Sensul notiunii de „convingere” a judecatorului la aprecierea probelor in procesul penal

In Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 111 din 12.02.2016 a fost publicata Decizia nr. 778/2015 pronuntata de Curtea Constitutionala a Romaniei referitoare la respingerea exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 100 alin. (2) teza finala si art. 103 alin. (1) teza a doua si alin. (2) teza a doua din Codul de procedura penala.
Exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor sus-aratate a fost ridicata de avocat Robert-Veaceslav Girleanu in Dosarul nr. 77579/3/2011 (nr. in format vechi 3703/2014) al Curtii de Apel Bucuresti - Sectia I penala si care formeaza obiectul Dosarului Curtii Constitutionale nr. 229D/2015 si de avocat Sorin Calaigii in dosarul nr. 4422/2/2014 (3130/2014).
Problema care a suscitat discutii si a fost supusa controlului de constitutionalitate a constat in utilizarea in cuprinsul dispozitiilor art. 100 alin. (2) teza finala si art. 103 alin. (2) teza a doua din Codul de procedura penala a notiunii de "convingerea" instantei.

In motivarea exceptiei de neconstitutionalitate autorul Robert-Veaceslav Girleanu sustine ca prevederile art. 100 alin. (2) teza finala si art. 103 alin. (2) teza a doua din Codul de procedura penala incalca dispozitiile constitutionale referitoare la dreptul la un proces echitabil si la infaptuirea justitiei, deoarece se intrebuinteaza substantivul "convingerea" instantei atat pentru determinarea limitelor rolului activ al acesteia, cat si pentru edictarea standardului aplicabil in aprecierea probelor.

Acelasi autor sustine ca solutionarea unei cauze penale pe baza "convingerii" magistratului judecator vulnerabilizeaza modalitatea obiectiva in care acesta este chemat sa evalueze probele cauzei si duce la pronuntarea unei hotarari de condamnare care abunda in aprecieri personale si conceptii proprii ale judecatorului de prima instanta, realitate care aduce atingere dreptului acuzatului la un proces echitabil si obiectiv.

Autorul Robert-Veaceslav Girleanu opineaza ca o examinare obiectiva a probelor si in acord cu exigentele prezumtiei de nevinovatie reprezinta premisa unei concordante intre adevarul judiciar si adevarul obiectiv si darea unei solutii fundamentate pe probatoriu, motiv pentru care, in respectarea principiilor Legii fundamentale, se impune renuntarea la evaluarea probatoriului pe baza unei convingeri subiective, supuse erorii.

Se arata ca existenta unor probe dincolo de orice indoiala rezonabila reprezinta o componenta esentiala a unui proces echitabil si instituie obligatia pentru acuzare de a proba toate elementele de vinovatie intr-o maniera apta sa inlature dubiul. De aceea, instituirea ferma a umbrelei prezumtiei de nevinovatie, ca predicat al oricarei evaluari probatorii, si constrangerea magistratului sa aprecieze o proba pornind de la aceasta ipoteza reprezinta modalitati de infaptuire a dreptatii.

Celalalt autor al exceptiei de neconstitutionalitate, Sorin Calaigii, sustine ca prevederile art. 103 alin. (1) teza a doua si alin. (2) fraza a doua din Codul de procedura penala incalca dispozitiile constitutionale referitoare la statul roman, la egalitatea in drepturi si la infaptuirea justitiei.

Autorul sustine ca sunt afectate dispozitiile art. 16 din Constitutie, deoarece inculpatii fata de care ar trebui sa se manifeste convingerea judiciara a solutiei de achitare ar trebui sa fie egali in drepturi cu cei fata de care s-ar manifesta convingerea judiciara a dubiului, concretizata intr-o solutie de necondamnare.

Altfel spus, legea procesuala penala priveste achitarea doar din perspectiva necondamnarii si/sau imposibilitatii de condamnare (ca urmare a valorificarii dubiului in favoarea inculpatului), privilegiind in mod inechitabil condamnarea, desi scopul procesului penal este, potrivit art. 5 din Codul de procedura penala, aflarea adevarului. Or, aflarea adevarului poate sa insemne inclusiv achitarea, nu neaparat condamnarea (sau imposibilitatea condamnarii).

Dimpotriva, din perspectiva prezumtiei de nevinovatie, solutia de achitare ar trebui sa fie privilegiata in raport cu solutia de condamnare (sau de valorificare a dubiului in folosul inculpatului). Desigur ca trimiterea in judecata este ea insasi conditionata de existenta convingerii judiciare asupra vinovatiei (convingerea contrara fiind o represiune nedreapta, incriminata penal), dar tot nu este suficient pentru a reglementa convingerea judiciara din perspectiva unilaterala a condamnarii.

Nu in cele din urma, Sorin Calaigii sustine ca sunt incalcate si prevederile art. 1 alin. (3) si (5) din Constitutie, intrucat, de vreme ce organele judiciare ar avea libertatea de a-si legitima propriile convingeri ca fiind probe, procurorul ar putea acuza potrivit convingerii sale liber apreciate in sensul art. 103 alin. (1) din Codul de procedura penala, iar judecatorul si-ar forma propria convingere pe baza aceleiasi libere aprecieri a probelor, inclusiv asupra faptelor notorii scutite de probatiune - art. 100 alin. (4) lit. c) din Codul de procedura penala.

Asa fiind, prin manifestarea libertatii de a decide in privinta zvonurilor publice ce pot intra in categoria faptelor notorii, actul de justitie devine contrar tuturor prevederilor fundamentale amintite.

Expunandu-si punctul de vedere cu privire la chestiunea dedusa spre analiza, Curtea de Apel Bucuresti - Sectia I penala opineaza ca notiunea de "convingere" este utilizata in textele criticate cu sensul de certitudine, opinie ferma si are in vedere etapa finala a procesului interior de evaluare a probelor de catre judecator, respectiv concluzia la care acesta ajunge dupa administrarea tuturor probelor in procesul penal.

Curtea apreciaza ca utilizarea acestei notiuni se face in opozitie cu notiunea de "dubiu" sau cu ceilalti termeni folositi in Codul de procedura penala si preluati astfel din jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, respectiv "indoiala rezonabila" sau "suspiciune rezonabila", tocmai pentru a sublinia necesitatea certitudinii cu privire la vinovatia unei persoane pentru a se dispune o solutie de condamnare.

Judecatorii Curtii de apel motiveaza ca dispozitiile legale astfel contestate trebuie analizate in contextul intregii reglementari a aprecierii probelor, care ofera garantii suficiente pentru realizarea acestei operatiuni numai in temeiul legii, pe baza de criterii obiective, in afara arbitrariului si cu respectarea dreptului persoanei acuzate la un proces echitabil.

Astfel, dispozitia potrivit careia probele sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare este completata, in acelasi text de lege, de mentiunea ca aceasta apreciere se realizeaza in urma evaluarii tuturor probelor administrate in cauza, ceea ce exclude posibilitatea intemeierii hotararii numai pe anumite probe, indiferent de valoarea atribuita acestora de catre instanta care o pronunta.

De asemenea, in art. 103 alin. (3) din Codul de procedura penala, se prevede ca hotararea de condamnare, de renuntare la aplicarea pedepsei sau de amanare a aplicarii pedepsei nu se poate intemeia, intr-o masura determinanta, pe declaratiile investigatorului, colaboratorilor sau martorilor protejati.

Curtea retine ca dispozitia conform careia condamnarea se dispune doar atunci cand instanta are convingerea ca acuzatia a fost dovedita dincolo de orice indoiala rezonabila este precedata, in acelasi text de lege, de mentiunea in luarea deciziei asupra existentei infractiunii si a vinovatiei inculpatului, iar instanta hotaraste motivat, cu trimitere la toate probele evaluate, ceea ce conduce la concluzia ca o astfel de hotarare trebuie sa se intemeieze pe fapte si imprejurari certe, lipsite de orice dubiu si motivate in raport cu intregul probator al cauzei.

In acelasi timp, notiunea de "convingere" utilizata in textul criticat nu are sensul unei simple opinii subiective a judecatorului, ci acela al certitudinii dobandite de acesta in mod obiectiv, pe baza de probe indubitabile, sens in care chiar textul de lege mentioneaza in mod expres si explicit ca, pentru a putea fi pronuntata o solutie de condamnare, acuzatia trebuie dovedita dincolo de orice indoiala rezonabila, conceptie care se regaseste si in jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului.

Curtea de Apel Bucuresti conchide ca reglementarea in vigoare este, in mod esential, diferita de cea a dispozitiilor art. 63 alin. 2 din Cod de procedura penala din 1968, constatate ca fiind neconstitutionale prin Decizia nr. 171 din 23 mai 2001 a Curtii Constitutionale, intrucat acele prevederi induceau ideea unui criteriu subiectiv de apreciere a probelor, si anume convingerea personala a judecatorului chemat sa se pronunte asupra acuzatiei aduse unei persoane .

Examinand exceptia de neconstitutionalitate, Curtea Constitutionala constata ca, in esenta, ceea ce se critica consta in utilizarea substantivului "convingere" a judecatorului.

Astfel, convingerea magistratului reprezinta acea stare a unei persoane raspunzatoare de aplicarea legii, bazata pe buna-credinta, care este impacata cu propria constiinta morala care a indrumat-o in aflarea adevarului prin utilizarea tuturor mijloacelor legale, respectiv a probelor.

Judecatorii Curtii Constitutionale apreciaza ca convingerea ce sta la baza hotararilor pe care un judecator le pronunta are drept fundament o constiinta juridica ce se formeaza numai dupa epuizarea duelului judiciar.

De aceea, in masura in care judecatorul nu poate ajunge la o concluzie ferma, legiuitorul a consacrat institutia reluarii cercetarii judecatoresti sau a dezbaterilor prevazuta de art. 395 din Codul de procedura penala.

Pentru a ajunge insa la o anumita convingere, judecatorul va face o analiza logica, stiintifica si riguroasa a faptelor relevate, cu respectarea principiilor legale referitoare la loialitatea administrarii probelor si a aprecierii lor ca un tot unitar.

Asa fiind, cata vreme convingerea magistratului respecta principiul constitutional al independentei judecatorului care se supune numai legii, atunci ea nu poate fi privita ca un impediment in infaptuirea actului de justitie, ci, dimpotriva, ca o garantie a lui.

Ca aceasta a fost viziunea legiuitorului sta dovada insasi dreptul judecatorului dintr-un complet de judecata de a formula, potrivit propriei convingeri, o opinie separata - a se vedea in acest sens prevederile art. 394 alin. (2)-(4) din Codul de procedura penala.

Chiar daca judecatorul, asemenea multor altor profesiuni, poate dezvolta in cadrul activitatii sale anumite deprinderi care alcatuiesc ceea ce se numeste deformatie profesionala si care il poate face pe acesta sa alunece intr-o zona de empirism profesional bazat pe o incredere disproportionata si nestiintifica in propria intuitie, acest fapt nu echivaleaza cu libertatea sa de a da dezlegare unei pricini bazandu-se numai pe ceea ce ar putea crede, deoarece "cunoasterea" evenimentului supus judecatii presupune existenta unui echilibru intre acuzare si aparare, astfel incat acuzatia sa fie dovedita dincolo de orice indoiala rezonabila - a se vedea art. 103 alin. (2) din Codul de procedura penala.

Magistratii Curtii Constitutionale retin ca expunerea de motive a Codului de procedura penala subliniaza ca "proiectul noului Cod de procedura penala isi pastreaza caracterul predominant continental european, dar, ca noutate, introduce multe elemente de tip adversarial, adaptate corespunzator la propriul nostru sistem legislativ".

Asadar, judecatorul trebuie convins "dincolo de orice dubiu rezonabil" de catre procuror sau de catre partea civila, el neavand sarcina de a administra probe pentru aflarea adevarului, asa cum se intampla sub imperiul vechiului cod, decat in mod subsidiar pentru formarea convingerii sale - a se vedea art. 100 alin. (2) din Codul de procedura penala.

Actuala reglementare este diferita fundamental de cea veche cuprinsa in art. 63 alin. 2 cu denumirea marginala ``Probele si aprecierea lor" din Codul de procedura penala din 1968, potrivit careia "Probele nu au valoare mai dinainte stabilita. Aprecierea fiecarei probe se face de organul de urmarire penala si de instanta de judecata potrivit convingerii lor, formata in urma examinarii tuturor probelor administrate si conducandu-se dupa constiinta lor".

Atunci, instanta de contencios constitutional a statuat prin Decizia nr. 171 din 23 mai 2001, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 387 din 16 iulie 2001, ca posibilitatea organului de urmarire penala ori a instantei de judecata sa aprecieze fiecare proba potrivit intimei convingeri si conducandu-se dupa constiinta lor este neconstitutionala, deoarece prevederile referitoare la infaptuirea justitiei impun judecatorilor sa se supuna "numai legii".

Prin urmare, reglementarea cenzurata anterior de Curtea Constitutionala permitea judecatorului sa se conduca dupa constiinta sa, care, spre deosebire de convingere (aceasta implicand certitudine, siguranta), presupune un sentiment intuitiv pe care fiinta umana il are despre propria existenta, deci o cunoastere reflexiva vis-a-vis de situatiile si lucrurile din jurul sau.

Or, o astfel de convingere bazata pe o cunoastere reflexiva se caracterizeaza prin variabilitate, fiind practic o determinanta personala a judecatorului, fapt incompatibil cu actul de infaptuire a justitiei, pentru ca, din momentul in care probele administrate resping posibilitatea condamnarii unei persoane, judecatorul nu poate solutiona cauza dupa propria constiinta. Asemenea situatii se traduc prin regula in dubio pro reo, care a aparut in sistemele adversariale.

In plus, dispozitiile contestate nu contravin principiului independentei judecatorilor, deoarece, dimpotriva, ele fiind o reflectare a acestuia, care reprezinta garantia constitutionala a "nesupunerii" judecatorului unei alte puteri, unor altor persoane sau interese, dinauntrul sau din afara sistemului judiciar, si a "supunerii" sale doar legii, astfel incat orice structura de subordonare sau de comanda asupra acestuia este exclusa si nu ii poate afecta independenta.

In ce priveste critica raportata la statul de drept, la principul suprematiei legii si la dreptul la un proces echitabil, Curtea constata ca tocmai dispozitiile legale contestate referitoare la dispunerea condamnarii doar atunci cand acuzatia a fost dovedita dincolo de orice indoiala rezonabila confera procedurii caracterul echitabil, deoarece, pe langa faptul ca, potrivit art. 4 alin. (2) din Codul de procedura penala, orice indoiala in formarea convingerii organelor judiciare se interpreteaza in favoarea suspectului/inculpatului, principiul liberei aprecieri a probelor nu este absolut, fiind marginit de existenta unor mijloace compensatorii care sa asigure existenta unui echilibru suficient intre acuzare si aparare. In acest sens prin Hotararea din 15 decembrie 2011, pronuntata in Cauza Al-Khawaja si Tahery impotriva Regatului Unit, paragrafele 131, 134 si 147, instanta europeana a statuat ca, in cazul in care marturia neverificata depusa de un martor se coroboreaza cu alte mijloace de proba, aprecierea caracterului sau determinant depinde de forta probatorie a celorlalte mijloace de proba .

In fapt, termenul "determinant(a)" trebuie interpretat intr-un sens restrans, ca desemnand o proba de asemenea relevanta sau importanta incat este in masura sa determine solutia cauzei. Asa fiind, s-a concluzionat ca, atunci cand o declaratie relatata reprezinta proba exclusiva sau determinanta impotriva acuzatului, admiterea sa ca mijloc de proba nu implica automat incalcarea art. 6 paragraful 1 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale.

In acelasi timp, atunci cand o condamnare se bazeaza exclusiv sau in mod determinant pe marturiile martorilor care nu se infatiseaza in instanta, Curtea trebuie sa supuna procedura celei mai riguroase examinari.

Din cauza riscurilor inerente admiterii probelor de acest tip, instanta europeana a stabilit ca in fiecare dintre cauze trebuie sa existe suficiente elemente de contrabalansare care sa ofere posibilitatea ca o condamnare sa se bazeze pe o astfel de proba numai daca aceasta este suficient de fiabila tinand seama de importanta ei in cauza.

Totodata, printre metodele speciale de supraveghere Curtea identifica in art. 148 din Codul de procedura penala posibilitatea utilizarii investigatorilor sub acoperire si a colaboratorilor in vederea culegerii de date si informatii cu privire la savarsirea anumitor infractiuni ori in cazul acelora pentru care legea prevede pedeapsa inchisorii mai mare de 7 ani ori atunci cand exista suspiciunea rezonabila a implicarii unei persoane in acele activitati infractionale.

Aceasta metoda nu poate fi dispusa dupa bunul plac al autoritatii, fiind impusa numai daca masura este necesara si proportionala cu restrangerea drepturilor si libertatilor fundamentale, daca probele sau localizarea si identificarea faptuitorului/suspectului/inculpatului nu se pot obtine in alt mod, si are un caracter temporar de maximum 60 de zile, putand fi prelungita, fara ca perioada insumata, cu exceptia anumitor infractiuni (infractiuni contra vietii, securitatii nationale, infractiuni de trafic de droguri, arme si persoane, acte de terorism, spalare de bani ori infractiuni contra intereselor financiare ale Uniunii Europene), sa depaseasca un an.

Or, dispozitiile legale criticate referitoare la libera apreciere a probelor nu permit, in acord cu prevederile art. 103 alin. (3) din Codul de procedura penala, ca declaratiile investigatorilor, ale colaboratorilor ori martorilor protejati, desi au fost mentinute in mod echitabil, sa fie folosite in hotararea instantei daca aceasta se intemeiaza intr-o masura determinanta pe ele.

Curtea Constitutionala retine ca legiuitorul roman a tinut seama de aceste exigente atunci cand a reglementat cu privire la aprecierea probelor, motiv pentru care in art. 103 alin. (3) din Codul de procedura penala a statuat ca hotararea de condamnare, de renuntare la aplicarea pedepsei sau de amanare a aplicarii pedepsei nu se poate intemeia in masura determinanta pe declaratiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejati.

Prin urmare, dispozitiile legale criticate nu afecteaza principiile invocate, deoarece faptele notorii reprezinta acele fapte in privinta carora nu exista indoiala si nu pot fi asimilate zvonurilor publice care pot constitui proba numai dupa confirmarea lor prin verificare, cu alte cuvinte atunci cand inceteaza a mai fi zvonuri.

In plus, odata ce acuzarea a finalizat cercetarea in cauza prin emiterea rechizitoriului, legalitatea administrarii probelor poate fi apreciata de judecatorul de camera preliminara, acesta putand dispune restituirea cauzei la Parchet in conditiile art. 346 alin. (3) lit. b) si c) din Codul de procedura penala.

Mai mult, chiar si in situatia in care s-a dispus inceperea judecatii, probele administrate in cursul urmaririi penale si necontestate de parti, desi nu se readministreaza, sunt puse in dezbatere contradictorie - a se vedea art. 374 alin. (7) din Codul de procedura penala.

Totodata, potrivit art. 396 alin. (2) din Codul de procedura penala, "Condamnarea se pronunta daca instanta constata, dincolo de orice indoiala rezonabila, ca fapta exista, constituie infractiune si a fost savarsita de inculpat."

Cat priveste conceptul de indoiala rezonabila, Curtea constata ca acesta este tot de sorginte jurisprudential-europeana, intelesul fiind regasit, de exemplu, in Hotararea din 11 iulie 2006, pronuntata in Cauza Boicenco impotriva Republicii Moldova, paragraful 104, potrivit careia standardul de proba "dincolo de un dubiu rezonabil" permite deducerea sa si din coexistenta unor concluzii suficient de intemeiate, clare si concordate sau a unor prezumtii de fapt similare si incontestabile.

Pentru toate considerentele prezentate mai sus, Curtea Constitutionala a retinut ca notiunea de ``convingere" a judecatorului/instantei uzitata in cuprinsul prevederilor art. 100 alin. (2) teza finala si art. 103 alin. (1) teza a doua si alin. (2) teza a doua din Codul de procedura penala este in acord cu dispozitiile constitutionale, motiva pentru care a respins ca neintemeiata exceptia de neconstitutionalitate.

Avocat Andrei-Gheorghe Gherasim, colaborator Cabinet de avocat "Predut Marius-Catalin"