Uzucapiune. Somatia facuta catre o persoana pentru reabilitarea imobilului nu poate reprezenta, in sine, o dovada a dreptului de proprietate pentru destinatarul respectivei notificari

Prin cererea inregistrata la data de 18 noiembrie 2016 pe rolul Tribunalului Bucuresti, reclamanta A. SA a solicitat, in contradictoriu cu paratii Statul Roman, prin Ministerul Finantelor Publice si Municipiul Bucuresti, prin Primar general, sa se constate dobandirea dreptului de proprietate, prin efectul uzucapiunii de 30 de ani, reglementata de dispozitiile art. 1890 C. civ. din 1864, asupra imobilului compus din teren in suprafata de 1040 mp si a constructiilor existente pe teren, in suprafata de 919 mp, situate in Bucuresti, str. x.

2. Sentinta pronuntata de tribunal

Prin Sentinta nr. 1659 din 2 octombrie 2018, Tribunalul Bucuresti, sectia a III-a civila a admis exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a paratului Municipiul Bucuresti si a respins actiunea in contradictoriu cu acest parat. A respins, ca neintemeiata, exceptia lipsei calitatii procesuale pasive invocata de Statul Roman, prin Ministerul Finantelor Publice si a respins actiunea formulata in contradictoriu cu acest parat, ca neintemeiata.

3. Decizia pronuntata de curtea de apel Solutia primei instante a fost mentinuta de Curtea de Apel Bucuresti, sectia a IV-a civila, prin Decizia nr. 698 A din 7 mai 2019, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta impotriva sentintei tribunalului.

4. Calea de atac a recursului formulata in cauza

Impotriva deciziei a declarat recurs reclamanta A. SA, formuland urmatoarele critici subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.:

- In mod gresit instanta de apel a validat solutia primei instante, de admitere a exceptiei lipsei calitatii procesuale pasive a Municipiului Bucuresti, prin Primar general, in conditiile in care aceasta autoritate a fost chemata in judecata in calitate de titular al patrimoniului imobiliar, in considerarea regimului juridic al terenului in suprafata de 1.040 mp si al constructiei aflate pe acesta, imobile al caror proprietar nu este cunoscut. Astfel fiind, regimul juridic al imobilului este asemanator celui in care proprietarul a decedat, fara mostenitori, iar succesiunea acestuia este vacanta, fiind incidente din aceasta perspectiva, dispozitiile art. 477 C. civ., art. 1864 si respectiv, ale art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, care fac referire la faptul ca bunurile aflate intr-o astfel de situatie trec in proprietatea statului.

Mai mult, in cauza opereaza puterea de lucru judecat a Sentintei nr. 114 din 1 februarie 2016 a Tribunalului Bucuresti, sectia a III-a civila, prin care a fost admisa exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a Primariei sector 5, motivat de faptul ca aceasta are asupra imobilului doar un drept de administrare, iar din perspectiva Legii nr. 215/2001 si a Legii nr. 213/2008, drepturile proprii pot fi invocate numai de catre unitatile administrative, respectiv comune, orase sau municipii.

- Cu privire la fondul pricinii, s-a sustinut ca decizia instantei de apel este data cu incalcarea sau aplicarea gresita a dispozitiilor art. 1847 si 1890 C. civ., respectiv respingerea apelului reclamantei s-a realizat pe aspecte ce exced situatiei de fapt si de drept deduse judecatii, instanta intelegand sa reitereze aceleasi considerente retinute de catre tribunal, fara sa analizeze in mod corespunzator toate probele administrate.

S-a aratat ca, in mod nejustificat, instanta de apel a inlaturat toate sustinerile si apararile reclamantei, retinand, in mod eronat, ca in cauza nu sunt indeplinite cazurile de intervertire a detentiei precare reglementate de art. 1858 C. civ.

De asemenea, s-a sustinut ca nu au fost analizate criticile raportat la dispozitiile legale imperative incidente in cauza, precum si la documentele administrate in probatiune, potrivit carora aceasta exercita asupra imobilului o posesie utila, de buna credinta, publica si sub nume de proprietar, pe o perioada de peste 70 de ani.

In justificarea acestei sustineri, recurenta a reiterat aspectele de fapt prezentate in etapele procesuale anterioare cu privire la antecesoarele sale si la actele care atesta regimul juridic al imobilului in litigiu.

S-a aratat ca in mod eronat instantele anterioare au retinut ca reclamanta ar avea doar calitatea de detentor precar deoarece, pe de o parte, niciunul dintre parati nu a depus probe din care sa rezulte ca aceasta ar fi exercitat asupra imobilului doar o detentie precara, iar pe de alta parte, au fost ignorate dovezile, inscrisurile si depozitiile de martori care atesta ca asupra imobilului au fost efectuate lucrari de reparatii capitale, de intretinere, au fost achitate taxe si impozite, reclamanta comportandu-se ca un adevarat proprietar, iar nu ca un detentor precar, astfel ca in cauza sunt indeplinite si dovedite conditiile uzucapiunii.

Toate inscrisurile administrate demonstreaza faptul ca reclamanta a posedat imobilul nu in calitate de detentor precar, ci de adevarat proprietar, o dovada in acest sens fiind si somatia prin care Municipiul Bucuresti a atentionat-o ca in conformitate cu HCGMB nr. 180/2017, privind instituirea unor obligatii ce revin institutiilor publice, agentilor economici si cetatenilor, sa efectueze lucrari de reparatii si intretinere asupra imobilului, or, pentru a efectua astfel de lucrari, este nevoie de autorizatii conform Legii nr. 50/1991, autorizatii care nu se elibereaza decat proprietarilor.

S-a sustinut ca atat prima instanta cat si cea de apel au apreciat fara temei ca A. SA ar fi exercitat in mod discontinuu, neregulat posesia asupra imobilului, pentru simplul motiv ca de-a lungul timpului, antecesorii reclamantei au purtat diferite denumiri juridice, fiind supusa mai multor reorganizari si restructurari.

5. Apararile formulate in cauza

Prin intampinarea formulata, intimatul-parat Municipiul Bucuresti, prin Primar general a invocat exceptiile tardivitatii si nulitatii recursului pentru neincadrarea criticilor formulate in dispozitiile art. 488 C. proc. civ., iar in subsidiar, a solicitat respingerea, ca nefondat, a acestuia.

Recurenta-reclamanta, prin raspunsul la intampinare a solicitat respingerea exceptiilor invocate, aratand ca recursul a fost declarat in termen, este motivat conform legii si este intemeiat.

6. Procedura de filtru

Raportul asupra admisibilitatii in principiu a recursului a fost analizat in completul filtru, fiind comunicat partilor, iar prin Incheierea din 12 februarie 2019, completul de filtru a admis, in principiu, recursul, constatand neincidenta exceptiilor invocate prin intampinare si a fixat termen de judecata in sedinta publica, cu citare parti, la data de 11 martie 2020.

II. Solutia si considerentele Inaltei Curti de Casatie si Justitie

Analizand criticile formulate, Inalta Curte constata caracterul nefondat al acestora, potrivit urmatoarelor considerente:

- Sustinerea unei gresite determinari a cadrului procesual subiectiv prin constatarea lipsei calitatii procesuale pasive a Municipiului Bucuresti, este lipsita de temei.

Contrar aprecierii recurentei, in analiza pozitiei procesuale a acestui parat, instantele fondului au avut in vedere tocmai situatia juridica a imobilului, obiect al uzucapiunii.

Astfel, in conditiile in care bunul a fost preluat prin efectul nationalizarii, el a devenit proprietate de stat (conform art. 6 din Legea nr. 119/1948), fiind inregistrat ca atare in evidentele cadastrale.

Or, proprietatea de stat este distincta de cea a unitatilor administrativ-teritoriale (care au un patrimoniu propriu de bunuri ce pot apartine deopotriva domeniului public sau privat al acestora).

De aceea, in litigii in care se disputa dreptul de proprietate asupra unor bunuri care figureaza proprietate de stat, acesta participa in nume propriu, ca titular de drepturi si obligatii, avand ca reprezentant Ministerul Finantelor Publice (cu rezerva situatiei in care legea stabileste un alt organ in acest sens), asa cum rezulta in mod expres din dispozitiile art. 223 alin. (1) C. civ., text a carui aplicare corecta la speta au facut instantele.

Sustinerea recurentei conform careia regimul juridic al imobilului obliga instanta sa-l asimileze situatiei bunurilor apartinand succesiunilor vacante este lipsita de temei, cata vreme pe situatia de fapt a rezultat fara dubiu ca imobilul a fost nationalizat, devenind ca atare proprietate de stat si fiind dat initial, in administrarea Ministerului Minelor si Petrolului, apoi in administrarea mai multor intreprinderi socialiste de stat, al caror succesor final s-a pretins reclamanta.

Nici trimiterea pe care o face recurenta la dispozitiile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 ("terenurile aflate in proprietatea statului, situate in intravilanul localitatilor si care sunt in administrarea primariilor, la data prezentei legi, trec in proprietatea comunelor, oraselor sau a municipiilor") nu este de natura sa-i sustina critica de nelegalitate, cata vreme la data intrarii in vigoare a acestui act normativ imobilul nu se afla in administrarea primariei pentru a face aplicabila ipoteza normei si a se considera ca de la acel moment bunul a devenit proprietatea unitatii administrativ-teritoriale, intrucat figura proprietate de stat, prin efectul nationalizarii

Este eronata, de asemenea, sustinerea conform careia chestiunea calitatii procesuale a Municipiului Bucuresti ar fi fost dezlegata cu puterea lucrului judecat intr-un alt litigiu, conform Sentintei nr. 114 din 1 februarie 2016 a Tribunalului Bucuresti, sectia a III-a civila, ale carei efecte s-ar opune unei altfel de aprecieri in prezenta cauza.

In realitate, conform sentintei mentionate, intr-o actiune vizand uzucapiunea asupra aceluiasi imobil, indreptata de reclamanta impotriva Unitatii Administrativ-Teritoriale sector 5, instanta a stabilit lipsa calitatii procesuale a acestei parate, astfel incat acest aspect, care a facut obiect al dezbaterii in respectivul proces este cel inzestrat cu efectul autoritatii de lucru judecat, iar nu imprejurari care nu au constituit obiect de analiza si cercetare (Municipiul Bucuresti nefigurand ca parte in acel litigiu pentru a i se opune dezlegarile jurisdictionale din acea cauza).

- Criticile deduse judecatii cu privire la fondul litigiului sunt, de asemenea, neintemeiate, recurenta nedemonstrand incalcarea normelor de drept material aplicabile (art. 1847 - 1890 C. civ.), pentru a atrage incidenta motivului prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, fara a se putea proceda la o reevaluare a probelor si a situatiei de fapt - prezentate de reclamanta in memoriul de recurs in mod neprocedural, specific unei cai devolutive de atac - Inalta Curte constata ca sub aspectul legalitatii solutiei se contesta existenta unei detentii precare, intrucat niciunul dintre parati nu a prezentat vreun contact de inchiriere si in acelasi timp, a rezultat ca reclamanta a efectuat lucrari de reparatii capitale asupra imobilului, de intretinere, a achitat taxe si impozite, ceea ce inseamna ca s-a comportat ca un proprietar, iar nu ca un detentor precar.

Sustinerile recurentei sunt eronate, in conditiile in care calitatea de detentor precar nu poate fi dedusa doar dintr-un contract de locatiune pentru a se putea pretinde ca in absenta depunerii acestuia nu este dovedita detentia precara.

In realitate, detentia precara presupune, in termenii art. 1853 C. civ., exercitarea de acte asupra unui bun al altuia, altfel decat sub nume de proprietar (enumerarea din text "in calitate de locatari, depozitari, uzufructuari etc", fiind una exemplificativa), ceea ce este relevant sub aspectul elementului psihologic sau intentional fiind lipsa de manifestare a pretentiei de a-si apropria bunul ca proprietar.

In speta, lipsa acestui element volitiv (animus sibi habendi) a fost determinata in mod corect de catre instante raportat la situatia juridica a imobilului - ce facea obiectul unui drept de administrare directa, care nu permitea de altfel, in regimul politico-juridic anterior, o manifestare de vointa in sensul transformarii dreptului de proprietate de stat intr-un altfel de drept (fata de caracterele juridice recunoscute, illo tempore, proprietatii socialiste de stat, ca fiind inalienabila, imprescriptibila achizitiv, insesizabila si ca atare, nesusceptibila de a i se opune uzucapiunea).

De asemenea, faptul ca reclamanta a facut dovada platii de taxe si impozite, inclusiv a reparatiilor de dupa cutremurul din 1970, nu demonstreaza existenta unei posesii utile, sub nume de proprietar si nici un caz de intervertire a precaritatii in posesie utila.

Aceasta intrucat plata impozitelor si a taxelor putea fi efectuata de oricine in numele proprietarului, inregistrarea in evidentele fiscale a reclamantei realizandu-se pe baza unor simple declaratii (conform Directiei de Impozite Locale sector 5) si inscriindu-se in exercitiul dreptului de administrare (care presupunea si achitarea sarcinilor corespunzatoare bunului dat in administrare).

Mai mult, sub acest aspect, examinand probele administrate, instanta de apel a constatat ca inscrierile fiscale au fost efectuate in perioada 1983 - 1985 sub numele Ministerului Petrolului si al Ministerului Resurselor Industriei, abia in anul 1996, conform Protocolului nr. 8454 din 13 august 1996, comunicandu-se ca imobilul trece in patrimoniul A. SA.

Or, in acest context factual, in care in evidentele fiscale asupra proprietatii imobiliare figurau organe ale statului - ale administratiei centrale de stat - reclamanta nu poate pretinde ca isi manifestase vointa neechivoca de a poseda bunul sub nume de proprietar (separat de imprejurarea ca exista o imposibilitate juridica obiectiva, asa incat pana in anul 1990 o astfel de manifestare nici nu era posibila, fata de formele recunoscute ale proprietatii).

La fel, nu poate valora intentie de a poseda sub nume de proprietar sau de a interverti detentia in posesie utila, imprejurarea ca reclamanta a efectuat acte de consolidare, reparatii, intretinere, inclusiv dupa cutremurul din 1977.

Asa cum corect a retinut instanta de apel, astfel de acte nu sunt veritabile acte de rezistenta la exercitiul dreptului titularului, carora sa li se poata da valoarea juridica recunoscuta de art. 1858 alin. (1) pct. 2 C. civ., asa incat posesia care nu fusese exercitata sub nume de proprietar pana la acel moment sa se poata transforma intr-o posesie utila.

Separat de imprejurarea, mentionata anterior, ca pana in anul 1990 astfel de acte de rezistenta nu puteau fi facute in contra titularului dreptului de proprietate de stat, ele oricum, se inscriau in exercitiul dreptului de administrare (nefiind lucrari care sa poata fi realizate doar de titularul dreptului de proprietate ci dimpotriva, fiind in sarcina celui care are in administrare bunul).

Mai mult, recurenta insasi arata ca a fost somata de catre Municipiul Bucuresti, ca in indeplinirea obligatiilor ce le revin tuturor agentilor economici, sa efectueze reparatia si intretinerea imobilului detinut.

Or, efectuarea unor astfel de lucrari la solicitarea autoritatii administrative locale nu inseamna decat respectarea unor norme si a unei conduite impuse, nicidecum o manifestare voita, neconstransa, in calitate de proprietar.

Sustinerea ca pentru efectuarea unor astfel de lucrari este nevoie de autorizatii, conform Legii nr. 50/1991, iar aceste autorizatii s-ar elibera, cum pretinde recurenta, numai proprietarilor de imobile, nu demonstreaza posesia utila si nici faptul ca reclamanta era considerata proprietar de catre terti.

Pe de o parte, pentru ca actul normativ mentionat nu prevede, cum gresit se sustine, emiterea de autorizatii pentru executarea unor astfel de lucrari numai pe numele proprietarilor de imobile, ci oricarui titular al unui drept real (art. 1 din Legea nr. 50/1991), iar dreptul de administrare este un astfel de drept real, ca dezmembramant al dreptului de proprietate .

Pe de alta parte, somatia facuta catre o persoana pentru reabilitarea imobilului nu poate reprezenta, in sine, o dovada a dreptului de proprietate pentru destinatarul respectivei notificari ci, cel mult, o prezumtie simpla de proprietate, supusa ca orice prezumtie de aceasta natura, dovezii contrare (care, in speta, s-a facut in sensul demonstrarii unei detentii precare inapte sa duca la dobandirea proprietatii).

- Este eronata, de asemenea, sustinerea recurentei conform careia instanta de apel ar fi retinut un viciu al posesiei dedus din discontinuitatea acesteia pe motiv ca de-a lungul timpului antecesorii acesteia ar fi purtat mai multe denumiri, ca urmare a reorganizarii si restructurarii.

In realitate, instanta de apel a retinut, in mod corect, ca antecesoarele reclamantei n-au putut poseda bunul sub nume de proprietar cata vreme dreptul de administrare operativa de care beneficiau, illo tempore, unitatile socialiste, era unul corespunzator proprietatii de stat si ca atare, dat fiind regimul juridic al acestei forme de proprietate, exercitarea dreptului nu se putea face decat in limitele recunoscute, in numele si pentru proprietatea de stat (deci o posesie pentru altul).

In acest context, fara a se putea ignora cadrul politic si juridic in care a inceput si apoi, a avut loc detinerea bunului, s-a facut in mod corect aplicarea prezumtiei reglementate de art. 1855 C. civ., conform caruia "Cand posesorul a inceput a poseda pentru altul, se presupune ca a conservat aceeasi calitate, daca nu este proba contrarie".

Or, in speta, o astfel de proba nu s-a putut face cel putin pana la nivelul anului 1990, pana cand a subzistat imposibilitatea juridica a detinerii bunului sub nume de proprietar, in calitate de titular al unui drept de administrare directa corespunzator dreptului de proprietate de stat .

Asadar, conform celor aratate anterior, instanta de apel nu a retinut o discontinuitate a posesiei ca impediment la dobandirea dreptului de proprietate prin efectul prescriptiei achizitive, ci lipsa elementului intentional, psihologic (animus sibi habendi) dat de regimul juridic al proprietatii la epoca detinerii bunului, care sa o faca apta, prin stapanirea in termenul prevazut de lege, sa duca la transformarea posesiei (in realitate, detentie precara) ca stare de fapt, intr-o stare de drept in favoarea reclamantei.

In consecinta, instantele de fond au pronuntat o decizie legala atunci cand au constatat ca, nefacandu-se dovada unei posesii utile de catre reclamanta, aceasta nu poate pretinde cu temei ca a devenit proprietar urmare a efectului achizitiv al stapanirii bunului inauntrul termenului prescris de dispozitiile art. 1890 C. civ.

Pentru toate aceste considerente, criticile formulate au fost gasite nefondate, urmand sa fie respins recursul si mentinuta decizia legala a instantei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. SA impotriva Deciziei nr. 698 A din 7 mai 2019 a Curtii de Apel Bucuresti, sectia a IV-a civila.

Definitiva.

Pronuntata in sedinta publica astazi, 11 martie 2020.