In motivarea solutiei asupra careia s-a oprit, Tribunalul a retinut urmatoarele:
Intre partile litigante din prezenta cauza au intervenit raporturi de munca, in temeiul contractului individual de munca nr. 155/01.04.2009, contestatoarea fiind incadrata in functia de senior manager in cadrul Departamentului Marketing -Vanzari.
Prin decizia nr. 156/24.07.2014, angajatorul a hotarat incetarea contractului individual de munca al contestatoarei, incepand cu data de 22.08.2014, in temeiul art. 65 alin. 1 si 2 din Codul Muncii.
In decizie s-a mentionat ca incetarea raporturilor de munca s-a dispus in baza Deciziei nr. 2/05.03.2013 a Consiliului de administratie al societatii prin care s-a aprobat Planul de reorganizare, Regulamentul de Organizare si functionare al societatii si structura organizatorica si functionala a societatii cu aplicabilitate de la 05.03.2013, postul de senior manager din cadrul departamentului Marketing Vanzari fiind desfiintat ca urmare a faptului ca ``activitatea Departamentului se rezuma doar la o activitate de vanzari pe un segment restrans de clienti`` .
La art. 2 din decizia contestata se arata ca preavizul platit de 20 de zile lucratoare incepe la data de 24.07.2014.
Potrivit art. 76 alin. 1 din Codul Muncii, decizia de concediere se comunica salariatului in scris si trebuie sa contina in mod obligatoriu: motivele care determina concedierea; durata preavizului; criteriile de stabilire a ordinii de priorita?i, conform art. 69 alin. (2) lit. d), numai in cazul concedierilor colective; lista tuturor locurilor de munca disponibile in unitate si termenul in care salariatii urmeaza sa opteze pentru a ocupa un loc de munca vacant, in conditiile art. 64.
Din dispozitiile legale mentionate, instanta a retinut ca decizia prin care s-a luat masura concedierii trebuie sa fie deopotriva legala si temeinica, iar analiza cerintelor de legalitate prevaleaza celor referitoare la temeinicie.
Chiar daca in cuprinsul deciziei contestate, motivul concedierii este indicat in mod foarte concis, Tribunalul a apreciat ca nu a fost incalcata conditia de legalitate privind motivarea deciziei de concediere, prevazuta de art. 76 lit. a Codul muncii, apreciindu-se ca men?iunile existente in cuprinsul actului sunt suficiente intrucat legea nu impune indicarea concreta a tuturor cauzelor (acte interne, analize, evolutii de fapt, financiare s.a.) care au stat la baza desfiintarii postului prin reorganizare, ci doar motivul/motivele pentru care s-a dispus concedierea.
Chiar daca decizia nu detaliaza situatia de fapt ce determina masura (in sensul de evolutii financiare, analize cost/venituri etc.), masura este legala daca le indica cu claritate pentru a se cunoaste motivul exact al concedierii.
Referitor la termenul de preaviz, instanta a retinut ca scopul acordarii, de catre angajator, a preavizului prevazut de art. 75 alin. 1 CM, republicat, consta in evitarea consecintelor negative pe care le-ar putea produce incetarea intempestiva a contractului individual de munca si asigurarea unei perioade de timp in care salariatul sa-si poata cauta si gasi un alt loc de munca, fara a fi lipsit de venituri salariale, constituind, Asadar, una din garantiile dreptului la munca si a stabilitatii in munca .
Potrivit art. 78 din Codul muncii, orice concediere dispusa cu nerespectarea procedurii prevazute de lege este lovita de nulitate absoluta, neacordarea efectiva si integrala a preavizului atragand nulitatea absoluta a concedierii, in speta contestatoarea sustinand ca termenul de preaviz nu a fost respectat.
Instanta de fond a retinut ca partile au stabilit, prin art. L lit. b din contractul individual de munca nr. 155/01.04.2009, un termen de preaviz derogator de 30 de zile lucratoare, in conditiile in care, in art. 73 alin. 1 din Codul Muncii (forma in vigoare la data de 01.04.2009), se prevedea un termen de preaviz de cel putin 15 zile lucratoare.
Avand in vedere ca decizia de concediere a fost comunicata la data de 28.07.2014 (dupa cum rezulta din comunicarea nr. 5116/24.07.2014, semnata olograf de reclamanta, ), termenul de preaviz a curs incepand cu ziua de maryi 29.07.2014, (ziua de luni 28.07.2014 in care salariata a luat la cunostinta,neintrand in calcul, iar ziua de vineri 15 august 2014 fiind o zi nelucratoare), termenul de preaviz epuizandu-se la sfarsitul zilei lucratoare de 09.09.2014 (mar?i), iar, incepand cu 10.09.2014 (miercuri), a incetat contractul de munca dintre parti.
In aceste conditii instanta a constatat ca angajatorul a calculat eronat termenul de preaviz, sanctiunea fiind nulitatea absoluta a masurii de concediere .
In ceea ce priveste interdictia de incetare a raporturilor de munca prevazuta de art. 25 alin. 3 din OUG 111/2010 privind concediul si indemnizatia lunara pentru cresterea copiilor, Tribunalul a retinut mai intai ca, potrivit art. 6 alin. 1 din acest act normativ, dupa implinirea de catre copil a varstei de un an (cu exceptia copilului cu handicap), persoanele care au optat pentru acordarea concediului pentru cresterea copilului in varsta de pana la un an (cu indemnizatie), au dreptul la concediu fara plata pentru cresterea copilului pana la varsta de 2 ani.
Conform art. 25 din OUG nr. 111/2010, angajatorul are obligatia de a aproba concediul pentru cresterea copilului prevazut la art. 2 alin. (1), precum si concediul fara plata prevazut la art. 6 alin. (1), perioada de acordare se stabileste de comun acord cu angajatul, fiind interzis angajatorului sa dispuna incetarea raporturilor de munca sau de serviciu in cazul salariatei/salariatului care se afla, dupa az, in concediu pentru cresterea copilului in varsta de pana la un an sau de pana la 2 ani, respectiv 3 ani, in cazul copilului cu handicap; salariatei/salariatului care se afla in plata stimulentului de inser?ie prevazut la art. 7, interdic?ia prevazuta la alin. (2) extinzandu-se, o singura data, cu pana la 6 luni dupa revenirea definitiva a salariatei/salariatului in unitate, iar prevederile alin. (2) si (3) neaplicandu-se in cazul concedierii pentru motive ce intervin ca urmare a reorganizarii judiciare sau a falimentului angajatorului, in conditiile legii.
In cauza, contestatoarea a solicitat acordarea concediului pentru crestere copil pentru o perioada de pana la un an (incepand cu data de 19.09.2012) iar, dupa aceea, a formulat o cerere de concediu fara plata pentru inca un an de zile, incepand cu data de 15.06.2013, pana la data de 15.07.2014, astfel fiind emisa Decizia nr. 206 care prevedea ca, incepand cu data de 15.06.2013, se suspenda contractul individual de munca al reclamantei - Senior manager Marketing pe o perioada de 1 (unu) an.
Din interpretarea logico-gramaticala a art. 25 alin. 3 din OUG nr. 111/2010, rezulta ca interdic?ia de incetare a raporturilor de munca opereaza si in situatia in care salariata a beneficiat de concediu fara plata pentru cresterea copilului pana la varsta de 2 ani, avandu-se in vedere ca legea nu distinge intre cele doua tipuri de suspendare a contractului individual de munca (cu indemnizatie/fara plata).
In plus, din a?ezarea topografica a prevederii legale prin care se stabileste aceasta interdic?ie (ulterior reglementarii obligatiei angajatorului de a acorda cele doua tipuri de concediu pentru cresterea copilului), rezulta ca intentia legiuitorului a fost aceea de a se referi la ambele situatii, iar din interpretarea teleologica rezulta ca s-a urmarit protejarea raporturile de munca ale salariatului pentru o anumita perioada, dupa revenirea definitiva in unitate, pentru a-i permite readaptarea si stabilitatea in munca .
Pentru aceste motive, Tribunalul a apreciat ca, prin emiterea deciziei de concediere la mai putin de 6 luni de la revenirea contestatoarei in unitate, au fost incalcate prevederile art. 25 alin. 3 din OUG nr. 111/2010.
Potrivit art. 65 din Codul muncii, masura concedierii trebuie sa fie dispusa cu respectarea conditiilor de legalitate, iar desfiintarea locului de munca sa fie efectiva si sa aiba o cauza reala si serioasa.
Din analiza Planului de reorganizare, aprobat prin Decizia Consiliului de administratie al societatii nr. 2/05.03.2013, rezulta ca angajatorul a hotarat ca nu va mai desfasura activitatea de marketing si relatii publice, avand doar un compartiment de vanzari la nivelul Executivului, instanta neputand cenzura solutia societatii de reorganizare cat timp solutia este legala si nu denota un abuz, reorganizarea activitatii neechivaland cu o incalcare a art. 65 din Codul Muncii, angajatorul putandu-?i organiza activitatea prin reducerea numarului de angajati ce ocupa un anumit post, astfel incat activitatea sa sa fie profitabila si eficienta.
Desfiintarea locului de munca este efectiva atunci cand postul ocupat anterior este suprimat din structura functional organizatorica, iar cauza este reala atunci cand se bazeaza pe studii vizand imbunata?irea activitatii, a analizei unor date care sa impuna caracterul necesar al reorganizarii, eficienta in concret a masurii reorganizarii fiind un aspect care excede analizei instantei.
Analizand comparativ obiectul de activitate, relatiile functionale si atributiile Departamentului Marketing Vanzari (respectiv ale directorului acestui departament) prevazute in Regulamentul de Organizare si functionare al paratei valabil din septembrie 2012 si pe cele ale seniorului manager al Compartimentului Vanzari din Regulamentul de Organizare si functionare valabil din martie 2013, instanta retine ca atributiile celui dintai au fost incluse in atributiile celui de-al doilea.
Astfel, s-a retinut de catre Tribunal ca activitatea de marketing si relatii publice a continuat sa existe, sub o alta denumire, fiind comasate in cele ale postului de senior manager al Compartimentului Vanzari, postul contestatoarei fiind efectiv desfiintat, ca urmare a masurilor de reorganizare a activitatii paratei.
In ceea ce priveste cererea reconventionala, pe cale de consecinta fata de solutia ce se va pronunta in cererea introductiva, in temeiul art.256 alin. (1) din Codul Muncii, instanta o va admite in parte intrucat nu se mai justifica incasarea compensa?iei platite pentru concediere in conditiile anularii acestei masuri, obligand-o pe reclamanta-parata sa restituie angajatorului suma (neta) primita cu titlu de ajutor de concediere, retinand ca doar aceasta a fost efectiv incasata, suma urmand a se actualiza cu indicele de inflatie de la data de 27.02.2015 (data depunerii cererii reconventionale), intrucat de la acest moment contestatoarea a fost pusa in intarziere, pana la data Platii efective.
Asupra apelului declarat de catre parata, Curtea retine urmatoarele:
In esenta si in rezumat, apelanta sustine ca reclamanta nu s-ar fi aflat in perioada de reacomodare si de protectie legala de ?ase luni, dupa revenirea in activitate, deoarece, pe parcursul concediului aprobat ca urmare a formularii celei de a doua cereri de acordare a concediului de catre reclamanta, aceasta din urma s-ar fi aflat intr-un concediu fara plata, acordat pe o perioada de un an, prin intelegerea partilor, in scopul rezolvarii unor interese personale, iar nu in baza OUG nra��./2010.
Procedand insa la lecturarea cererii depuse de catre reclamanta la sediul societatii in data de 15.05.2013( fila 109, vol. I, dosar Tribunal), rezulta foarte clar ca reclamanta a solicitat aprobarea prelungirii ``suspendarii contractului individual de munca pentru crestere copil de pana la 2 ani, concediu fara plata din data de 15.06.2013 pana la data de 15.07.2014, conform legislatiei in vigoare ``.
Pe aceasta cerere, exista un referat intocmit de catre ``DMRU`` in care au fost inscrise urmatoarele: `` In conf. cu art.54 din legea 53/2003_Codul Muncii A�, contractul individual de munca poate fi suspendat prin acordul partilor, pentru interese personale. In cazul acesta, concediu FP pt. crestere copil pana la 2 ani. Data incetarii CFP cf. legislatiei.``
Asadar, contrar sustinerii apelantei-parate, nu doar ca reclamanta a solicitat in mod expres, la data de 15.05.2013, acordarea a inca unui an de concediu fara plata pentru crestere copilului conform legislatiei in vigoare _legislatie care nu putea fi alta decat cea reprezentata de OUG nr111/2010, ci chiar persoana din cadrul departamentului de resurse umane din cadrul apelantei - parate, astfel cum rezulta din precitatul referat inscris pe cererea reclamantei, dupa ce a facut vorbire despre posibilitatea suspendarii contractului individual de munca ca efect al acordului partilor, a mentionat felul concediului solicitat prin cerere, respectiv ``in cazul acesta, concediu FP ( sublinierea Curtii: este vorba despre prescurtarea concediului fara plata) pt. crestere copil pana la 2 ani.``
Fiind foarte clar, si reclamantei, dar si apelantei -parate ce fel de concediu a solicitat reclamanta si motivul pentru care a solicitat respectivul concediu fara plata, este exclusiv problema apelantei - parate ca, neintelegand ori prefacandu-se a nu intelege precizarea expresa a reclamantei, precum si referatul intocmit de DMRU, a emis o decizie prin care a indicat, in mod evident eronat, temeiul juridic al acordarii concediului fara plata, respectiv art.54 din Codul Muncii, cat timp, din cuprinsul cererii datata 14.05.2013 si depusa la societate o zi mai tarziu rezulta foarte clar ca reclamanta a solicitat un concediu fara plata pentru unicul motiv al cresterii copilului sau in varsta de pana la doi ani, asupra acestei cereri avand a se pronunta societatea angajatoare, iar nu asupra unor aspecte straine de ceea ce a fost in mod expres prin cererea mai sus amintita.
Chiar daca, in decizia emisa de catre societate, au fost mentionate temeiurile juridic ale acordarii concediului fara plata ca fiind art.54 din Codul Muncii, precum si cele ale art.2.44 din Contractul Colectiv de Munca, acestea nu pot fi apreciate a fi decat ni?te simple si irelevante erori de exprimare in cuprinsul deciziei, cat timp cererea reclamantei se referea tot la un concediu fara plata, dar mentiona in mod explicit si motivul particular al respectivei cereri, si anume cresterea copilului in varsta de pana la doi ani, ipoteza particulara care o plasa pe reclamanta sub aria de protectie a dispozitiilor OUG nr. 111/2010.
Este irelevanta Sustinerea apelantei-parate potrivit careia apelantei nu i s-ar fi putut acorda cel de-al doilea an de concediu pentru cresterea copilului intrucat optase, de la bun inceput, pentru varianta acordarii unui singur an cu titlu de concediu pentru cresterea copilului, subzistand un calcul diferit al cuantumului indemnizatiei, deoarece nu societatea a platit sau, dupa caz, ar fi avut de recuperat contravaloarea unei eventuale sume platite in plus reclamantei ca urmare a schimbari op?iuni sale initiale privinta acordarea unui concediu de un an pentru cresterea copilului in varsta de pana la doi ani cu op?iunea unui concediu pentru doi ani in scopul cresterii copilului in varsta de pana la doi ani, ci institutia publica platitoare a unor astfel de indemnizatii.
Cat timp reclamanta a solicitat angajatorului acordarea unui concediu fara plata de un an, precizand si motivul acestei solicitari, respectiv cresterea copilului in varsta de pana la doi ani, in raport de continutul clar al acestei cereri, societatea apelanta a avut doua op?iuni: sa respinga cererea_ceea ce nu a facut_ sau sa o admita, dar in raport doar de motivul mentionat in cerere .
Apelant a admis-o dar, din eroare, a inscris alte temeiuri de drept, ceea ce nu o lipse?te pe reclamanta de protectia legii, cat timp angajatorul, in mod logic, nu s-ar fi putut pronunta, decat consemnand din eroare, asupra unei cereri cu care nu a fost sesizat, respectiv asupra acordarea unui concediu fara plata, prin acordul partilor, pentru rezolvarea unor interese/probleme personale ale salariatului.
Pe cale de consecinta, beneficiind de protectia legala pentru femeile revenite in campul muncii dupa un concediu de crestere a copilului in varsta de pana la doi ani, reclamanta nu putea face, in mod legal, subiectul unei decizii de concediere, intrucat aceasta a fost emisa si si-a produs efectele in interiorul termenului de sase luni prevazut de dispozitiile art.25 alin.3 din OUG nr.111/2010.
Avand in vedere argumentele ce preced, Curtea, in baza art.480 alin.1 Cod Proc. Civila, va respinge apelul declarat de parata ca nefondat, context in care apelul declarat de catre reclamanta impotriva unei parti a considerentelor sentintei pronuntate de Tribunalul Bucuresti ramane fara obiect, urmand a fi respins ca atare.
In baza art.453 din Codul de Proc. Civila, Curtea o va obliga pe apelanta-parata sa plateasca reclamantei -intimate suma de 1000 ron cu titlu de cheltuieli de judecata efectuate in etapa apelului , reprezentand contravaloare onorariu avocatial.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul declarat de parata S_ C_ pentru S__ de Telecomunica?ii si T_ Informa?iei in Re?elele Electrice de Transport Teletrans S.A. cu sediul in Bucuresti, sector 3, __. 16-18 si punct de lucru in Bucuresti, sector 1, __-72, etaj 5, impotriva sentintei civile nr.1461 din data de 10.02.2016, pronuntata de Tribunalul Bucuresti - Sectia a VII-a Civila - Conflicte de Munca si Asigurari Sociale, in dosarul nr. x, ca nefondat.
Respinge apelul declarat de catre reclamanta T_ M_ E__ (CNP x), cu domiciliul procesual ales la SCPA ``V_ si M_`` din BNucure?ti, sector 1, _. 1, __, __, ca ramas fara obiect .
O obliga pe parata sa plateasca reclamantei-intimate suma de 1000 ron, cu titlu de cheltuieli de judecata efectuate in etapa procesuala a apelului.
Definitiva.