Lasarea in deplina proprietate si pasnica folosinta cladirea bisericii si curtea bisericii. Rectificarea evidentelor privind domeniul public al orasului

In motivarea cererii s-a aratat ca prima biserica s-a ridicat pe acest loc in anul 1787, iar in anul 1828 biserica a fost refacuta, insa a fost afectata in timpul celui de-al doilea razboi mondial.
Arata reclamanta ca odata cu intrarea in vigoare a Legii nr. 177/1948 si a Decretului nr. 233/1949 privind aprobarea statutului pentru organizarea si functionarea Bisericii Ortodoxe Romane, in conformitate cu art. 178 din acest statut biserica a trecut in stapanirea eparhiei pe teritoriul careia se afla.
In drept actiunea a fot intemeiata pe disp. art. 480 cod civ., Legea nr. 177/1948, Legea nr. 489/2006, art. 29 lin. 3 din Constitutie .
In dovedirea actiunii s-a depus la dosar in copie urmatoarele inscrisuri: adresa nr. 1715/17.02.2008, adresa nr. 385/2008, adresa nr. 505/23.06.2008, nr. 607/14.07.2008, certificat de inregistrare fiscala, adresa Primariei Baicoi din 03.03.2006, tabel nominal.
In sedinta publica din data de 24.10.2008 reclamanta si-a precizat actiunea, mentionand ca intelege sa se judece cu Orasul B. prin primar.
La data de 17.10.2008 paratul a formulat intampinare prin care solicita respingerea actiunii.
In motivarea intampinarii paratul a aratat ca terenul solicitat de reclamanta face parte din inventarul bunurilor care apartin domeniului public al orasului B, insusit de CL prin hotararea nr. 19/24.08.1999 si aprobat prin HG nr. 1359/2001, unde acest teren figureaza cu destinatia de parc.
Prin incheierea de sedinta din data de 13.03.2009 instanta a admis cererea de sesizare a instantei de contencios de administrativ pentru solutionarea exceptiei de nelegalitate a Hotararii nr. 19/24.08.1999 a C L B invocata de reclamanta.
Astfel Curtea de Apel Ploiesti, prin decizia nr. 1141 din 24.06.2010 a admis exceptia de nelegalitate, in sensul constatarii nelegalitatii HCL B nr.19/24-08.1999, privind pozitiile 37 si 38.
Reclamanta a formulat cerere de repunere a cauzei pe rol la data de 09.08.2010.
Examinand actele si lucrarile dosarului instanta a retinut in fapt urmatoarele:
Prin cererea formulata reclamanta solicita ca parata sa-i lase in deplina proprietate si posesie "cladirea bisericii si curtea bisericii".
Insa in realitate, asa cum rezulta din raportul de expertiza efectuat in cauza si necontestat de parti, chiar confirmat de acestea, biserica a carei revendicare se solicita reprezinta numai o ruina, clar evidentiata in plansa fotografica de la filele 69, 70.
Iar "curtea bisericii" o constituie un teren in suprafata identificata de d-nul expert de 4.161 m.p. si avand destinatia de parc.
Actiunea in revendicare, fondata pe art. 480 cod civ. este o actiune reala prin care proprietarul neposesor cere instantei sa i se recunoasca dreptul de proprietate asupra unui bun determinat.
Actiunea in revendicare presupune un drept exclusiv si determinat de proprietate asupra unor imobile individualizate, determinate.
Reclamanta mentioneaza faptul ca nu are nici un titlu de proprietate pentru imobilele revendicate, insa sustine ca dreptul de proprietate al parohiei infiintata prin hotararea Permanentei Consiliului Eparhial al Arhiepiscopiei Bucurestilor din data de 26.02.2008, a fost si este reglementat prin lege, odata cu intrarea in vigoare a Legii nr. 177/1948 si a Decretului nr. 233/1949, cat si prin coroborarea prevederilor Legii nr. 489/2006 si HG nr. 53/2008.
Totusi instanta are in vedere faptul ca regula inscrisa in art. 1169 cod civ., potrivit cu care cel care face o propunere, adica cel care pretinde ceva inaintea judecatii, trebuie sa o dovedeasca, este aplicabila si in materia dovedirii dreptului de proprietate in cadrul unei actiuni in revendicare. Reclamantul este cel care trebuie sa faca dovada pozitiva, in sensul ca el este titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat.
Astfel, intr-o decizie de speta, instanta suprema a stabilit cu valoare de principiu ca intr-o actiune prin care se cere "retrocedarea imobilului" si "restabilirea situatiei anterioare" in favoarea fostului proprietar, ce semnifica o actiune in revendicare, este necesar, in primul rand, ca reclamantul sa faca dovada dreptului sau de proprietate (decizia nr. 239/2000).
Paratul posesor are o situatie pur pasiva, de asteptare, in favoarea lui operand o prezumtie de proprietate, dedusa din simplul fapt al posesiei.
Referitor la temeiurile legale invocate de reclamanta si pe care le apreciaza ca facand dovada dreptului sau de proprietate, instanta are in vedere in primul rand faptul ca Legea nr. 177/1948, a fost abrogata, iar la art. 29 aceasta prevedea "Bunurile mobile si imobile ale cultelor religioase, ale diferitelor parti constitutive, asezamintelor, asociatiunilor, ordinelor si congregatiunilor, vor fi inventariate de organele lor statutare", dar nu s-a depus nici un asemenea inventar.
De asemenea si Decretul nr. 233/1949 a fost abrogat si prevedea la art. 168 ca "Totalitatea bunurilor apartinand Patriarhiei, Mitropoliilor, Episcopiilor, Protopopiatelor, Parohiilor si Manastirilor constituie averea bisericeasca.", astfel ca bunurile trebuiau mai intai dobandite de acestea, iar sustinerea reclamantei in sensul ca prin intrarea in vigoare a acestor acte normative bisericile si monumentele istorice apartin de drept eparhiei, este neintemeiata.
Instanta are in vedere si ca Legea nr. 489/2006, care a abrogat Legea nr. 177/1948, prevede la art. 27 faptul ca cultele recunoscute si unitatile lor de cult pot avea si dobandi in proprietate sau in administrare, bunuri mobile si imobile, asupra carora pot dispune in conformitate cu statutele proprii.
De asemenea la alin 2 si 3 al acestuia articol se prevede ca bunurile sacre, stabilite conform statutelor proprii in conformitate cu traditia si practicile fiecarui cult, dobandite cu titlu, sunt insesizabile si imprescriptibile si pot fi instrainate doar in conditiile statutare specifice fiecarui cult., iar aceste prevederi nu afecteaza redobandirea bunurilor sacre confiscate in mod abuziv de stat in perioada 1940-1989, precum si a celor preluate fara titlu .
Nici dispozitiile din HG nr. 53/2008 nu stabilesc existenta de drept in proprietatea parohiilor a bisericilor si curtilor aferente acestora, asa cum precizeaza reclamanta numindu-le "bunuri sacre", in conditiile in care nu se face dovada nici macar a existentei vreunei biserici.
In art. 170 alin. 3 din HG 53/2008 se stipuleaza ca "Sunt bunuri sacre cele care prin sfintire sau binecuvantare sunt destinate cultului divin, precum: lacasurile de cult (catedrale, biserici, paraclise, capele etc.), odoarele si vesmintele bisericesti, cartile de ritual, cimitirele etc.", iar la alin. 9 faptul ca apartenenta unui bun la categoria bunurilor sacre, in caz de indoiala, se stabileste de catre Sinodul mitropolitan.
Se retine astfel ca temeiurile legale invocate de reclamanta nu fac dovada faptul ca reclamanta a avut vreodata in proprietate bunurile imobile pe care le revendica si nici ca acestea ar fi fost preluate abuziv.
Din inscrisurile depuse la dosar rezulta ca s-a aprobat infiintarea reclamantei, respectiv a PAROHIA "A.M.D.S.S.S.", prin hotararea Permanentei Consiliului Eparhial din 26.02.2008, precum si numirea tanarului N I in postul de preot paroh la aceasta parohie, a altor persoane in postul de epitropi casieri.
Rezulta ca desi reclamanta a fost infiintata in 2008 revendica un imobil pe care eparhia, respectiv, Arhiepiscopia Bucuresti il avea in proprietate inca din 1948, odata cu intrarea in vigoare a Legii nr. 177/1848.
De asemenea inscrisurile de la dosar fac dovada faptului ca s-a incercat de catre Arhiepiscopia Bucuresti sa reconstituie Biserica Sfintii Imparati in orasul B, purtand in acest sens o corespondenta cu Primaria Orasului B. care nu s-a opus refacerii capelei Sfintii Apostoli, insa a invederat faptul ca ruinele capelei se gasesc pe terenul situat in B., ce apartine domeniului public al orasului, cu destinatia de parc, astfel ca propune o alta locatie.
Asadar numai aceste adrese fac referire la existenta unei capele, nicidecum a unei bisericii sau bun sacru, pe terenul in litigiu.
S-au mai depus la dosar niste schite cadastrale unde apare denumirea de "monument", dar fara indicarea proprietarului.
Se constata si faptul ca in dosarul prin care s-a solutionat exceptia de nelegalitate, s-a mai depus o schita unde apare ca proprietar un anume D.N.S, si nicidecum reclamanta sau Arhiepiscopia Bucuresti.
Nu in ultimul rand instanta retine si faptul ca initial Arhiepiscopia Bucuresti a apreciat ca terenul aferent bisericii este in suprafata de numai 1300 m.p., iar nu de 4.400 m.p, (cum se solicita prin prezenta actiune) potrivit cererii formulate de aceasta catre comisia speciala de retrocedare, aceasta din urma apreciind ca actele depuse la dosar sunt insuficiente pentru dovedirea dreptului de proprietate .
Din raportul de expertiza tehnica rezulta faptul ca terenul revendicat de catre reclamanta este cel care figureaza in inventarul bunurilor ce apartin domeniului public al localitatii B.
Prin decizia nr. 1141 din 24.06.2010, Curtea de Apel Ploiesti a constatat nelegalitatea Hotararii C L B nr.19/24.08.1999, privind pozitiile 37 si 38, hotarare prin care s-a aprobat inventarul bunurilor din domeniul public, incluzand terenul in litigiu.
In aceasta situatie instanta constatand ca niciuna din partile in conflict nu are titlu, comparand posesiile apreciaza ca posesia paratului este mai bine caracterizata.
Astfel reclamanta nu numai ca nu a facut dovada faptului ca a avut vreodata titlu de proprietate pentru imobilele revendicate, insa nu s-a facut nici dovada faptului ca a exercitat vreodata posesia acestor imobile.
Rezulta incontestabil faptul ca terenul revendicat are destinatia de parc si s-a aflat in posesia paratului cel putin din anul 1999 cand prin Hotararea nr. 19 a fost inventariat in domeniul public al orasului, inventar atestat prin Hotararea de Guvern nr. 1359/2001, inca in vigoare.
Se are astfel in vedere si sustinerile paratei in sensul ca prin art. 71 din OUG nr. 195/2005 se interzice schimbarea destinatiei parcurilor sau reducerea suprafetelor acestora, indiferent de regimul juridic al acestora.
In considerarea celor analizate instanta a lua act de renuntarea la cererea privind obligarea paratului sa isi rectifice evidentele privind domeniul public si a respins actiunea de revendicare ca neintemeiata.