A. SRL nu numai la plata debitului principal in suma de 56.370,84 euro si a dobanzii legale de 6% pe an calculata in suma de 3.554,89 euro pana la momentul formularii cererii reconventionale, ci si la plata dobanzii legale in continuare pana la achitarea integrala a debitului principal. In ceea ce priveste timbrarea anticipata a acestei cereri, instanta de apel a considerat ca obligatia legala de timbrare nu priveste si capatul de cerere referitor la plata dobanzii legale si in continuare, pana la data platii efective a debitului principal, deoarece la momentul la care trebuie sa timbreze in mod anticipat, acea dobanda legala nici nu este scadenta, urmand sa curga si sa se calculeze in viitor, inclusiv in cadrul eventualei executari silite.
Luand act ca prin concluziile sustinute in solutionarea cauzei, apelanta a solicitat ca in subsidiar, in cazul in care sentinta nu va fi schimbata in sensul respingerii cererii reconventionale, curtea de apel sa reduca onorariul de avocat pentru partea adversa, care in opinia sa este exagerat de mare, a retinut ca prin apelul promovat nu s-a solicitat schimbarea hotararii atacate sub aspectul in discutie si ca o asemenea cerere nu s-a formulat in mod legal nici la judecata in prima instanta, astfel ca sunt incidente dispozitiile art. 294 alin. (1) si ale art. 295 alin. (1) C. proc. civ.
Avand in vedere considerentele expuse mai sus, apelul a fost respins ca nefondat.
Recursul. Motivele de nelegalitate invocate
Impotriva acestei decizii, SC A. SRL a declarat recurs, solicitand modificarea sa, in sensul admiterii apelului si schimbarii sentintei primei instante, in sensul admiterii cererii principale si respingerii cererii reconventionale.
In motivare, recurenta a aratat ca decizia atacata este motivata contradictoriu, ca a fost data cu interpretarea gresita a actului juridic dedus judecatii, ale carui natura si inteles vadit neindoielnic au fost schimbate si ca a fost pronuntata cu incalcarea legii; au fost invocate motivele de nelegalitate prevazute de art. 304 pct. 7, 8 si 9 C. proc. civ.
Referindu-se la primul capat al cererii principale, a aratat ca instanta de apel a apreciat ca nefondate criticile legate de neretinerea duratei de 5 ani a contractului de distributie dintre parti, contribuind astfel, impreuna cu tribunalul, la incalcarea prevederilor legale si a principiilor care guverneaza incheierea si executarea contractelor comerciale, interpretand nelegal acordul de vointa al partilor, desi, din probatoriul administrat in cauza, rezulta contrariul celor retinute de ambele instante, si anume ca relatia dintre parti s-a derulat in baza unor contracte cu durata de 5 ani, si nu de cate un an, iar contractul a fost denuntat unilateral de intimata, fara nicio culpa din partea recurentei. Similar, a afirmat ca in mod nejustificat curtea de apel i-a inlaturat critica potrivit careia exista o contradictie in considerentele sentintei primei instante. Astfel, desi la filele 6-8 din hotarare, tribunalul retine o durata de 5 ani a contractului de distributie, ulterior constata ca probele administrate nu releva un angajament ferm pe 5 ani, la fila 9 notand ca derularea relatiei de afaceri privind distributia produselor Kiwi in Romania s-a efectuat in baza unor contracte succesive incheiate pe durate determinate de cate un an fiecare. Recurenta a mai aratat si ca instanta de apel a apreciat in mod gresit ca planul de afaceri pe 5 ani nu poate fi considerat contract, ca urmare a faptului ca acesta, chiar daca includea si date concrete (cifra de afaceri, bugetul de investitii, detaliate pe fiecare an in parte si cumulat pe perioada celor 5 ani), nu cuprinde decat termeni generali, ramanand la nivelul de intentie, de previziune, fara sa implice, precum planurile anuale, date concrete. Din aceleasi motive, curtea a considerat ca planul de afaceri de 5 ani nu poate fi asimilat nici unui contract-cadru.
Autoarea caii de atac a apreciat ca aceste interpretari sunt total gresite si in contradictie cu vointa partilor de a executa un contract cu durata de 5 ani, vointa care, desi nu mai este recunoscuta de intimata o data cu declansarea conflictului, rezulta fara echivoc din probele administrate, curtea dand o interpretare gresita si sustinerilor sale referitoare la existenta practicilor comerciale, conform carora incheierea contractelor pe termen lung este una consacrata.
Retinand ca doar planurile operationale anuale aveau relevanta contractuala pentru parti si ca ultimul a fost incheiat pentru perioada 01.07.2010 - 30.06.2011, curtea a apreciat ca intimata era tinuta sa isi indeplineasca obligatiile contractuale numai pana la data de 30.06.2011, in contextul in care, in opinia acesteia, planul operational pentru perioada 01.07.2011 - 30.06.2012 nu a mai fost intocmit, inlaturand astfel toate argumentele aduse in sustinerea duratei contractului pana la data de 30.06.2012, inclusiv pe cele legate de faptul ca intimata a livrat marfa si ulterior datei de 30.06.2011, pe care ambele instante o considera ca moment al incetarii contractului. Imprejurarea concreta, a continuarii livrarilor de catre intimata si dupa pretinsa incetare a contractului, respectiv pana in luna august 2011, este considerata de catre instanta de apel ca o speculatie a SC A. SRL, in loc sa fie privita ca o dovada a faptului ca vointa partilor a fost aceea de a executa contractul de 5 ani cu durata pana la 30.06.2012, prin executarea partiala a unei obligatii contractuale.
In continuare, recurenta a evocat probele care releva intentia partilor de a continua cel putin pana la 30.06.2012, in baza contractului cincinal agreat anterior pentru perioada iulie 2007 - iunie 2012, subliniind, in acest context, ca intimata i-a solicitat la data de 02.08.2011 sa-i comunice comenzile ferme pentru perioada septembrie - noiembrie 2011 si pre-comenzile pentru decembrie 2011 - mai 2012, cerere careia SC A. SRL i-a raspuns la 04.08.2011; la 17.08.2011, intimata a confirmat comenzile ferme si pre-comenzile primite, potrivit procedurii agreate de parti (conform careia, recurenta transmitea intimatei si aceasta confirma ulterior, comenzile ferme pe urmatoarele 3 luni si pre-comenzile pe urmatoarele 6 luni).
Prin urmare, recurenta a apreciat ca in mod nelegal instantele de fond au retinut ca durata contractului este de un an si a incetat la 30.06.2011, subliniind ca acesta a incetat la 02.09.2011, cand intimata i-a comunicat ``notificarea de ne-reinnoire a aranjamentelor de distributie``, cu un preaviz de 30 zile pana la incetarea efectiva, preaviz care nici nu a fost respectat, deoarece intimata a refuzat sa onoreze comenzi pe care le-a confirmat initial, motivat de rezilierea contractului.
De aceea, autoarea caii de atac a declarat ca rezilierea brusca a contractului si refuzul de a continua executarea contractului pana la data de 30.06.2012 se constituie in imprejurari prin care intimata si-a incalcat obligatiile contractuale si care o indreptatesc la obtinerea unei despagubiri, intimata impiedicand-o in a-si realiza profitul pe durata estimata a contractului, respectiv pana la 30.06.2012.
In ceea ce priveste al doilea capat al cererii, recurenta a aratat ca, in mod lipsit de temei legal, curtea de apel a considerat ca, in lipsa dovedirii existentei unui contract de distributie exclusiva, nu se poate retine savarsirea de catre intimata a unei fapte ilicite.
Recurenta a precizat ca fapta ilicita consta in inlocuirea sa de catre intimata cu un alt distribuitor (SC F. SRL) si din insusirea fondului comercial pe care l-a creat si dezvoltat, fara acordul sau si fara nicio despagubire .
Instantele nu au retinut ca SC A. SRL a fost inlocuita de intimata cu distribuitorul SC F. SRL, ci doar ca a fost incheiat un aranjament de distributie cu acesta din urma, desi acest aspect este foarte important in retinerea exclusivitatii, pentru ca daca recurenta nu ar fi fost distribuitor exclusiv al produselor Kiwi in Romania nu ar fi fost nevoie ca sa fie inlocuita, ci doar sa coabiteze cu un al doilea distribuitor .
Pe de alta parte, a mai aratat ca nicio dispozitie legala nu impune conditia exclusivitatii pentru acordarea unor despagubiri reprezentand valoarea fondului comercial, dincolo de faptul ca ea era indeplinita; in acest context, recurenta a enumerat mijloacele de proba care atesta calitatea sa de distribuitor exclusiv al produselor Kiwi in Romania.
In alta ordine de idei, a criticat considerentele cuprinse in decizie, referitoare la nedovedirea certitudinii prejudiciului, motivat de o inadecvare a modalitatii de lucru adoptata de expert, aratand ca expertul a cercetat documentele contabile, dar si ca valoarea pe care a stabilit-o reflecta o imagine corecta a fondului suspus evaluarii, chiar daca brandul Kiwi nu a apartinut recurentei.
Subliniind natura brandului (a marcii comerciale) de activ necorporal ce se poate identifica separat, recurenta a aratat ca in evaluarea fondului comercial pe care l-a creat si dezvoltat, expertul nu a avut in vedere valoarea brandului (marcii) Kiwi.
Cum insa recurenta a avut nu doar dreptul de a-l folosi, ci si obligatia de a investi pentru dezvoltarea lui in vederea comercializarii produselor sub aceasta marca in Romania, aducand astfel o valoare adaugata produselor, evaluata de expert la suma de 4.028.000 euro, a apreciat ca intimata trebuie obligata la plata acesteia. Astfel, a aratat ca in anul 1996 cand a preluat distributia produselor Kiwi in Romania, valoarea afacerii era nula, intrucat produsele, nefiind prezente pana atunci in tara, erau necunoscute. Numai prin efortul exclusiv al SC A. SRL, amplu prezentat in memoriul de recurs, in urma unei investitii considerabile in promovarea produselor, ele au ajuns lider de piata, iar afacerea a atins valoarea de 4.028.000 euro.
Criticand inlaturarea in apel a sustinerilor sale fata de solutia primei instante de admitere a cererii reconventionale, recurenta a subliniat ca motivarea respingerii exceptiei de neexecutare a contractului intra in contradictie cu cea aferenta obligarii sale la plata fata de intimata, deoarece, pe de o parte, se sustine inexistenta contractului dupa data de 30.06.2011, iar, pe de alta parte, este obligata, in temeiul art. 969 C. civ., la plata marfurilor livrate de intimata ulterior datei de 30.06.2011.
Cum toate facturile neachitate catre intimata au scadenta dupa denuntarea unilaterala a contractului, recurenta, considerandu-se indreptatita la daune interese, a invocat exceptia de neexecutare a contractului. Prin raportare la art. 969, art. 1073, art. 1320 si art. 1321 C. civ., autoarea caii de atac a subliniat ca nicio dispozitie a legii nu prevede ca o parte contractanta ar mai fi obligata sa plateasca ceva celeilalte parti, daca insasi partea care cere despagubiri (in speta, intimata) este cea care se face vinovata de incetarea relatiilor contractuale, fiind aplicabil in acest caz principiul nemo auditur propriam turpitudinem attegans.
Legat de modul in care s-a realizat timbrarea capatului de cerere privind dobanda legala, recurenta a aratat ca instantele au aplicat gresit dispozitiile legale in materie, intr-o maniera pozitiv discriminatorie pentru intimata.
Astfel, daca in apel s-a considerat ca intimata nu avea obligatia de a-si majora catimea pretentiilor constand in dobanda legala, de la 3.554,89 euro, calculata pana la data depunerii cererii reconventionale, la 6.568,39 euro, calculata pana la data de 07.10.2013 (prin expertiza) si nici de a plati o taxa de timbru pentru diferenta in plus, deoarece taxa de timbru se achita anticipat, iar dobanda legala nu era scadenta inca, in ceea ce priveste pe recurenta, curtea de apel a interpretat in sens contrar legea, pretinzandu-i sa timbreze la nivelul dobanzii legale care a curs pana la data promovarii apelului.
In egala masura, autoarea caii de atac a sustinut ca atat timp cat a fost obligata la plata, cu titlu de dobanda legala, a sumei de 6.568,39 euro, pe care intimata nu a solicitat-o expres, a fost incalcat principiul disponibilitatii.
Avand in vedere aceste argumente, a solicitat admiterea recursului, dar si intoarcerea executarii, in temeiul art. 4042 C. proc. civ.
Intimata a depus la dosar intampinare, prin care a invocat exceptia nulitatii recursului, in temeiul dispozitiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., sustinand ca motivele invocate de autoarea caii de atac si circumscrise de aceasta ipotezelor reglementate de art. 304 pct. 7, 8 si 9 C. proc. civ. nu au fost demonstrate si ca ele releva numai nemultumirea partii fata de hotararile pronuntate, fara a contura insa critici de nelegalitate; in subsidiar, in situatia respingerii exceptiei, intimata a solicitat respingerea ca nefondat a recursului, achiesand la considerentele expuse de curtea de apel.
Examinand cu prioritate, in temeiul art. 137 alin. (1), raportat la art. 298, cu aplicarea art. 316 C. proc. civ., exceptia nulitatii recursului, Inalta Curte a retinut urmatoarele:
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie sa cuprinda, sub sanctiunea nulitatii, motivele de nelegalitate pe care se intemeiaza recursul si dezvoltarea lor ori, dupa caz, mentiunea ca motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
In mod expres, recurenta a indicat motivele de recurs prevazute de art. 304 pct. 7, 8 si 9 C. proc. civ., iar dezvoltarea argumentelor prezentate in sustinerea acestora, chiar daca cuprinde ample trimiteri la materialul probator administrat, face totusi posibila incadrarea lor in ipotezele art. 304 C. proc. civ., in limitele care vor fi aratate in cele ce succed.
Aceste argumente sunt insa suficiente pentru ca exceptia nulitatii sa fie respinsa.
Analizand actele dosarului, precum si decizia atacata, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Inalta Curte a constatat urmatoarele:
In mod expres, recurenta a invocat motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 7, 8 si 9 C. proc. civ., texte de lege potrivit carora hotararea atacata va fi modificata cand aceasta este nemotivata sau exista contrarietate intre considerente si dispozitiv, ori atunci cand instanta, interpretand gresit actul juridic dedus judecatii, a schimbat natura sau intelesul lamurit si vadit neindoielnic al acestuia sau atunci cand hotararea este lipsita de temei legal ori a fost pronuntata cu incalcarea sau aplicarea gresita a legii
Examinand primul motiv de recurs, Inalta Curte retine ca, respingand calea ordinara de atac, instanta de apel a notat ca intre SC A. SRL si C. au existat raporturi contractuale anuale de distribuire a produselor Kiwi, ultimul dintre acestea fiind incheiat pentru perioada 01.07.2010 - 30.06.2011, cand si-a incetat efectele, astfel ca ulterior acestei din urma date nu se mai poate pretinde vreo denuntare unilaterala si, in consecinta, nici invocarea unei raspunderi contractuale pentru profitul nerealizat. Apelanta a sustinut ca si ulterior datei de 30.06.2011 intimata a fost tinuta de indeplinirea unor obligatii contractuale, pana la 30.06.2012, invocand efectuarea de catre aceasta a unor livrari de produse ulterior finalizarii contractului aferent perioadei 01.07.2011 - 30.06.2011, imprejurare care ar dovedi vointa partilor de a colabora si pana la finalul anului fiscal 2012, insa curtea de apel a apreciat ca aceste sustineri ale apelantei sunt speculative.
O asemenea motivare a deciziei atacate nu satisface insa cerinta procesului echitabil.
Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotararea se da in numele legii si trebuie sa cuprinda, printre alte mentiuni, motivele de fapt si de drept care au format convingerea instantei si cele pentru care s-au inlaturat cererile partilor.
Un proces civil finalizat prin hotararea care dezleaga fondul, cu garantiile date de art. 6.1 din Conventia Europeana privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul partilor de a fi in mod real ``ascultate``, adica in mod corect examinate de catre instanta sesizata. Aceasta implica mai ales in sarcina instantei obligatia de a proceda la un examen efectiv, real si consistent al mijloacelor, argumentelor si elementelor de proba ale partilor, cel putin pentru a le aprecia pertinenta in determinarea situatiei de fapt . Obligatia de motivare impune o apreciere intotdeauna atasata de natura cauzei, de circumstantele acesteia, stilul judiciar si tipologia actului de justitie. Motivarea unei hotarari este inteleasa ca un silogism logic, de natura a explica inteligibil hotararea luata, ceea ce nu inseamna un raspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte - dar nici ignorarea lor -, ci un raspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin continutul lor, sa influenteze solutia.
Or, instanta de apel nu a retinut si nici nu a inlaturat sustinerile partilor si nu a explicat de o maniera convingatoare rationamentul juridic pe care l-a adoptat, asa incat hotararea sa nu creeaza transparenta asupra silogismului judiciar care trebuie sa explice si sa justifice dispozitivul si gratie careia sa poata fi realizat controlul judiciar.
Examinarea motivarii deciziei de apel prin raportare la considerentele de principiu anterior expuse conduce Inalta Curte catre concluzia ca instanta de apel nu a raspuns criticilor invocate in calea ordinara de atac, care vizau posibilitatea continuarii intre parti, ulterior datei de 30.06.2011, a unor raporturi contractuale.
Nicio eficienta nu a fost data planului de afaceri pe termen lung, desi existenta sa nu este contestata de parti.
Sustinerea recurentei in sensul unei practici comune in lumea afacerilor de a incheia planuri de afaceri pe o perioada mai lunga decat un exercitiu financiar a fost analizata insuficient. Posibilitatea reala ca asemenea planuri pe termen lung sa fie revizuite periodic, de regula anual, ca urmare a schimbarilor ce intervin si de care trebuie sa se tina cont, face ca planurile anuale sa aiba rolul de a le ajusta pe cele pe termen lung la realitatile pietei, fara a le schimba durata sau tintele majore.
Instanta de prim control judiciar nu a prezentat insa niciun argument pentru care planurile anuale nu au putut fi privite ca un instrument prin care partile sa fi detaliat in mod concret si implementat planul cincinal.
Separat de aceste aspecte si chiar in masura in care s-ar contura o concluzie in sensul ca raporturile dintre parti erau reglementate doar de conventiile anuale, curtea de apel a inlaturat nemotivat sustinerile prezentate de SC A. SRL in sensul ca durata contractului s-a prelungit pana la 30.06.2012, inclusiv pe cele legate de faptul ca intimata i-a livrat marfa si ulterior datei de 30.06.2011.
In mod insuficient argumentat, imprejurarea concreta a continuarii livrarilor de catre intimata pana in luna august 2011 a fost considerata de instanta de apel ca o speculatie a SC A. SRL, iar nu ca o dovada a unei posibile executari partiale a unei obligatii contractuale. In acest sens, lipseste din decizia atacata analiza probelor care, in opinia recurentei, releva intentia partilor de a continua raporturile contractuale si ulterior datei de 30.06.2011, respectiv a corespondentei prin care intimata i-a solicitat la data de 02.08.2011 sa-i comunice comenzile ferme pentru perioada septembrie - noiembrie 2011 si pre-comenzile pentru decembrie 2011 - mai 2012, cerere careia SC A. SRL i-a raspuns la 04.08.2011, pentru ca intimata sa confirme la 17.08.2011 comenzile ferme si pre-comenzile primite.
De asemenea, Inalta Curte retine si ca nu a fost adusa nicio explicatie a faptului ca, desi instantele de fond au retinut ca durata contractului a incetat la 30.06.2011, actul intitulat ``notificare de ne-reinnoire a aranjamentelor de distributie``, a fost emis de intimata ulterior, respectiv la 02.09.2011 si cuprinde si un preaviz de 30 zile - care pare a fi mai degraba propriu unei intentii de denuntare unilaterala.
De aceea, instanta de apel nu s-a pronuntat in limitele cererii de apel, asa cum prevede art. 295 alin. (1) C. proc. civ., ci dimpotriva, le-a ignorat, o asemenea situatie fiind echivalenta necercetarii fondului.
Distinct de acestea, referirile din decizia recurata la caracterul nefondat al criticilor aduse masurii de respingere a capatului de cerere privind angajarea raspunderii civile delictuale in considerarea lipsei unei clauze de exclusivitate par a releva, la randul lor, o necercetare veritabila a pretentiilor, care erau fondate nu numai pe inlocuirea recurentei cu un alt distribuitor, ci si pe insusirea de catre intimata a fondului de comert creat si dezvoltat de recurenta, fara acordul sau si fara vreo despagubire . Curtea de apel pare a se afla in eroare asupra obiectului si cauzei acestui capat al cererii, care se refera la acoperirea unei despagubiri in legatura cu valoarea pe care recurenta sustine ca a adaugat-o afacerii Kiwi in Romania.
Dincolo de faptul ca instanta de apel nu a indicat, intr-o maniera apta sa permita controlul de legalitate, motivele pentru care a inlaturat vastul probatoriu administrat pentru dovedirea pretinsei calitati a SC A. SRL de unic distribuitor al produselor marca Kiwi in Romania - retinandu-l ca neconcludent in mod neargumentat -, legea nu impune conditia exclusivitatii pentru acordarea unor despagubiri reprezentand valoarea fondului de comert.
Considerentele expuse mai sus impun concluzia ca este fondat motivul de recurs prevazut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Cum insa motivarea instantei de apel echivaleaza unei necercetari corespunzatoare a fondului, Inalta Curte, dand deplina eficienta art. 312 alin. (3) si (5) C. proc. civ., a admis recursul, a casat decizia recurata si, in vederea unei corecte stabiliri a situatiei de fapt, a trimis cauza instantei de apel, care in rejudecare, va examina nu numai criticile enumerate in considerentele prezentei decizii, care nu si-au primit raspuns in calea ordinara de atac, dar si pe celelalte expuse in recurs.
In ceea ce priveste intinderea casarii, aceasta va fi totala, dat fiind caracterul unitar specific cailor de atac; de aceea, in rejudecarea apelului, vor fi examinate si criticile la adresa solutiei date cererii reconventionale, a caror analiza nu a mai fost utila in prezenta faza a procesului.
Cererea de intoarcere a executarii urmeaza sa fie respinsa, nefiind indeplinite cerintele impuse de art. 4042 C. proc. civ., deoarece titlul executoriu - care este reprezentat nu de decizia care va fi casata, ci de sentinta primei instante, al carei caracter executoriu este recunoscut de art. 7208 C. proc. civ. - nu a fost desfiintat.
Vinovatia. Element esential al abaterii disciplinare Pronuntaţă de: Curtea de Apel Bucuresti - Decizia civila nr. 4843 din data de 30 Octombrie 2019
Lipsa motivarii hotararii instantei de apel. Recurs Pronuntaţă de: Inalta Curte de Casatie si Justitie - Sectia a II-a civila, Decizia nr. 1225 din 28 iunie 2016
Anularea unui act de procedura atrage si nulitatea actelor urmatoare, in masura in care acestea nu pot avea o existenta de sine statatoare Pronuntaţă de: Inalta Curte de Casatie si Justitie - Sectia I civila, decizia nr. 943 din 31 martie 2015
Perimarea executarii silite. Termenul de invocare Sursa: avocat Andreea-Cristina Deaconu | MCP Cabinet avocati
Dreptul la sinucidere asistata medical. Granita dintre solutie si dezastru Sursa: Irina Maria Diculescu