Conditiile in care un solicitant de azil poate fi transferat

Un solicitant de azil poate fi transferat catre statul membru care este responsabil in mod normal de examinarea cererii sale sau care i-a acordat deja o protectie subsidiara, cu exceptia cazului in care conditiile de viata previzibile ale beneficiarilor unei protectii internationale l-ar expune pe acesta unei situatii de lipsuri materiale extreme, contrara interzicerii tratamentelor inumane sau degradante.

Cauza Jawo priveste in principal problema daca Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumita in continuare ``carta``) se opune ca un solicitant de protectie internationala sa fie transferat, in aplicarea Regulamentului Dublin III¹ , catre statul membru care este responsabil in mod normal de prelucrarea cererii sale, in cazul in care acesta ar fi expus unui risc serios de a fi supus unui tratament inuman sau degradant ca urmare a conditiilor de viata previzibile cu care s-ar confrunta in calitate de beneficiar al protectiei internationale (presupunand ca aceasta protectie i-ar fi acordata).

Domnul Abubacarr Jawo, originar din Gambia, a formulat o prima cerere de azil in Italia, unde a ajuns pe cale maritima. Acesta si-a continuat calatoria si a introdus o alta cerere de azil in Germania. Autoritatile germane au respins aceasta cerere ca inadmisibila si au dispus indepartarea domnului Jawo catre Italia. Cu toate acestea, tentativa, in iunie 2015, de a-l transfera pe domnul Jawo catre Italia a esuat ca urmare a faptului ca acesta nu era prezent in adapostul colectiv unde locuia. Domnul Jawo a declarat la intoarcerea sa ca vizitase un prieten intr-un alt oras german si ca nimeni nu l-a instiintat ca ar fi trebuit sa isi semnaleze absenta .

In fata Verwaltungsgerichtshof Baden-WA�rttemberg (Tribunalul Administrativ Superior din BadenWurtemberg, Germania), domnul Jawo a aratat ca Germania a devenit statul membru responsabil ca urmare a expirarii termenului de sase luni prevazut de Regulamentul Dublin III pentru a-l transfera catre statul membru responsabil in mod normal, si anume Italia. Intrucat domnul Jawo nu s-a sustras procedurii in momentul tentativei de transfer, acest termen nu ar putea fi prelungit la un maxim de optsprezece luni. In plus, transferul sau catre Italia ar fi ilicit din cauza faptului ca, in acest stat membru, procedura de azil si conditiile de primire a solicitantilor, precum si conditiile de viata ale beneficiarilor unei protectii internationale ar prezenta deficiente sistemice.

Verwaltungsgerichtshof solicita Curtii de Justitie sa interpreteze Regulamentul Dublin III, precum si interdictia tratamentelor inumane sau degradante care figureaza in carta . Acesta se refera la raportul Organizatiei Elvetiene pentru Sprijinirea Refugiatilor din luna august 2016, care ar contine indicii concrete ca beneficiarii protectiei internationale in Italia sunt supusi riscului unei vieti marginalizate, lipsiti de un domiciliu fix si de resurse . Potrivit acestui raport, caracterul insuficient dezvoltat al sistemului social italian este, in ceea ce priveste populatia italiana, compensat de solidaritatea familiala, care ar lipsi in cazul beneficiarilor protectiei internationale. Acest raport ar constata de asemenea carente ale programelor de integrare in Italia.

Cauzele Ibrahim si altii privesc posibilitatea prevazuta de ``Directiva privind procedurile``² de a respinge cereri de azil ca inadmisibile ca urmare a acordarii prealabile a unei protectii subsidiare in alt stat membru.

Bulgaria a acordat protectie subsidiara unor palestinieni apatrizi care au avut resedinta in Siria, iar Polonia a acordat aceasta protectie unui resortisant rus, care declara ca este cecen. Intrucat noile cereri de azil care au fost formulate ulterior in Germania au fost respinse, acestia s-au adresat instantelor germane.

In cauzele referitoare la palestinienii apatrizi, Bundesverwaltungsgericht (Curtea Administrativa Federala, Germania) urmareste in special sa se stabileasca daca posibilitatea de a respinge o cerere ca inadmisibila devine caduca atunci cand conditiile de viata ale beneficiarilor unei protectii subsidiare in statul membru care a acordat aceasta protectie trebuie sa fie considerate drept un tratament inuman sau degradant sau atunci cand acesti beneficiari nu primesc, in respectivul stat membru, nicio alocatie de subzistenta sau sunt destinatari ai unei astfel de alocatii intr-o limita net inferioara decat in alte state membre, fara a fi totusi tratati diferit in aceasta privinta fata de resortisantii respectivului stat membru.

Prin hotararile pronuntate, Curtea aminteste ca, in cadrul sistemului european comun de azil care se intemeiaza pe principiul increderii reciproce intre statele membre, trebuie sa se prezume ca tratamentul aplicat de un stat membru solicitantilor de protectie internationala si persoanelor carora li s-a acordat protectie subsidiara este conform cu cerintele impuse de carta, de Conventia de la Geneva, precum si de Conventia pentru apararea drepturilor omului. Nu poate fi exclus totusi ca, in practica, acest sistem sa intampine dificultati majore de functionare intr-un anumit stat membru, astfel incat sa existe un risc serios ca unii solicitanti de protectie internationala sa fie tratati, in acest stat membru, intr-un mod incompatibil cu drepturile lor fundamentale si in special cu interdictia absoluta de tratamente inumane sau degradante³ .

Astfel, atunci cand instanta sesizata cu o cale de atac impotriva unei decizii de transfer sau a unei decizii de respingere ca inadmisibila a unei noi cereri de protectie internationala dispune de elemente prezentate de solicitant pentru a dovedi existenta unui risc de tratament inuman sau degradant in alt stat membru, aceasta instanta este obligata sa aprecieze realitatea unor deficiente fie sistemice sau generalizate, fie afectand anumite grupuri de persoane .

Cu toate acestea, asemenea deficiente nu sunt contrare interdictiei tratamentelor inumane sau degradante decat daca ating un prag deosebit de ridicat de gravitate, care depinde de ansamblul datelor din cauza. Acest prag ar fi atins atunci cand indiferenta autoritatilor unui stat membru ar avea drept consecinta faptul ca o persoana in intregime dependenta de ajutorul public s-ar afla, independent de vointa sa si de alegerile sale personale, intr-o situatie de lipsuri materiale extreme care nu i-ar permite sa faca fata celor mai elementare nevoi ale sale, cum sunt indeosebi cele de a se hrani, de a se spala si de a-si asigura o locuinta, si care i-ar aduce atingere sanatatii fizice sau mentale ori care ar aduce-o intr-o stare de degradare incompatibila cu demnitatea umana.

O mare precaritate sau o puternica degradare a conditiilor de viata nu ating acest prag, atunci cand acestea nu implica o situatie de lipsuri materiale extreme care sa plaseze aceasta persoana intr-o situatie de o asemenea gravitate incat sa poata fi asimilata unui tratament inuman sau degradant.

In plus, imprejurarea ca beneficiarii unei protectii subsidiare nu primesc, in statul membru care a acordat solicitantului o astfel de protectie, nicio alocatie de subzistenta sau sunt destinatari ai unei astfel de alocatii intr-o limita net inferioara decat in alte state membre, fara a fi totusi tratati diferit fata de resortisantii acestui stat membru, nu poate conduce la constatarea ca respectivul solicitant ar fi expus in acel stat unui risc real de a suferi un tratament inuman sau degradant decat daca ea are drept consecinta ca acesta s-ar afla, din cauza vulnerabilitatii sale speciale, independent de vointa sa si de alegerile personale, intr-o situatie de lipsuri materiale extreme.

In orice caz, simplul fapt ca protectia sociala si/sau conditiile de viata sunt mai favorabile in statul membru in care a fost depusa noua cerere de protectie internationala decat in statul membru responsabil in mod normal sau care a acordat deja protectia subsidiara nu este de natura sa confirme concluzia ca persoana in cauza ar fi expusa, in cazul transferului catre acest ultim stat membru, unui risc real de a suferi un tratament inuman sau degradant.

Curtea concluzioneaza ca dreptul Uniunii nu se opune ca un solicitant de protectie internationala sa fie transferat catre statul membru responsabil sau ca o cerere de acordare a statutului de refugiat sa fie respinsa ca inadmisibila pentru motivul ca solicitantului i s-a acordat deja protectie subsidiara de catre un alt stat membru, cu exceptia cazului in care se stabileste ca solicitantul s-ar afla intr-o situatie de lipsuri materiale extreme, independent de vointa sa si de alegerile sale personale.

In cauzele Ibrahim si altii, Curtea adauga ca faptul ca statul membru care a acordat protectia subsidiara unui solicitant de protectie internationala refuza sistematic, fara o examinare reala, acordarea statutului de refugiat, nu impiedica celelalte state membre sa respinga o noua cerere formulata de persoana in cauza in fata lor ca inadmisibila. Intr-un astfel de caz, revine statului membru care a acordat protectia subsidiara sa reia procedura privind obtinerea statutului de refugiat. Astfel, numai in cazul in care, in urma unei evaluari individuale, se constata ca un solicitant de protectie internationala nu indeplineste conditiile pentru a i se acorda statutul de refugiat, se poate acorda, daca este cazul, protectia subsidiara.

In cauza Jawo, Curtea precizeaza de asemenea ca un solicitant ``se sustrage procedurii`` atunci cand se sustrage in mod deliberat autoritatilor nationale competente pentru efectuarea transferului sau, pentru a impiedica respectivul transfer. Se poate prezuma ca acesta este cazul atunci cand respectivul transfer nu poate fi efectuat din cauza faptului ca acest solicitant a parasit locul de resedinta care i-a fost alocat fara sa fi informat autoritatile nationale competente cu privire la absenta sa, cu conditia sa fi fost informat despre obligatiile sale in aceasta privinta, aspect a carui verificare ii revine instantei de trimitere. Solicitantul mentionat isi pastreaza posibilitatea de a demonstra ca faptul ca nu a informat aceste autoritati cu privire la absenta sa este justificat de motive valabile, iar nu de intentia de a se sustrage acestor autoritati.

In plus, in cadrul unei proceduri indreptate impotriva unei decizii de transfer potrivit Regulamentului Dublin III, solicitantul unei protectii internationale in cauza poate sustine ca, intrucat nu s-a sustras procedurii, termenul de transfer de sase luni a expirat si ca, urmare a acestei expirari, statul membru care a decis transferul sau a devenit responsabil de examinarea cererii sale.

In sfarsit, Curtea subliniaza ca, pentru a prelungi termenul de transfer la maximum optsprezece luni, este suficient ca statul membru solicitant sa informeze, inainte de expirarea termenului de transfer de sase luni, statul membru responsabil in mod normal cu privire la faptul ca persoana in cauza s-a sustras procedurii si sa indice, in acelasi timp, noul termen de transfer.

Hotararea in cauza C-163/17, Jawo, precum si Hotararea din cauzele conexate C-297/17, C-318/17 Ibrahim, C319/17 Sharqawi si altii si C-438/17, Ibrahim si Magamadov

¹ Regulamentul (UE) nr. 604/2013 al Parlamentului European si al Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a criteriilor si mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protectie internationala prezentate intr-unul dintre statele membre de catre un resortisant al unei tari terte sau de catre un apatrid (JO 2013, L 180, p. 31).

² Directiva 2013/32/UE a Parlamentului European si a Consiliului din 26 iunie 2013 privind procedurile comune de acordare si retragere a protectiei internationale (JO 2013, L 180, p. 60).

³ A se vedea Hotararea Curtii din 21 decembrie 2011, N. S. si altii (C-411/10 si C-493/10, a se vedea de asemenea CP nr. 140/11).