Eutanasia. Continutul si limitarile dreptului la viata in sensul articolului 2 al CEDO

In aceasta cauza, reclamanta suferea de o boala degenerativa progresiva incurabila, in urma careia starea sanatatii i se deteriorase rapid, fiind complet paralizata, nemaiputandu-se exprima coerent si alimentandu-se cu ajutorul unui tub. Calitatile intelectuale erau insa intacte. Neputandu-se sinucide singura, a cerut acordul autoritatilor britanice ca sotul sa o ajute la indeplinirea acestui act. Refuzul autoritatilor engleze a fost atacat in fata instantelor nationale, si apoi la Curtea Europeana . Reclamanta sustinea ca articolul 2 al Conventiei protejeaza �dreptul la viata�, iar nu viata insasi, si recunoaste oricarei persoane dreptul de a alege intre a trai sau nu, o persoana putand sa refuze un tratament medical de natura sa-i salveze viata sau sa aleaga sa se sinucida.

Curtea a considerat insa ca dreptul la viata nu poate fi interpretat ca implicand un aspect negativ. �Articolul 2 nu are nici o legatura cu calitatea vietii sau cu ceea ce o persoana alege sa faca cu viata sa� si de aceea, �nu poate, fara a risca o distorsiune de limbaj, sa fie interpretat in sensul ca ar conferi un drept diametral opus dreptului la viata, anume dreptul de a muri; El nu poate crea un drept la auto-determinare, potrivit caruia un individ ar putea sa aleaga moartea, mai degraba decat viata.� In consecinta, Curtea a considerat ca � nu se poate deduce din articolul 2 al Conventiei nici un drept de a muri, fie cu ajutorul unui tert, fie cu ajutorul unei autoritati publice .�

Asadar, in stadiul actual al jurisprudentei Curtii, eutanasia activa (cazul in care persoana respectiva este ajutata de o terta persoana sau de o autoritate publica) nu este impusa de articolul 2 al Conventiei .

In ceea ce priveste insa eutanasia pasiva , intr-o prima cauza ( Comisia EDO, cauza nr. 20527/92, Widmer c. Elvetiei , decizia din 10 februarie 1993 ), Comisia a considerat ca legiuitorul national nu poate fi criticat pentru faptul de a nu o fi incriminat. In cauza Pretty c Marii Britanii , Curtea merge chiar mai departe, deducand din articolul 8 al Conventiei ca o �persoana poate revendica dreptul de a exercita alegerea de a muri refuzand sa consimta la un tratament care ar putea avea ca efect prelungirea vietii sale�.

In aceeasi hotarare Pretty c. Mari Britanii se arata ca � articolul 2 nu are nici o legatura cu calitatea vietii �. Rezulta de aici ca, asa cum se arata de altfel si in doctrina, articolul 2 al Conventiei protejeaza viata in sine, iar nu dreptul la anumite conditii de viata, la un anumit nivel de trai.

Desi de cele mai multe ori sunt examinate sub umbrela articolului 3 al Conventiei (care interzice tortura si tratamentele inumane sau degradante), actele de natura a aduce atingere integritatii fizice a unei persoane pot fi considerate ca incompatibile cu obiectul si scopul articolului 2 al Conventiei, in circumstante exceptionale, leziunile corporale putand fi analizate ca o incalcare a acestei dispozitii, chiar daca victima nu a decedat.

Asa cum a retinut intr-o cauza, �Curtea considera ca numai in circumstante exceptionale leziunile corporale cauzate de agenti ai statului pot fi analizate ca o incalcare a articolului 2 al Conventiei, atunci cand nu a survenit decesul victimei. In ceea ce priveste raspunderea penala a persoanelor care au recurs la forta, aceasta este cu siguranta straina procedurii realizate in baza Conventiei, dar nu este mai putin adevarat ca gradul si tipul fortei utilizate, ca si intentia sau scopul neechivoc subiacente folosirii fortei pot, printre alte elemente, sa fie pertinente pentru a aprecia daca, in cazul dat, actele agentilor statului responsabili de cauzarea leziunilor ce nu au antrenat moartea, pot fi considerate ca incompatibile cu obiectul si scopul articolului 2 al Conventiei.�

Totusi, exista exemple, in jurisprudenta Curtii, in care leziunile corporale cauzate de agenti ai statului au fost analizate ca o incalcare a articolului 2 al Conventiei, chiar daca nu a survenit decesul victimei. Astfel, in cauzele Osman c. Marii Britanii ( Curtea EDO, cauza Osman c. Marii Britanii, hotararea din 28 octombrie 1998 ) , Antonio Perez Ortin c. Spaniei ( Curtea EDO, cauza nr. 33229/02,  Antonio Perez Ortin c. Spaniei , decizie de inadmisibilitate din 9 septembrie 2003 ) sau Yasa c. Turciei ( Curtea EDO, cauza Yasa c. Turciei , hotararea din 2 septembrie 1998 ) , reclamantii fusesera grav raniti de gloante trase asupra lor de catre agresori inarmati, dar supravietuisera acestor tentative de asasinat.

Din redactarea articolului 2 al Conventiei, ar parea sa rezulte ca statele au doar obligatia de a nu cauza intentionat moartea unei persoane aflate sub jurisdictia lor . Totusi, Curtea nu a acceptat o asemenea interpretare restrictiva, retinand, pentru prima data in cauza L.C.B. c. Marii Britanii , ca �prima fraza a alineatului 1 al articolului 2 obliga statele nu numai sa se abtina sa provoace moartea in mod ilegal si intentionat, ci, de asemenea, sa ia masurile necesare pentru a proteja viata celor aflati sub jurisdictia sa.�

In consecinta, din jurisprudenta Curtii rezulta ca articolul 2 da nastere, in sarcina statului, la doua mari tipuri de obligatii: pe de o parte, obligatia negativa, de ordin general, de a nu cauza, prin agentii sai, moartea unei persoane si, pe de alta parte, obligatia pozitiva de a lua toate masurile care se impun pentru protejarea efectiva a dreptului la viata .