Uzucapiune. Inaplicabilitatea dispozitiilor referitore la achiesarea la pretentiile formulate de reclamant. Inexistenta justului titlu

Din prezentarea formelor diferite de uzucapiune reglementate de legislatia aplicabila in decursul timpului, rezulta ca acestea sunt supuse unor conditii de fond diferite, ceea ce determina administrarea unui probatoriu specific si efectuarea de catre judecator a unor verificari corespunzatoare, in raport cu forma de uzucapiune incidenta in cauza. Ca atare, manifestarea de vointa a paratilor in sensul ca ar fi indeplinite conditiile de fond pentru intervenirea uzucapiunii de 10-20 de ani nu poate suplini verificarile pe care instanta este obligata sa le faca.

Pe de alta parte, buna-credinta se prezuma, dar numai in situatia in care se face dovada justului titlu . Succesiunea nu reprezinta un act translativ de proprietate intrucat, potrivit Codului civil din 1864, partajul succesoral are doar un efect declarativ si nu constitutiv de drepturi .

Prin decizia civila nr. 715/A/5.06.2019, Tribunalul Vaslui a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-reclamant X. impotriva sentintei civile nr. 1837/24.09.2018 pronuntata de Judecatoria Vaslui, in contradictoriu cu intimatii A, B, C, D, E, F, G, H, I, J, si K; a pastrat sentinta apelata, a luat act ca nu s-au solicitat cheltuieli de judecata .

Impotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul X., invocand urmatoarele aspecte:

Instanta nu a dat eficienta juridica ``declaratiilor`` paratilor, prin care acestia au recunoscut dreptul de proprietate al lui X. cu privire la teren si ca nu au nici o pretentie asupra acestuia, retinandu-se ca parata K nu a formulat o astfel de declaratie .

Hotararea primei instante nu s-a bazat pe dispozitiile art. 436 C.proc.civ., ci s-a pronuntat prin analizarea intregului probatoriu administrat, chiar daca paratii au achiesat la pretentiile reclamantului.

S-a apreciat ca reclamantul apelant nu a facut nici dovada justului titlu si nici a bunei credinte.

Atat prin declaratii personale (marturisiri extrajudiciare), cat si prin raspunsul la interogatoriu, paratii au aratat ca sunt de acord cu actiunea, cu exceptia paratei K, care nu s-a prezentat.

Achiesarea paratilor la actiunea reclamantului trebuia sa primeasca din partea instantei justa apreciere si valoare, reprezentand proba esentiala in solutionarea unei cauze care nu se supune unor norme imperative, de ordine publica; situatie in care instantele de judecata au chiar obligatia de a verifica legalitatea unor asemenea declaratii. Macar in raport cu acesti parati, instanta trebuia sa constate ca reclamantul a dobandit prin uzucapiune drepturile acestora, admitand chiar si in parte actiunea .

In contextul intregului material probatoriu nu exista nici un alt mijloc de proba care sa conduca la o alta solutie: nu s-a invocat reaua credinta sau lipsa justului titlu, paratii avand libertatea de a dispune asupra drepturilor proprii in baza principiului disponibilitatii, principiu care nu poate fi cenzurat de instanta.

Reclamantul apelant nu a declarat apel cu privire la pronuntarea unei hotarari in baza recunoasterii pretentiilor, astfel incat argumentele instantei exced limitelor cu care a fost sesizata.

Instanta a aplicat in mod gresit dispozitiile referitoare la buna-credinta si justul titlu . In timp ce buna-credinta se prezuma legal, invocarea relei-credinte si dovedirea

acesteia cad in sarcina paratului si nu a instantei.

Buna-credinta inseamna ``credinta posesorului ca cel de la care a dobandit imobilul avea toate insusirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea`` (art. 1898 C.civ.).

Instanta a apreciat gresit ca ``cea mai mica indoiala a posesorului cu privire la calitatea de proprietar a transmitatorului va face ca acesta sa fie considerat de rea credinta``. Asertiunea contravine flagrant dispozitiilor legale, atat in privinta celor de drept material (``buna-credinta se presupune intotdeauna`` - art. 1899 alin. 2 C.civ.), cat si celor de procedura (indoiala nu se confunda cu mijlocul de proba - art. 425 alin. 1 lit. b C.proc.civ.) hotararea trebuind sa se bazeze pe probele administrate).

Reclamantul nu a cunoscut ca mama sa nu ar fi avut calitatea de proprietar, convingerea ca aceasta este proprietara terenului intemeindu-se pe imprejurari de fapt relevante: terenul apartinuse bunicilor reclamantului, mama sa l-a stapanit atat inainte, cat si dupa 1990, a existat partajul voluntar intre mostenitori care si-au recunoscut reciproc drepturile asupra pamanturilor pe care le-au mostenit si pe care le-au luat in stapanire, recunoasterea acestei situatii de fapt de catre autoritatea locala (primaria fiind cea care efectueaza masuratoarea terenului si inregistreaza in evidentele publice constructia edificata de reclamant pe terenul care a apartinut bunicilor sai).

Conform inscrisurilor eliberate de primarie, reclamantul plateste impozite pe terenul intravilan si pe cladirea edificata inca din anul 1992.

Reclamantul nu a invocat niciodata ca justul titlu il reprezinta titlul de proprietate emis in 1996, ci asa cum a precizat explicit in actiune, justul titlu il reprezinta succesiunea de pe urma mamei sale, defuncta Y.

Conform practicii si doctrinei, succesiunea legala sau testamentara reprezinta just titlu, in acceptiunea art. 1897 C.civ. In doctrina s-a retinut ca: ``atunci cand imobilul astfel posedat de catre comostenitor este transmis unui mostenitor al sau cu titlu universal, acest mostenitor al sau cu titlu universal incepand in persoana sa o noua posesiune deosebita de aceea a autorului sau calitatea sa de mostenitor poate constitui un just titlu care unit cu buna sa credinta sa duca la prescriptiunea acelui imobil printr-o posesie de 10 pana la 20 de ani`` (Cod civil adnotat Hamangiu, vol. 5. fila 499, pct. 8).

Posesia reclamantului este continua incepand cu anul 1991, iar din 2002 are si justul titlu reprezentat de succesiunea dupa mama sa, Z.

Chiar daca s-ar aprecia ca in perioada 1991 - 2002, reclamantul ar fi fost un posesor precar din 2002, posesiunea de buna credinta a fost sustinuta de justul titlu .

Posesia este o situatie de fapt perpetua, continua din 1991, dobandind semnificatie in materia uzucapiunii la momentul dobandirii prin efectul succesiunii ca just titlu .

Interpretarea instantei de apel conduce la o solutie care impiedica o clarificare a situatiei juridice a acestui teren recunoscuta si acceptata ca atare de toate partile, inclusiv de catre autoritatile locale.

Intimatii au formulat intampinare solicitand admiterea recursului, pentru motivele ce urmeaza:

Asa cum si-au precizat pozitia si la instanta de fond, intimatii sunt de acord cu actiunea promovata de reclamant, deoarece recunosc acestuia dreptul de proprietate asupra terenului si al casei de locuit avand in vedere faptul posesiei neintrerupte de mai multa vreme .

Actiunea reclamantului prin care solicita pe cale principala constatarea unui drept de proprietate dobandit prin uzucapiunea de scurta durata a fost in mod legal introdusa in contradictoriu cu paratii, deoarece, conform titlului de proprietate, sunt proprietarii terenului.

Z., mama reclamantului, a stapanit terenul intravilan in suprafata de 1200 m.p., inca din timpul vietii mamei ei, Q., si ulterior decesului acesteia.

Reclamantul, incepand cu anul 1991, a stapanit terenul alaturi de mama sa si a continuat dupa ce aceasta a decedat in anul 2002. Practic, posesia terenului de 1200 m.p. a inceput prin mama reclamantului si a continuat prin acesta din urma.

Firesc, reclamantul a cunoscut ca mama sa era proprietara pe acest teren, iar autoritatile locale au efectuat masuratori si au inregistrat in evidente constructia pe care a ridicat-o, achitand impozitele si taxele locale.

Dupa anul 1990, intre autorii lor a existat o intelegere in urma careia si-au impartit frateste terenurile, fara a avea vreo pretentie asupra imobilului mostenit si lucrat de reclamant. Asa se explica pozitia lor de recunoastere a dreptului din acest dosar, reclamantul fiind de buna credinta si exercitand in mod neintrerupt posesia.

Parata K nu a avut niciodata vreo pretentie asupra acestui teren, iar in ultima perioada de timp nu a mai luat legatura cu partile, fiind plecata din tara.

In ceea ce priveste just titlul invocat de catre reclamant ca fiind mostenirea, considera ca instantele de judecata nu au analizat legal aceasta imprejurare, motivand hotararea pe o alta ipoteza.

Reclamantul nu s-a folosit de titlul lor de proprietate ca fiind just titlu, ci a precizat clar ca, in prezenta cauza, just titlul il reprezinta succesiunea de pe mama-sa, Z.

Conform actelor de proprietate de dinainte de 1989, proprietara terenului era Q si nu Z, astfel incat conditia de neproprietar este indeplinita in aceasta cauza.

Cat timp mostenirea este o modalitate de dobandire a dreptului de proprietate, se afla in prezenta unui just titlu care, unit cu posesia neintrerupta a reclamantului, constituie o cauza de prescriptie achizitiva de scurta durata .

Titlul de proprietate a fost emis pe numele autorilor, autoritatile locale comunicandu-le ca, fiind vorba despre o autoare comuna, respectiv Z., urmeaza sa faca partajul judiciar. Ulterior, au aflat ca reclamantul nu poate solicita partajul, deoarece titlul de proprietate include doar parte dintre mostenitori.

Curtea, analizand cererea de recurs prin prisma motivelor invocate si a prevederilor legale incidente, a retinut urmatoarele:

Primul motiv de recurs se circumscrie dispozitiilor art. 488 alin. 1 pct. 5 din Codul de procedura civila si priveste imprejurarea ca instanta de apel nu a aplicat dispozitiile art. 436 C.proc.civ., avand in vedere ca paratii au achiesat la pretentiile reclamantului. De altfel, o astfel de cerere a fost formulata si in faza recursului.

Curtea de apel retine ca uzucapiunea reprezinta un mod de dobandire a proprietatii, ca efect al posesiei utile, pe toata durata prescrisa de lege, anume 30 de ani sau 10-20 de ani, dupa caz. Odata implinit termenul uzucapiunii, proprietatea se dobandeste automat, de la lege, cererea de chemare in judecata, prin care posesorul solicita sa se constate aceasta, avand doar efect declarativ, fiind o actiune in constatare cu caracter interogativ sau provocator, prin care paratul este pus in situatia de a-si manifesta pozitia. In situatia de fata, a coparticiparii procesuale pasive, imprejurarea ca unul din parati nu si-a manifestat pozitia procesuala, lipseste de eficacitate manifestarea tuturor celorlalti parati.

Pe de alta parte, sub aspect procedural, in ipoteza uzucapiunii reglementate de Codul civil de la 1864, cererea de chemare in judecata vizeaza constatarea dreptului real dobandit in temeiul acesteia, actiunea imbracand forma cererii in constatare. Din prezentarea formelor diferite de uzucapiune reglementate de legislatia aplicabila in decursul timpului rezulta ca acestea sunt supuse unor conditii de fond diferite, ceea ce determina administrarea unui probatoriu specific si efectuarea de catre judecator a unor verificari corespunzatoare, in raport cu forma de uzucapiune incidenta in cauza. Ca atare, manifestarea de vointa a paratilor in sensul ca ar fi indeplinite conditiile de fond pentru intervenirea uzucapiunii de 10-20 de ani nu poate suplini verificarile pe care instanta este obligata sa le faca.

In consecinta, Curtea retine ca motivul de nelegalitate prevazut de art. 488 alin. 1 pct.

5 din Codul de procedura civila nu este intemeiat.

In ce priveste motivul de nelegalitate prevazut de art. 488 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedura civila, recurentul a invocat aplicarea gresita de instanta de apel a dispozitiilor art. 1899 alin. 2 C.civ., potrivit carora buna-credinta se prezuma. Curtea constata ca, potrivit dispozitiilor invocate, buna-credinta se prezuma doar in situatia in care se retine indeplinirea conditiei cu privire la justul titlu .

Potrivit art. 1895 C.civ., ``cel care castiga cu buna-credinta si printr-o justa cauza un nemiscator determinat va prescrie proprietatea aceluia prin zece ani, daca adevaratul proprietar locuieste in circumscriptia tribunalului judetean unde se afla nemiscatorul``.

Pentru a putea invoca uzucapiunea reglementata de textul legal mai sus evocat este necesara indeplinirea a doua conditii cumulative, respectiv: posesia sa se intemeieze pe un just titlu si aceasta sa fie de buna-credinta. Intr-adevar, buna-credinta se prezuma, dar numai in situatia in care se face dovada justului titlu, acesta neputand fi decat un act juridic translativ de proprietate, precum vanzarea, schimbul, etc. care sa provina de la o alta persoana decat proprietarul .

Statuarile instantei de apel cu privire la inexistenta justului titlu nu pot fi reevaluate de instanta de recurs, intrucat ar echivala cu o reinterpretare a probatoriului administrat, mecanism care se realizeaza numai de instantele devolutive (instanta de fond si de apel), nu si de catre instanta de recurs.

Asa cum s-a aratat, succesiunea nu reprezinta un act translativ de proprietate, intrucat, potrivit Codului civil din 1964, partajul succesoral are doar un efect declarativ si nu constitutiv de drepturi . Jurisprudenta si doctrina invocate nu pot fi luate in considerare intrucat nici nu se circumscriu cauzei, autoarea recurentului neavand calitatea de comostenitor, astfel incat recurentul sa poata invoca dreptul sau contra comostenitorilor. Nefiind indeplinita nici conditia initiala, recurentul nu se poate prevala de aceasta interpretare care este si contrara literaturii juridice.

In consecinta, buna credinta nu poate fi prezumata in absenta unui just titlu, astfel incat dispozitiile legale au fost aplicate in mod corect.

Nefiind indeplinita prima conditie impusa de prevederile art. 1895 C.civ., Curtea constata ca nici nu se mai impune analizarea celorlalte critici vizand indeplinirea conditiei unei posesii de buna credinta .

Fata de cele ce preced, Curtea, in aplicarea art. 496 alin. 1 teza a II-a din Codul de procedura civila, a respins recursul declarat de reclamantul X si a mentinut decizia tribunalului.