Invocarea aceluiasi titlu de proprietate fata de toate partile chemate in judecata. Extinderea efectelor hotararii judecatoresti favorabile

Cum in cadrul actiunii in revendicare reclamantul nu s-a prevalat de titluri diferite in raport cu fiecare dintre paratii chemati in judecata, nu poate pretinde ca prin neatacarea sentintei de prima instanta de catre unii dintre parati (prin care fiecare dintre parati fusese obligat la restituirea unei suprafete de teren individualizate si delimitate conform raportului de expertiza intocmit), situatia dreptului sau de proprietate ar fi fost astfel definitivata, fara posibilitatea de a mai fi pusa in discutie in apel. Aceasta intrucat izvorul unic al dreptului reclamantului (transpus pe planul cauzei juridice a actiunii), constand in titlul de proprietate exhibat, nu poate conduce la solutii diferite fata de paratii chemati in proces, in conditiile in care instanta de apel, reluand, in urma casarii cu trimitere, judecata care presupunea verificarea existentei unui bun actual in patrimoniul reclamantului, a statuat in sensul ca nu exista un asemenea drept .

Prin urmare, in aceasta situatie, extinderea efectelor hotararii asupra tuturor paratilor (deci si asupra celor care nu au exercitat calea de atac a apelului) s-a datorat faptului ca dreptul opus de reclamant are aceeasi cauza juridica, ceea ce inseamna ca reclamantul nu poate pretinde consecinte juridice diferite fata de parati, efectele judecatii rasfrangandu-se fata de toate partile procesului.

Prin cererea formulata la data de 7 octombrie 2005, reclamantii A., B. au solicitat pronuntarea unei hotarari prin care sa fie obligati paratii C., D., E., F., G., H., J., I., K., L., M., N., R. si O. sa le lase in deplina proprietate si linistita posesie terenul in suprafata de 3372,13 mp situat in Craiova.

Printr-o precizare de actiune ulterioara s-a solicitat si constatarea nulitatii absolute a titlurilor de proprietate emise paratilor conform Legii nr. 18/1991 si deciziei nr. 81 din 8 mai 1992 a Prefecturii Dolj. De asemenea, suprafata de teren revendicata a fost precizata ca fiind de 1804 m.p., libera constructii.

Prin sentinta civila nr. 282 din 14.07.2009, pronuntata de Tribunalul Dolj (in rejudecare, dupa desfiintarea sentintei nr. 251/2008) s-a respins, ca inadmisibila, actiunea in revendicare formulata de reclamanti.

S-a retinut ca pe rolul Tribunalului Dolj se afla dosarul nr. xx1/2004 care are ca obiect contestatie intemeiata pe dispozitiile Legii nr. 10/2001, in care a fost disjunsa actiunea in revendicare ce face obiectul analizei prezentului dosar si ca dosarul ce are ca obiect contestatia in baza Legii nr. 10/2001 este suspendat in baza art. 244 pct. 1 C.pr.civ., pana la solutionarea prezentei actiuni in revendicare.

Tribunalul a constatat ca exceptia de inadmisibilitate este intemeiata, intrucat dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001, la data de 14 februarie 2001, dreptul comun a fost inlocuit cu acest act normativ, ce cuprinde norme speciale si o procedura administrativa prealabila obligatorie.

Reclamantii au formulat cerere de completare a hotararii, sustinand ca instanta a omis sa se pronunte asupra capatului de cerere avand ca obiect nulitatea dispozitiei nr. 81/1992, emisa de Prefectura Dolj, cerere respinsa prin incheierea din 20 octombrie 2009.

Apelul declarat de catre reclamanti impotriva sentintei si a incheierii de respingere a cererii de completare a dispozitivului acesteia a fost admis prin decizia civila nr. 64 din 3.03.2010 a Curtii de Apel Craiova, cu consecinta desfiintarii ambelor hotarari si trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeasi instanta.

In motivare, s-a retinut ca instanta de fond a respins in mod gresit actiunea in revendicare ca fiind inadmisibila si astfel, nu a cercetat fondul cauzei, situatie in care sunt aplicabile dispozitiile art. 297 alin. (1) teza I C.proc.civ.

Impotriva deciziei au formulat recurs paratii C., D., Q., P., T., precum si paratii J., U., N., I., H., V., respinse ca nefondate prin decizia nr. 5908 din 8 iulie 2011 a ICCJ, Sectia I civila.

Pentru a decide astfel, instanta de recurs a retinut ca cererea in revendicarea terenului in suprafata de 3.372,13 mp a fost formulata exclusiv in contradictoriu cu paratii persoane fizice, deoarece persoanele juridice au fost chemate in judecata in cererea de constatare a nulitatii absolute a titlurilor de proprietate emise conform Legii nr. 18/1991, precum si a deciziei nr. 81/1992 a Prefecturii judetului Dolj.

S-a apreciat ca cererea in revendicare formulata impotriva persoanelor fizice este admisibila, chiar dupa data intrarii in vigoare a Legii nr. 10/2001.

Aceasta, intrucat potrivit Deciziei in interesul legii nr. 33/2008, nu se poate considera ca existenta Legii nr. 10/2001 exclude, in toate situatiile, posibilitatea de a se recurge la actiunea in revendicare, caci este posibil ca reclamantul, intr-o atare actiune, sa se poata prevala, la randul sau, de un bun in sensul art. 1 din Primul Protocol aditional si trebuie sa i se asigure accesul la justitie.

Finalitatea unei actiuni in revendicare fiind redobandirea posesiei, ca stare de fapt, la care reclamantii se socotesc indreptatiti, nu poate fi ignorat ca, prin parcurgerea procedurii prevazute de legea speciala, reclamantii nu ar obtine insasi restituirea in natura a imobilului, ci doar masuri reparatorii in echivalent, in conformitate cu art. 20 alin. (2) si (5) din Legea nr. 10/2001, dat fiind ca imobilul a fost instrainat fostilor chiriasi.

Ca atare, cererea in revendicare impotriva unor asemenea cumparatori ai imobilului nu este inadmisibila, astfel cum, in mod corect, a apreciat instanta de apel.

S-a aratat ca o atare analiza trebuie realizata insa, in raport cu art. 1 Protocolul nr. 1 aditional la Conventia europeana, asa cum rezulta din Decizia in interesul legii nr. 33/2008 pronuntata de Inalta Curte de Casatie Justitie si nu in conditiile art. 480 C.civ., in conditiile in care imobilul in litigiu intra in sfera de aplicare a dispozitiilor Legii nr. 10/2001.

In acest sens, s-a dat indrumarea ca instanta sa cerceteze daca reclamantii au un ``bun" in sensul Conventiei, tinand cont de jurisprudenta Curtii europene dezvoltata in materie si de faptul ca in ce priveste continutul notiunii de ``bun", spre deosebire de jurisprudenta formata pe tiparul cauzei Paduraru contra Romaniei din 1 decembrie 2005, continuand cu cauzele Strain si Porteanu - in care s-a apreciat ca simpla pronuntare a unei hotarari judecatoresti, chiar daca aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluarii de catre stat a unui imobil inainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificata de proprietate - in cauza Atanasiu si altii c. Romaniei (hotararea din 12 octombrie 2010, publicata in Monitorul Oficial nr. 778 din 22 noiembrie 2010), se arata ca un ``bun actual`` exista in patrimoniul proprietarilor deposedati abuziv de catre stat doar daca s-a pronuntat in prealabil o hotarare judecatoreasca definitiva si executorie prin care nu numai ca s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a si dispus expres in sensul restituirii bunului (paragrafe 140 si 143).

S-a mentionat de asemenea ca, data fiind importanta deosebita a hotararii - pilot din perspectiva procedurii declansate in vederea schimbarii esentiale a procedurii de acordare a despagubirilor, aceasta decizie nu poate fi ignorata de catre instantele nationale, impunandu-se a fi aplicata si in cauzele pendinte, in interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventie .

Totodata, in absenta unei hotarari de restituire, nu poate fi recunoscuta reclamantilor decat o creanta, constand in despagubirile prevazute de Legea nr. 10/2001 si acordate in conditiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Reluand judecata, Tribunalul Dolj, Sectia I civila a pronuntat sentinta nr. 150 din 11 mai 2012 prin care a respins exceptia lipsei calitatii procesuale active a reclamantilor. A respins exceptia inadmisibilitatii si prematuritatii actiunii in revendicare. A admis in parte actiunea formulata de reclamanti avand ca obiect revendicare imobiliara. A obligat pe parati sa lase reclamantilor, in deplina proprietate si linistita posesie urmatoarele suprafete: paratii V., H., S., T., J., I., N. si U. - suprafata de 661 mp; paratele P. si Q. - suprafata de 167 mp; parata X. - suprafata de 167 mp; paratii C. si D. - suprafata de 167 mp; parata Z. - suprafata de 166 mp, toate situate in Craiova, individualizate conform raportului de expertiza. A respins cererea in revendicare fata de parata Primaria municipiului Craiova. A respins cererea privind constatarea nulitatii absolute a deciziei nr. 81/1992 emisa de Prefectura judetului Dolj.

S-a retinut de catre tribunal, legat de calitatea procesuala activa a reclamantilor, ca acestia sunt succesori in drepturi ai defunctului W., ca mostenitori testamentari ai numitei S., descendenta de gradul I a autorului.

S-a constatat ca imobilul a fost preluat abuziv de catre stat, in temeiul Decretului nr. 92/1950, intrucat autorul facea parte din categoria persoanelor exceptate de la nationalizare, fiind pensionar.

In ceea ce priveste exceptia inadmisibilitatii actiunii in revendicare promovate dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001 si exceptia prematuritatii acesteia, fata de nefinalizarea procedurii prevazute de legea speciala, instanta a constatat ca exceptia inadmisibilitatii a fost analizata si respinsa in mod irevocabil prin decizia nr. 64/2010 a Curtii de Apel Craiova, iar exceptia prematuritatii este neintemeiata, intrucat la data intrarii in vigoare a Legii nr. 10/2001, terenul in litigiu nu mai era detinut de o persoana juridica, ci intrase in patrimoniul paratilor, prin constituirea dreptului de proprietate, conform art. 35 alin. (2) [actual art. 36 alin.(2)] din Legea nr.18/1991, in baza deciziei nr. 81/1992 a Prefecturii judetului Dolj sau prin transmitere de la alte persoane fizice carora li se constituise dreptul conform textului de lege mentionat, nefiind indeplinita conditia prevazuta de art.20 si 21 din Legea nr. 10/2001.

S-a constatat ca suprafata atribuita in proprietate detinatorilor apartamentelor din imobilele situate in Craiova, prin decizia nr. 81/1992 a Prefecturii Judetului Dolj, coincide cu suprafata asupra careia acestia aveau un drept de folosinta dobandit o data cu repartizarea locuintelor construite, astfel ca paratii erau indreptatiti la constituirea dreptului, iar decizia contestata a fost emisa cu respectarea prevederilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, nefiind incidenta cauza de nulitate prevazuta de art. III alin. (1) lit. a) din Legea nr. 169/1997.

Pe fondul actiunii in revendicare, instanta a analizat cererea pornind de la dispozitiile art. 480 C.civ., procedand la compararea titlurilor.

Astfel, in ceea ce priveste suprafata de 2.080 mp., pentru care paratii detin titluri de proprietate, instanta a apreciat ca se impune a se da preferinta titlului reclamantilor, intrucat este mai bine caracterizat.

Aceasta, intrucat titlul reclamantilor provine de la adevaratul proprietar, W., fiind dobandit de la acesta prin succesiune legala si testamentara, spre deosebire de titlul paratilor care provine de la stat sau isi are originea intr-un titlu provenind de la stat, care nu a fost niciodata proprietar al terenului.

Titlul paratilor a fost dobandit in temeiul legii [al dispozitiilor art. 35 alin.(2) din Legea nr. 18/1991] de la stat sau prin conventie, dar de la persoane care au primit, la randul lor, terenul tot de la stat, care nefiind adevaratul proprietar, nu le putea constitui paratilor un drept pe care nu-1 avea si cu privire la care nu putea dispune.

Pe de alta parte, titlul reclamantilor este anterior celui al paratilor, datand din 1938, conform contractului de vanzare - cumparare depus la dosar, in timp ce paratii au obtinut titlu abia in anul 1992, o data cu emiterea deciziei nr. 81/1992 de catre Prefectura Judetului Dolj.

Nu a fost primita apararea paratilor in sensul ca ar fi intervenit uzucapiunea cu privire la terenurile pe care le detin, din moment ce acestia au stapanit terenul, pana la data emiterii deciziei nr. 81/1992, cu drept de folosinta. Acest drept de folosinta asupra terenului a reprezentat chiar temeiul care a justificat constituirea dreptului de proprietate in favoarea paratilor conform art. 35 alin. (2) din Legea nr. 18/1991. De aceea, tribunalul a constatat ca nu sunt relevante aspectele relatate de martori in sensul ca terenul ar fi fost stapanit de parati cu titlu de proprietari.

In raport cu aceste considerente, tribunalul a apreciat ca actiunea in revendicare, asa cum a fost precizata la 20.01.2012, este intemeiata, a admis-o si a obligat pe parati sa lase reclamantilor, in deplina proprietate si linistita posesie, suprafetele ocupate de acestia ce exced celor aflate sub constructii sau celor necesare exploatarii acestora, astfel cum au fost delimitate aceste suprafete, prin expertiza efectuata, suplimentul raportului de expertiza si schitele anexe .

Fata de Primaria municipiului Craiova, a fost respinsa actiunea in revendicare, in dosar neexistand dovezi in sensul ca vreo portiune din terenul in litigiu s-ar afla in proprietatea unitatii administrativ - teritoriale, din procesul-verbal privind starea de fapt a imobilului notificat de reclamanti in temeiul Legii nr. 10/2001 rezultand, din contra, ca primaria nu are calitatea de unitate detinatoare a niciunei suprafete din terenul solicitat.

Curtea de Apel Craiova a pronuntat decizia civila nr. 13 din 07 martie 2013, prin care a admis apelurile formulate de reclamanti si de parati, a anulat decizia si a trimis cauza spre rejudecare la aceeasi instanta, Tribunalul Dolj.

Pentru a se pronunta astfel, instanta de apel a constatat ca, pe parcursul judecarii in fond a cauzei, doua dintre partile litigante au decedat: X. la data de 19 martie 2006 si I. la data de 11 noiembrie 2011, in proces nefiind introdusi decat mostenitorii defunctei X., sentinta apelata fiind pronuntata la data de 11 mai 2012 fata de o persoana fara capacitate procesuala de folosinta.

Inalta Curte de Casatie si Justitie, prin decizia nr. 5105 din 7 noiembrie 2013, a admis recursul declarat de reclamanti, a casat decizia si a trimis cauza spre rejudecarea apelului aceleiasi instante.

Pentru a decide in acest sens, instanta de recurs a retinut nelegalitatea deciziei din apel, in conditiile in care parata I. a decedat la 11 noiembrie 2011, moment la care, mostenitorii acesteia (U. si N.) figurau ca parti in proces, in nume propriu.

In rejudecare, Curtea de Apel Craiova a pronuntat decizia civila nr. 1108 din 1.04.2014 prin care a respins, ca nefondate, apelurile reclamantilor si paratilor si ca inadmisibila, cererea intimatului-parat J., de aderare la apelul formulat de P. si Q.

In considerentele deciziei, s-a retinut ca apelul declarat de reclamanti a vizat obligarea paratilor la toate cheltuielile de judecata efectuate de ei in acest proces, in toate fazele procesuale, de la demararea acestuia pana la pronuntarea hotararii atacate si nu numai la suma de 700 lei.

Paratele P. si Q. au criticat sentinta pentru gresita solutionare a exceptiei lipsei calitatii procesuale active a reclamantilor, in conditiile in care prin decizia nr. 5908/2011 a ICCJ s-a statuat faptul ca, in absenta unei hotarari de restituire, reclamantilor nu li se poate recunoaste decat un drept de creanta constand in despagubiri, potrivit Legii nr. 10/2001. De altfel, intimatii-reclamanti au si inteles sa uzeze de aceasta procedura, inaintand notificare prin care au solicitat acordarea de despagubiri .

Pe fondul cauzei, s-a sustinut ca solutia tribunalului este contradictorie, cata vreme, investita cu analiza legalitatii si valabilitatii deciziei nr. 81/1992, care reprezinta actul lor primar de proprietate, instanta respinge acest capat de cerere, dar in acelasi timp admite actiunea in revendicare. De asemenea, nelegala a fost considerata si motivarea instantei cu privire la nerecunoasterea efectelor juridice specifice uzucapiunii, care a fost invocata in aparare de catre apelanta.

Paratii C., D., N., U., V. si H. au sustinut ca nelegalitatea si netemeinicia solutiei instantei de fond vizeaza atat modalitatea de solutionare a exceptiei lipsei calitatii procesuale active cat si modalitatea de solutionare a fondului cauzei avand in vedere decizia 5908/2011 a ICCJ .

Paratul J. a formulat cerere de aderare la apelul declarat de P. si Q., solicitand admiterea cererii si pe cale de consecinta, admiterea apelului declarat de acestea.

Asupra acestui din urma apel, instanta a constatat caracterul lui inadmisibil, fata de prevederile art. 293 C.pr.civ., in conformitate cu care aderarea la apel se poate face numai de catre intimat, putand fi indreptat doar impotriva apelantului principal, respectiv, intimatul poate sa adere la apelul facut de partea potrivnica.

Aceasta inseamna ca cererea de aderare la apel nu se poate face pentru a sprijini apararea intimatilor cu interese alaturate. Cum intimatul J. a aderat la apelul formulat de catre un alt intimat, demersul acestuia este inadmisibil.

Criticile din apelurile celorlalti parati au fost gasite nefondate.

Astfel, in ce priveste gresita solutionare a exceptiei lipsei calitatii procesuale active a reclamantilor, s-a constatat ca instanta de fond, in mod corect a avut in vedere sentinta civila nr. 24615/2002, definitiva si irevocabila, prin care s-a stabilit cu putere de lucru judecat existenta dreptului de proprietate asupra terenului, in patrimoniul autorului reclamantilor, precum si faptul ca acesta a fost preluat de stat in mod nelegal.

Referitor la criticile paratilor vizand dispozitiile Legii nr. 10/2001, in sensul ca reclamantii ar avea doar un drept de creanta care trebuie valorificat, ca urmare a notificarii depuse in baza aceluiasi act normativ, instanta de apel le-a apreciat nefondate, fata de Decizia in interesul legii nr. 33/2008, conform careia este prioritara Conventia europeana a drepturilor omului in solutionarea litigiilor care au ca obiect revendicare intemeiata pe dreptul comun, fiind necesar a se analiza, in functie de circumstantele concrete ale spetei, in ce masura legea interna intra in conflict cu Conventia si, daca admiterea actiunii in revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, care este si acesta, de asemenea, ocrotit, sau securitatii raporturilor juridice.

In situatia in care este de necontestat ca reclamantii au un bun in intelesul art.1 al Protocolului nr. 1 la Conventie, acestia nu pot fi lipsiti de dreptul de proprietate pe care si l-au dovedit in speta, fara sa fie pusa in discutie o eventuala cauza de utilitate publica, combinata cu absenta unei despagubiri adecvate.

O astfel de analiza a fost transata de catre Curtea Europeana a Drepturilor Omului prin pronuntarea hotararilor in materia imobilelor preluate de catre stat, cum ar fi Strain c. Romaniei, Porteanu c. Romaniei, Katz c. Romaniei sau cauza Faimblat c. Romaniei.

In acest context, s-a retinut ca in mod corect s-a procedat la compararea titlurilor de proprietate, dandu-se preferinta celui mai bine caracterizat, retinandu-se ca titlul reclamantilor provine de la adevaratul proprietar, fiind dobandit de la acesta prin succesiune legala si testamentara, in timp ce al paratilor provine de la stat care nu a fost niciodata proprietar al terenului.

Neintemeiate au fost gasite si criticile referitoare la gresita solutionare a cauzei prin prisma institutiei juridice a uzucapiunii, care nu poate opera in favoarea paratilor, astfel cum au sustinut acestia, cata vreme posesia exercitata a fost una viciata.

Apelul reclamantilor a fost apreciat nefondat, in speta nefiind indeplinite cerintele art. 274 C.pr.civ. pentru acordarea cheltuielilor de judecata, in conditiile in care n-au fost dovedite, la dosar neexistand inscrisuri in acest sens.

Ulterior, reclamantii au formulat cerere de completare a dispozitivului acestei decizii, aratand ca solutionand apelurile, instanta a omis sa se pronunte asupra cererii privind acordarea cheltuielilor de judecata in apel.

Prin decizia nr. 5 din 26 iunie 2014 Curtea de Apel Craiova a admis solicitarea si a dispus completarea dispozitivului cu mentiunea respingerii cererii privind acordarea cheltuielilor de judecata formulate de catre reclamantii-apelanti.

S-a retinut in motivare, ca din examinarea deciziei rezulta ca, intr-adevar, sunt aplicabile prevederile art. 281 C.pr.civ., intrucat instanta nu s-a pronuntat asupra cererii care viza acordarea cheltuielilor de judecata solicitate in cauza de catre reclamanti.

Solutionand cererea lasata nerezolvata, instanta a respins-o, constatand ca la data de 06 decembrie 2012, reclamanta-apelanta A. a solicitat restituirea sumei de 18.506 lei achitata in dosarul Tribunalului Dolj. Ulterior, la termenul de judecata din data de 24 ianuarie 2013, s-a luat act de cererea de renuntare formulata de catre mandatar, in numele si pentru reclamantii apelanti, cu privire la acest motiv de apel.

In privinta restului cuantumului cheltuielilor de judecata solicitate de catre cei doi apelanti, s-a considerat ca nu poate fi acordat in conditiile ``in care toate apelurile formulate in cauza, inclusiv cel al celor doi reclamanti, au fost respinse ca nefondate, cheltuielile de judecata solicitate fiind nedovedite".

Impotriva deciziei nr. 5 din 26 iunie 2014 au declarat recurs reclamantii, iar impotriva deciziei nr. 1108/1.04.2014, paratii C., D., H., V., N. si, printr-un memoriu distinct, paratii P. si Q., J. si T.

Prin decizia civila nr. 3315 din 26.11.2014 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie s-au admis recursul declarat de reclamanti impotriva deciziei nr. 5/2014 a Curtii de Apel Craiova si recursurile declarate de paratii C., D., H., V., N., P. si Q. impotriva deciziei civile nr.1108/2014 a Curtii de Apel Craiova.

A fost casata, in parte, decizia nr. 1108/2014 si, in tot, decizia nr. 5/2014 si trimisa cauza spre rejudecare aceleiasi curti de apel.

S-a mentinut dispozitia de respingere, ca inadmisibila, a cererii de aderare la apel formulata de paratul J., precum si cea de respingere, ca nefondat, a apelului declarat de reclamanti, din cuprinsul deciziei nr.1108/2014 a Curtii de Apel Craiova.

S-a respins, ca nefondat, recursul declarat de paratul J. impotriva deciziei nr. 1108/2014 a Curtii de Apel Craiova.

Pentru a se pronunta astfel, Inalta Curte a constatat, cu privire la recursurile paratilor, ca nu poate fi primita sustinerea acestora vizand inadmisibilitatea actiunii in revendicare sub motiv ca la data promovarii acesteia exista o reglementare speciala care obliga la urmarea unei anumite proceduri, intrucat ignora dezlegarile obligatorii date prin decizia nr. 5908/2011 a instantei supreme.

Astfel, avand de cenzurat tocmai acest aspect - in conditiile in care prin sentinta nr. 282/2009 a Tribunalului Dolj, se respinsese cererea reclamantilor ca inadmisibila - instanta de recurs anterioara a statuat, conform deciziei mentionate, ca actiunea in revendicare formulata impotriva persoanelor fizice este admisibila. Un asemenea demers nu poate fi negat impotriva cumparatorilor apartamentelor ocupate in calitate de fosti chiriasi, cum sunt si paratii (care au cumparat apartamentele in baza Legii nr. 112/1995, iar pentru teren li s-a reconstituit dreptul de proprietate conform Legii nr. 18/1991).

O asemenea dezlegare asupra problemei de drept are valoare obligatorie si nu mai poate fi reiterata in cadrul procesului pentru a se tinde la o solutionare a acesteia in sens contrar.

S-a considerat insa, a avea caracter fondat critica recurentilor-parati referitoare la modalitatea in care instanta a transat chestiunea titlului de proprietate al reclamantilor, cu ignorarea statuarilor deciziei din recurs si cu incalcarea dispozitiilor art. 315 C.proc.civ.

Astfel, stabilind ca demersul reclamantilor este admisibil, instanta de recurs a mentionat totodata, in continutul considerentelor deciziei nr. 5908/2011, in ce cadru trebuie sa se realizeze analiza fondului dreptului dedus judecatii.

S-a statuat, cu valoare obligatorie, ca cercetarea fondului pretentiilor trebuie facuta in raport cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 si nu in conditiile art. 480 C.civ., urmand a se verifica daca reclamantii au un bun in sensul Conventiei, tinandu-se seama de jurisprudenta instantei de contencios european.

Mai mult, in privinta acceptiunii notiunii de ``bun", decizia din recurs a mentionat evolutia jurisprudentei Curtii europene si faptul ca ceea ce trebuie sa prevaleze in prezent este sensul dat notiunii autonome de bun in hotararea-pilot Atanasiu si altii c. Romaniei - respectiv, existenta unui ``bun actual" in patrimoniul proprietarilor deposedati abuziv de catre stat doar daca s-a pronuntat in prealabil o hotarare judecatoreasca definitiva si executorie prin care nu numai ca s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a si dispus expres in sensul restituirii bunului (par. 140 si 143). S-a retinut si ca, in absenta unei hotarari de restituire, nu poate fi recunoscuta reclamantilor decat o creanta, constand in despagubirile prevazute de Legea nr. 10/2001.

In concluzie, desi a statuat in principal asupra chestiunii admisibilitatii actiunii, in acelasi timp si tocmai pentru a nu se identifica admisibilitatea cu temeinicia pretentiilor, instanta a fixat reperele pe care sa le aiba in vedere instanta de trimitere la momentul rejudecarii.

Or, Curtea de apel a nesocotit toate aceste dezlegari jurisdictionale obligatorii, atunci cand, avand a se pronunta asupra fondului actiunii in revendicare, a retinut ca reclamantii au un bun pentru ca autorul lor nu a pierdut niciodata dreptul de proprietate, cata vreme imobilul a facut obiectul unui Decret de nationalizare nelegal.

De asemenea, s-a retinut ca ``bunul" de care se prevaleaza reclamantii nu este corespunzator categoriei juridice a dreptului de creanta care sa fie valorificabil in procedura Legii nr. 10/2001, intrucat aceasta chestiune a fost transata inclusiv prin Decizia in interesul legii nr. 33/2008, in sensul acordarii prioritatii Conventiei europene in solutionarea litigiilor avand ca obiect revendicarea imobiliara intemeiata pe dreptul comun.

Pe acest aspect, inclusiv al modalitatii de aplicare a Conventiei in jurisprudenta instantei europene, instanta de apel a facut referire la hotararile pronuntate in cauzele impotriva Romaniei, respectiv Porteanu c. Romaniei, Katz c. Romaniei, Faimblat c. Romaniei.

Aceasta in contextul in care prin decizia nr. 5908/2011 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, s-a statuat expres ca in analiza notiunii de bun trebuie sa se tina seama de evolutia jurisprudentei Curtii europene, dezvoltata in aceasta materie, si de imprejurarea ca ``spre deosebire de jurisprudenta formata pe tiparul cauzei Paduraru c. Romaniei, continuand cu hotararile din cauzele Strain si Porteanu - in care s-a apreciat ca simpla pronuntare a unei hotarari judecatoresti, chiar daca aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluarii de catre stat a unui bun inainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificata de proprietate - in cauza Atanasiu s.a. c. Romaniei s-a aratat ca ``bun actual" exista doar daca s-a pronuntat in prealabil o hotarare judecatoreasca definitiva si executorie prin care nu numai ca s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a si dispus expres in sensul restituirii bunului".

Instanta de apel nu a tinut seama de aceasta evolutie jurisprudentiala, ignorand pe de o parte, indicatiile deciziei din recurs si pe de alta parte, revirimentul jurisprudential de la nivelul instantei europene, limitandu-se la analiza regulilor degajate din hotarari anterioare celor din Hotararea-pilot Atanasiu s.a. c. Romaniei, incalcand prin aceasta modalitate de analiza, dispozitiile art. 315 C.proc.civ.

Ca atare, retinandu-se ca judecata cauzei s-a facut cu nesocotirea reperelor date prin dezlegarea obligatorie a unor probleme de drept, conform deciziei nr. 5908/2011 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, recursurile paratilor (cu exceptia celui al paratului J.) au fost admise si decizia casata cu trimitere spre rejudecare, potrivit art. 314 C.pr.civ., cu indicatia ca, la reluarea judecatii, sa se tina seama de statuarile obligatorii, intrate in autoritatea lucrului judecat, din decizia nr. 5908/2011 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, in legatura cu acceptiunea notiunii de ``bun actual", in functie de care urmeaza sa se aprecieze asupra temeiniciei actiunii in revendicare.

In ce priveste recursul declarat de paratul J., care a pretins ca prin respingerea, ca inadmisibila, a cererii sale de aderare la apelul paratilor P. si Q., au fost nesocotite dispozitiile art. 293 C.proc.civ., care permit intimatului sa adere la apelul declarat de partea potrivnica printr-o cerere proprie, critica a fost gasita nefondata.

Aceasta intrucat, fata de dispozitiile art. 293 alin. (1) C.proc.civ., a fost constatata incorecta si in afara normei legale, sustinerea recurentului conform careia putea sa adere la apelul celorlalti parati, cata vreme avea aceeasi pozitie procesuala si acelasi interes cu acestia.

Referitor la recursul declarat de reclamanti impotriva deciziei nr. 5/2014, privind solutionarea cererii de completare a dispozitivului, s-a constatat caracterul fondat al acestuia, atat prin prisma motivarii contradictorii, cat si din perspectiva accesorietatii solutiei fata de cea vizand judecata apelurilor.

S-a retinut ca, ceea ce a constituit obiectul cererii de completare a dispozitivului a fost nepronuntarea instantei asupra cheltuielilor de judecata din apel si ca, respingand cererea formulata, instanta de apel a retinut, intr-o maniera contradictorie, ca aceste cheltuieli nu puteau fi acordate in conditiile respingerii tuturor apelurilor formulate in cauza, inclusiv al reclamantilor (deci, ar lipsi culpa procesuala a partilor adverse ca temei al obligarii) si intrucat n-au fost dovedite (adica, desi justificate, nu s-a facut dovada efectivitatii acestora).

In plus, solutia de casare cu trimitere, pronuntata cu privire la apelul paratilor, a impus ca toate aspectele referitoare la cheltuielile de judecata, efectuate de reclamanti in faza apelului, sa fie reluate in dezbatere si transate in functie de decizia ce va fi pronuntata dupa rejudecare.

Reluand judecata, Curtea de Apel Craiova, Sectia I Civila a pronuntat decizia nr.1859 din 8 aprilie 2015, prin care a respins, ca inadmisibila, cererea de aderare la apel formulata de paratul J. A respins apelul declarat de reclamanti impotriva sentintei civile nr.150/2012 a Tribunalului Dolj.

A admis apelul paratilor C., D., Q., H., V., N. si P., declarat impotriva aceleiasi sentinte civile si in consecinta, a schimbat sentinta in parte, in sensul respingerii in tot a actiunii precizate.

Au fost obligati apelantii reclamanti la plata cheltuielilor de judecata pentru toate ciclurile procesuale, respectiv: 5.741 lei catre C. si D.; 1.650 lei catre N.; 1150 lei catre H. si V.. Au fost mentinute celelalte dispozitii ale sentintei.

Pentru a decide astfel, instanta de apel a constatat ca, fata de dezlegarile jurisdictionale intrate in autoritate de lucru judecat, conform deciziilor instantei supreme nr. 3315/2014 si nr. 5908/2011, trebuie lamurit, in cadrul actiunii in revendicare promovate, daca reclamantii sunt beneficiarii unei hotarari definitive si executorii prin care sa se fi dispus expres restituirea bunului catre acestia, in sensul paragrafelor 142-143 din Hotararea pilot Atanasiu si altii c. Romaniei.

In acest context, s-a trecut la lamurirea acestui aspect, facandu-se trimitere si la existenta dosarului nr. xx1/2004 care are ca obiect contestatie intemeiata pe dispozitiile Legii nr. 10/2001 (din care a fost disjunsa actiunea in revendicare ce face obiectul analizei in prezentul dosar) si care a fost suspendat in baza art. 244 pct. 1 C.pr.civ., pana la solutionarea prezentei actiuni in revendicare.

De asemenea, s-a invocat in favoarea reclamantilor sentinta civila nr. 24615/2002, definitiva si irevocabila prin care s-a stabilit cu putere de lucru judecat, preluarea nelegala de catre stat, din patrimoniul autorului reclamantilor, a terenului in litigiu.

Cercetand aceste sustineri, instanta de apel a retinut ca potrivit celor doua decizii de casare mentionate, s-a dezlegat in mod irevocabil ca fiind indeplinita conditia de ``bun actual`` doar daca s-a pronuntat o hotarare judecatoreasca definitiva si executorie prin care sa se fi dispus expres restituirea bunului, cu trimitere directa la practica actuala a CEDO.

Astfel, spre deosebire de practica anterioara ((hotararea Paduraru c. Romaniei, hotararea Strain c. Romaniei, hotararea Savulescu c. Romaniei, hotararea Popescu si Dasoveanu c. Romaniei, cauzele Strain si Porteanu c. Romaniei; cauza Gingis c. Romaniei etc.), prin pronuntarea hotararii din 12 octombrie 2010 in cauza Atanasiu c. Romaniei, Curtea Europeana a abordat diferit cerinta art. 1 din Protocolul nr. 1 referitoare la existenta bunului in patrimoniul reclamantului.

Diferenta esentiala de abordare, in cauza Atanasiu, fata de practica anterioara, produce consecinte asupra evaluarii cerintei-premisa a admiterii cererii in revendicare imobiliara, intrucat pana in luna octombrie 2010, era posibila recunoasterea unui drept la restituire, chiar in conditiile in care o instanta de judecata nu se pronuntase explicit in acest sens anterior cererii in revendicare.

Se pornea de la premisa ca privarea de proprietate operata prin vanzarea de catre stat a imobilului apartinand reclamantului, combinata cu lipsa totala a despagubirii si ineficienta mecanismului de despagubire conceput prin intermediul Fondului ``Proprietatea", nu putea fi inlaturata decat prin dreptul de a redobandi insasi posesia imobilului, in conditiile Deciziei nr. 33/2008 a Inaltei Curti.

Data fiind importanta deosebita a hotararii-pilot, s-a apreciat ca aceasta nu poate fi ignorata de catre instantele nationale, impunandu-se a fi aplicata si in cauzele pendinte, in ceea ce priveste interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie .

S-a constatat astfel, ca reclamantii nu sunt in posesia unui act al autoritatii publice sau a unei hotarari judecatoresti definitive si executorii care sa le recunoasca dreptul de proprietate asupra imobilului si a carui protectie sa o invoce in prezenta cauza.

Asadar, proprietarul care nu detine un ``bun actual" nu poate obtine mai mult decat despagubirile prevazute de legea speciala, astfel incat se constata, in speta, ca reclamantii nu au un drept la restituire care sa ii indreptateasca la redobandirea posesiei, motiv pentru care este inutila evaluarea cerintei existentei unui ``bun" si in patrimoniul paratilor, posesia utila exercitata de acestia si eventuala intervenire a uzucapiunii.

Cat priveste sustinerea intimatilor reclamanti, referitoare la ramanerea definitiva a sentintei in raport cu paratii neapelanti, s-a retinut ca aceasta nu poate fi primita atata timp cat in speta sunt aplicabile efectele coparticiparii procesuale pasive, situatie juridica determinata de caracterul comun al obligatiei ce face obiectul pricinii si de faptul ca obligatia paratilor are aceeasi cauza juridica, fiind incidente dispozitiile art. 48 alin.(2) Cod pr.civ, derogatorii de la principiul independentei procesuale a partilor, potrivit caruia efectele hotararii se intind asupra tuturor reclamantilor sau paratilor, actele de procedura indeplinite doar de catre unii din coparticipanti sau termenele acordate unora dintre acestia profitand si celorlalti, iar potrivit celei de-a doua fraze a alineatului, doar actele utile se rasfrang si asupra celorlalti coparticipanti, nu si cele potrivnice intereselor acestora.

In raport cu toate aceste considerente, a fost respins apelul declarat de reclamanti si admis apelul paratilor, schimbata sentinta in parte, in sensul respingerii in tot a actiunii precizate.

In temeiul dispozitiilor art. 274 C. pr. civ., au fost obligati apelantii reclamanti la plata cheltuielilor de judecata conform dispozitivului deciziei.

Prin cererea inregistrata la data de 03.06.2015, paratii J., P. si Q. au solicitat completarea dispozitivului deciziei civile nr. 1859/2015, in sensul obligarii apelantilor reclamanti la plata cheltuielilor de judecata reprezentand onorarii avocat pentru toate ciclurile procesuale respectiv, 8.060 lei catre paratul J. si 7.580 lei catre paratele P. si Q.

In drept, au fost invocate dispozitiile 444 (1) C.pr.civ.

Prin decizia nr. 12 din 24 iunie 2015, Curtea de Apel Craiova, Sectia I Civila a admis cererea si a dispus completarea dispozitivului conform solicitarii formulate, retinand incidenta dispozitiilor art. 444 alin. (1) C.pr.civ. si faptul ca, in conditiile respingerii apelului reclamantilor, instanta a omis sa se pronunte asupra cererii petentilor privind acordarea cheltuielilor de judecata in toate ciclurile procesuale.

1). Reclamantii au declarat recurs impotriva deciziei nr. 1859/2015, sustinand caracterul nelegal al acesteia sub urmatoarele aspecte:

Din perspectiva dispozitiilor art. 304 pct. 5 si 7 C.pr.civ., se impune anularea hotararii intrucat s-a pronuntat cu incalcarea prevederilor art. 48 alin. (2) C.pr.civ. de la 1865.

Astfel, in cauza, obligatia paratilor nu este nici solidara si nici indivizibila, pentru a se putea face aplicarea art. 48 alin. (2) C.pr.civ. si a se recunoaste ca un act de procedura efectuat de catre un coparticipant profita, in cazul in care actul este util, si celuilalt participant care nu a efectuat actul procedural respectiv.

In speta, obligatia paratilor chemati in judecata este divizibila, intrucat fiecare parat detine o parte de teren, neexistand solidaritate sau indivizibilitate intre parati, asa incat nu se justifica extinderea efectelor actelor de procedura savarsite de catre unul dintre coparticipanti asupra celorlalti.

Asa fiind, reclamantii puteau introduce cate o actiune separata in contradictoriu cu fiecare parat.

In plus, instanta de apel nu a motivat aplicarea dispozitiilor art. 48 alin. (1) C.pr.civ., ci doar s-a limitat la a constata ca exista o coparticipare procesuala care atrage aplicarea acestui text de lege.

Hotararea este nelegala, fiind incident motivul de recurs prevazut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., intrucat instanta a incalcat art. 315 C.pr.civ. si nu a tinut seama de faptul ca prin cele doua decizii de casare, Inalta Curte a dispus ca la rejudecare instanta de apel sa motiveze solutia de restituire in natura sau prin echivalent, cu raportare la decizia Maria Atanasiu c. Romaniei.

Or, instanta de apel nu a mai efectuat aceste verificari, considerand neintemeiat ca Inalta Curte a impus pronuntarea unei solutii din care sa rezulte ca reclamantilor li se cuvin doar despagubiri .

In realitate, analizand principiile generale in materie stabilite de CEDO, observand existenta sau inexistenta hotararii definitive si executorii, instanta de apel era libera sa decida daca se impune restituirea in natura sau acordarea unui drept de creanta .

Instanta de apel era obligata sa retina faptul ca hotararea instantei de fond este definitiva si executorie, avand in vedere ca o parte dintre parati nu a formulat calea de atac a apelului si, raportat la cauza M. Atanasiu, trebuia sa se pronunte daca reclamantii pot primi terenul in natura sau nu.

Totodata, instanta de apel nu a tinut seama de principiile generale enuntate in materie de Curtea Europeana, respectiv sa verifice daca, din cauza actiunii sau inactiunii statului, persoana in cauza a fost nevoita sa suporte o sarcina disproportionata si excesiva, mergand dincolo de aparente si cercetand realitatea situatiei litigioase.

Or, in cauza, instanta nu a avut in vedere aceste principii generale, cum este si cel degajat din par. 168 al hotararii Atanasiu c. Romaniei si nu a observat ca persoanele fizice cu care se judeca reclamantii nu sunt cumparatori in baza Legii nr. 112/1995, acestia nedobandind bunul litigios prin cumparare de la stat, ci detinandu-l in baza unei hotarari - nr. 81/1992 - care este nelegala, fiind emisa cu incalcarea art. 35 alin. (2) din Legea nr. 18/1991.

Astfel, Curtea Europeana a avut in cauza M. Atanasiu, un reviriment numai in ce priveste situatia litigioasa a unei actiuni in revendicare intre un fost proprietar nationalizat si un tert dobanditor in urma vanzarii de catre stat si, raportat la principiile generale degajate din jurisprudenta instantei de contencios european, trebuie constatat ca in masura in care reclamantilor nu li se restituie bunul in natura, atunci sunt incalcate art. 6 din Conventia europeana, art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantii suportand o sarcina excesiva si disproportionata, nestabilindu-se un just echilibru intre privarea lor de proprietate si mijloacele folosite de stat .

Tot cu ignorarea situatiei litigioase concrete, instanta de apel nu a observat faptul ca in speta, ingerinta statului, spre deosebire de cea in cauza M. Atanasiu, a avut loc anterior ratificarii Conventiei, dar si anterior adoptarii legislatiei privind restituirea in natura a bunurilor confiscate de catre stat .

A fost nesocotita astfel, jurisprudenta CEDO, conform careia ``atunci cand un stat contractant, dupa ce a ratificat conventia, inclusiv Protocolul nr. 1, adopta o legislatie care prevede restituirea totala sau partiala a bunurilor confiscate intr-un regim anterior, se poate considera ca acea legislatie genereaza un nou drept de proprietate, aparat de art. 1 din Protocolul nr. 1, in beneficiul persoanelor care indeplinesc conditiile de restituire .

De asemenea, reclamantii-recurenti aveau cel putin o speranta legitima recunoscuta de legea de reparatie de a li se restitui in natura bunul si chiar mai mult decat atat, intrucat printr-o hotarare anterioara li se recunoscuse dreptul de a revendica intreaga suprafata de teren .

2. Aceiasi reclamanti au declarat recurs si impotriva deciziei nr.12/2015, sustinand incidenta art. 304 pct. 6 si 9 C.pr.civ.

S-a aratat ca, potrivit art. 24 N.C.pr.civ., nu erau aplicabile spetei noile dispozitii procedurale, fiind vorba de un litigiu inceput anterior acestora, astfel incat instanta a facut in mod gresit aplicarea art. 444 alin. (1) NCPC.

Aceasta solutionare a cauzei in baza unei legi care nu este incidenta conduce la nulitatea, nelegalitatea hotararii.

In plus, analizand continutul incheierii din 25.03.2015, rezulta ca intimatii J., P. si Q. nu au solicitat cheltuieli de judecata pentru toate etapele procesuale, ci s-au solicitat doar cheltuieli de judecata, fara a fi mentionate toate ciclurile procesuale.

Astfel fiind, instanta de apel a incalcat principiul disponibilitatii cata vreme partile au inteles sa solicite cheltuieli doar pentru acea etapa procesuala, nu si pentru cele anterioare.

1. Analizand criticile deduse judecatii prin recursul indreptat impotriva deciziei nr.1859 din 8.04.2015, Inalta Curte constata caracterul nefondat al acestora, avand in vedere urmatoarele considerente:

Sustinand o gresita aplicare a dispozitiilor art. 48 alin. (2) C.pr.civ., pe motiv ca paratii nu se aflau intr-un raport de solidaritate pasiva sau de indivizibilitate a obligatiei, recurentii-reclamanti tind sa demonstreze ca efectele hotararii de respingere a actiunii in revendicare nu se puteau produce si in privinta paratilor care nu atacasera sentinta de prima instanta (si ca atare, fata de ei nu se puteau rasfrange efectele judecatii favorabile din apel).

Aceasta, in contextul in care, prin sentinta nr. 150 din 11 mai 2012 a Tribunalului Dolj, fiecare parat fusese obligat la restituirea unei suprafete de teren individualizate si delimitate conform raportului de expertiza intocmit.

Desi este reala sustinerea recurentilor, in sensul ca lipsesc solidaritatea sau indivizibilitatea obligatiei paratilor, rationamentul juridic al acestora, legat de aplicarea defectuoasa a dispozitiilor art. 48 alin. (2) C.pr.civ., nu poate conduce la o alta solutie asupra actiunii in revendicare.

Astfel, ceea ce este relevant pentru a fi promovata cu succes o actiune in revendicare, este titlul de care se prevaleaza titularul unui asemenea demers. Acesta este supus analizei cu prioritate si abia ulterior se verifica pozitia juridica a paratului, respectiv in ce masura titlul exhibat de acesta poate paraliza sau nu actiunea reclamantului.

In speta, reclamantii nu s-au prevalat de titluri diferite in raport cu fiecare dintre paratii chemati in judecata, pentru a putea pretinde ca prin neatacarea sentintei de prima instanta de catre unii dintre parati, situatia dreptului de proprietate al reclamantului ar fi fost astfel definitivata, fara posibilitatea de a mai fi pusa in discutie in apel.

Dimpotriva, izvorul unic al dreptului lor (transpus pe planul cauzei juridice a actiunii), constand in titlul aceluiasi autor, W., nu poate conduce la solutii diferite fata de paratii chemati in judecata .

Nedemonstrand dreptul de proprietate - acelasi invocat fata de toti paratii - reclamantii nu pot pretinde ca in cadrul aceleiasi judecati sa primeasca solutii diferite intrucat nu ar functiona coparticiparea procesuala pasiva - pentru care au optat reclamantii insisi, opunand acelasi drept mai multor parati.

Astfel, in cadrul devoluarii fondului, analiza pretentiilor reclamantilor a presupus verificarea titlului de proprietate al acestora, care nu poate fi considerat valid in privinta unora dintre parati si lipsit de efecte juridice in privinta altora.

Imprejurarea ca la prima instanta de fond s-a efectuat un raport de expertiza care a individualizat suprafetele ocupate de parati nu inseamna ca titlul de proprietate al reclamantilor poate avea valente juridice diferite dupa cum este opus unora sau altora dintre parati.

Chiar daca, asa cum sustin, recurentii-reclamanti ar fi putut promova actiuni distincte impotriva fiecarui parat, solutia nu putea fi diferita, cata vreme ceea ce intereseaza nu este, in primul rand, apararea paratilor, ci titlul reclamantilor.

De aceea, hotararea din apel reluand, in urma casarii cu trimitere, judecata care presupunea verificarea existentei unui bun actual in patrimoniul reclamantilor, nu putea concluziona diferit fata de paratii chemati in proces, carora reclamantii le-au opus acelasi drept .

Asadar, extinderea efectelor hotararii asupra tuturor paratilor s-a datorat nu solidaritatii sau individualitatii obligatiilor acestora, ci faptului ca dreptul de valorificat al reclamantilor are aceeasi cauza juridica.

Astfel fiind, ei nu pot pretinde consecinte juridice diferite fata de parati - respectiv, ca titlul lor ar exista in raport cu unii dintre acestia, in ciuda statuarii instantei ca nu exista un asemenea drept actual - efectele judecatii rasfrangandu-se fata de toate partile procesului.

Opozabilitatea statuarilor instantei pe aceasta chestiune litigioasa se manifesta cu valoare obligatorie (sub semnul relativitatii) fata de reclamanti si in egala masura, fata de parati ca parti ale raportului juridic litigios.

Aceasta inseamna ca reclamantii nu pot pretinde valabilitatea titlului lor fata de unii dintre parati doar pe motivul neexercitarii de catre unii dintre acestia a caii de atac a apelului - in contextul statuarii asupra inexistentei dreptului - si totodata, ca paratii se pot prevala de rezultatul judecatii ce le este favorabil.

In consecinta, recunoscand rasfrangerea efectelor hotararii asupra tuturor partilor procesului, chiar daca a facut-o prin aplicarea in favoarea paratilor a dispozitiilor art. 48 alin. (2) C.pr.civ., desi ceea ce prevala era unicitatea cauzei dreptului reclamantilor, instanta de apel a dat o rezolvare corecta problemei efectelor actului jurisdictional.

Pentru argumentele aratate, care vin sa suplineasca sub acest aspect motivarea instantei de apel, criticile de nelegalitate formulate cu referire la dispozitiile art. 304 pct. 5 si 6 C.pr.civ. nu pot fi primite, nefiind apte sa conduca la schimbarea solutiei din apel.

Este neintemeiata, de asemenea, critica referitoare la nelegalitatea solutiei pentru nesocotirea deciziilor de casare si incalcarea astfel, a dispozitiilor art. 315 C.pr.civ.

In mod nejustificat sustin recurentii ca, la momentul rejudecarii, instanta de apel nu ar fi efectuat verificari intrucat ar fi inteles gresit ca dezlegarile din recurs au impus pronuntarea unei solutii de nerestituire in natura a imobilului.

In realitate, instanta de apel a stabilit corect aspectele asupra carora trebuie sa efectueze propria verificare jurisdictionala, in contextul in care prin decizia nr. 5908 din 8.07.2011 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, Sectia civila si de proprietate intelectuala s-a dispus casarea cu trimitere pentru a analiza daca reclamantii detin un bun in sensul Conventiei europene, cu referire punctuala la cauza M. Atanasiu (si la par. 140, 143), iar prin decizia nr. 3315 din 26.11.2014 a aceleiasi instante supreme a fost pronuntata a doua casare cu trimitere tocmai pentru nesocotirea dezlegarilor obligatorii anterioare si incalcarea art. 315 C.pr.civ.

In acest sens, instanta de trimitere a analizat daca reclamantii sunt beneficiarii unei hotarari definitive si executorii cu privire la imobilul in litigiu, care sa se circumscrie notiunii autonome de ``bun actual``, susceptibil de protectia art. 1 Protocolul nr. 1.

Constatand ca reclamantii nu sunt in posesia unui act al autoritatii publice sau a unei hotarari judecatoresti definitive si executorii care sa le fi recunoscut dreptul de proprietate, instanta de apel a concluzionat corect ca reclamantii nu pot dobandi posesia imobilului ce le-a iesit din patrimoniu cu multa vreme in urma.

Este eronata sustinerea reclamantilor conform careia ar detine o astfel de hotarare definitiva si executorie, cel putin in raport cu unii dintre parati, respectiv cu cei care n-au formulat calea de atac a apelului.

Pe de o parte, potrivit considerentelor expuse anterior, in legatura cu modalitatea in care se repercuteaza efectele hotararii judecatoresti asupra partilor din proces, reclamantii nu detin o hotarare favorabila, definitiva si executorie, cu privire la niciunul dintre parati.

Pe de alta parte, potrivit jurisprudentei Curtii Europene, mentionata si de catre recurenti (cauza M. Atanasiu), o hotarare pronuntata in interiorul unui proces, in una din etapele judecatii, nu poate avea valoare de titlu care sa consfinteasca un drept, intrucat inainte de definitivarea judecatii acesta are caracter revocabil.

Tocmai in considerarea acestor aspecte particulare ale litigiului - fara temei recurentii reprosand faptul ca nu s-ar fi tinut seama de ``realitatea situatiei litigioase`` - instanta de apel constata in mod corect ca reclamantii nu sunt titularii unor drepturi concrete si efective pe care sa le valorifice in actiunea in revendicare promovata.

Este gresita afirmatia recurentilor-reclamanti, in sensul ca dezlegarile cu valoare de principiu din cauza M. Atanasiu n-ar fi incidente, deoarece situatia litigioasa din prezentul dosar ar fi diferita de cea care a ocazionat pronuntarea Hotararii CEDO mentionate intrucat, in speta, statul nu ar fi revandut bunul unor terti (ci tertii ar fi dobandit bunul in baza unei Hotarari, nr. 81/1992, care este nelegala).

In primul rand, sub aspectul regimului juridic al imobilului, s-a statuat deja, cu valoare obligatorie, atunci cand s-a transat chestiunea admisibilitatii actiunii in revendicare, ca apartamentele au fost instrainate de stat si cumparate de parati, conform Legii nr. 112/1995, in timp ce pentru teren li s-a constituit dreptul de proprietate conform Legii nr. 18/1991 (decizia nr. 5908/2011 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie).

In al doilea rand, Curtea Europeana nu da dezlegare unei situatii litigioase concrete, nu se substituie instantelor nationale in privinta administrarii si aprecierii probelor, ci stabileste daca a avut loc o incalcare a dreptului aparat de Conventie .

Or, atunci cand e vorba de protectia dreptului de proprietate, instanta europeana a conturat, prin jurisprudenta sa, notiunea autonoma de bun, ale carei repere, marcate de o evolutie jurisprudentiala, se regasesc in cauza M. Atanasiu c. Romaniei.

Aceasta interpretare cu valoare de principiu se impune instantelor nationale, fiind vorba de acea parte a ``blocului de conventionalitate`` (jurisprudenta creata in aplicarea normelor conventionale) care trebuie avuta in vedere ori de cate ori apare un conflict intre legea interna si norma conventionala, asa incat in mod corect instanta de apel a tinut seama de ea in rezolvarea litigiului.

Critica recurentilor in legatura cu pretinsa nelegalitate a titlului paratilor (Hotararea nr. 81/1992) nu este de natura sa le justifice temeinicia pretentiilor, intrucat pe de o parte, ceea ce intereseaza pentru promovarea cu succes a actiunii in revendicare este titlul reclamantului, iar pe de alta parte, solutia primei instante, de respingere a capatului de cerere privind nulitatea acestei hotarari a ramas irevocabila prin neatacare cu apel.

Este de asemenea, fara suport, sustinerea recurentilor conform careia prin nerestituirea bunului in natura s-ar incalca art. 6 CEDO si art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel incat acestia ar suporta o ``sarcina excesiva si disproportionata``.

Reclamantilor nu li s-a negat accesul la justitie ci dimpotriva, s-a statuat ca demersul lor este admisibil, chiar in contextul existentei unei legi speciale de reparatie.

In acelasi timp insa, admisibilitatea unei actiuni nu se suprapune si nu se confunda cu temeinicia pretentiilor.

In conditiile nedemonstrarii existentei unui drept actual, reclamantii nu pot pretinde nici incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 si nici suportarea unei sarcini disproportionate care sa le greveze patrimoniul.

De asemenea, de o maniera contradictorie, recurentii sustin ca ingerinta statului in dreptul lor de proprietate ar fi avut loc anterior ratificarii Conventiei si adoptarii legislatiei de reparatie vizand bunurile confiscate de catre stat si in acelasi timp, ca aveau cel putin o speranta legitima recunoscuta de legea de reparatie care stabilea restituirea in natura a bunului. In plus, o hotarare anterioara ar fi recunoscut reclamantilor dreptul de a revendica intreaga suprafata de teren .

Or, daca privarea de proprietate s-a produs printr-un act instantaneu inainte de aderarea Romaniei la Conventie, inseamna ca iese de sub sfera de aplicare a acesteia - reclamantii neputand pretinde incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 - iar daca, dimpotriva, este vorba despre o situatie continua care subzista in timp si dupa ce statul roman a devenit parte la Conventie - in speta, reclamantii pretinzand deposedarea de proprietate si in prezent -, atunci normele conventionale sunt aplicabile, dar pentru a fi efectiv incidente, e necesar sa fi fost nesocotit un drept actual, ceea ce nu s-a demonstrat in speta.

Pretinsa speranta legitima intemeiata pe dispozitiile legii speciale nu putea fi, asa cum se sustine, una la retrocedarea in natura a bunului ci, in absenta unei hotarari de restituire, ea nu putea imbraca decat forma unei creante constand in despagubiri, asa cum s-a retinut prin decizia de casare nr. 5908/2011 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie.

In ce priveste hotararea care a pus capat unui litigiu anterior, la care fac referire reclamantii, aceasta nu este una, contrar sustinerii lor, ``care le recunoaste dreptul de a revendica intreaga suprafata de teren``.

Astfel, prin sentinta nr. 24615/2002 a Judecatoriei Craiova a fost admisa, in parte, actiunea reclamantilor A. si B. in contradictoriu cu S.C. X. SA, obligata sa lase in deplina proprietate terenul de 5.597,87 mp.

Imprejurarea ca prin aceasta hotarare - asa cum a ramas ea definitiva prin decizia nr. 778/2003 a Tribunalului Dolj - se retine ca reclamantii au probat dreptul de proprietate asupra unei suprafete mai mari, de 8.970 mp, nu inseamna justificarea titlului de proprietate al acestora in contradictoriu cu paratii din prezentul dosar.

Pe de o parte, pentru ca acestia nu au fost parti in litigiul anterior si ca atare, relativitatea efectelor hotararii nu se produce fata de ei. Pe de alta parte, asa cum s-a mentionat deja in prima decizie de casare, cu privire la continutul notiunii de ``bun`` nu mai poate fi avuta in vedere jurisprudenta anterioara cauzei Atanasiu, in sensul ca, simpla pronuntare a unei hotarari judecatoresti prin care s-a constatat nelegalitatea preluarii de catre stat a unui bun imobil inainte de 1989, reprezinta o privare nejustificata de proprietate``, ci trebuie sa fie vorba despre o ``hotarare judecatoreasca definitiva si executorie, prin care nu numai ca s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a si dispus expres in sensul restituirii bunului``.

In speta, hotararea anterioara, de care se prevaleaza reclamantii, nu are aceste valente, apte sa o converteasca in titlu de proprietate, decat in contradictoriu cu S.C. X. SA, nefiind opozabila cu aceeasi valoare fata de paratii din prezentul dosar.

In ce priveste sustinerea facuta de recurentii-reclamanti cu ocazia dezbaterii orale a recursului, in sensul ca ar avea aceasta valoare de titlu de proprietate care sa le justifice reclamantilor demersul, decizia nr. 70/1973 a fostului Tribunal Suprem (de achitare a autorului W.), ea de asemenea, nu poate fi primita.

Separat de imprejurarea ca respectiva hotarare nu este un titlu care sa consfinteasca dreptul de proprietate al autorului reclamantilor si sa oblige la restituirea lui, ea reprezinta, pe aspectul pe care recurentii tindeau sa-l valorifice astfel, un element nou necircumscris motivelor de recurs formulate in termen si nici dispozitiilor art. 306 alin. (2) C.pr.civ.

Pentru toate aceste considerente, recursul declarat impotriva deciziei nr.1985/2015 a fost gasit nefondat.

2) Este nefondat si va fi respins ca atare, recursul impotriva deciziei de completare a dispozitivului, nr. 12 din 24.06.2015.

Astfel, in mod incorect sustin recurentii ca decizia ar fi nelegala intrucat retine incidenta unui text de lege inaplicabil si in acelasi timp, incalca principiul disponibilitatii, in contextul in care paratii nu ar fi solicitat obligarea la plata cheltuielilor de judecata din toate fazele procesuale.

Critica referitoare la aplicarea unei dispozitii cuprinse in noul Cod de procedura civila (art. 444 alin. 1), in conditiile in care litigiul a inceput anterior intrarii in vigoare a acestuia, are caracter pur formal.

Aceasta intrucat, desi indicat intr-adevar gresit, noul text procedural reia reglementarea anterioara (art. 2812 C.pr.civ.) cu acelasi continut .

Omisiunea de solutionare a unei cereri are ca remediu procedural posibilitatea completarii dispozitivului, indiferent ca incidenta este vechea sau actuala reglementare.

Ca atare, indicarea gresita a textului de lege nu poate fi decat rezultat al unei erori materiale, nereprezentand un aspect de nelegalitate sau de nulitate a solutiei, cum gresit se pretinde in recurs.

Este lipsita de temei si sustinerea conform careia, prin modalitatea de completare a dispozitivului, instanta ar fi incalcat principiul disponibilitatii intrucat petentii nu ar fi solicitat cheltuieli de judecata pentru toate fazele procesuale, ci doar pentru etapa judecatii in apel.

Conform incheierii de dezbateri din 25 martie 2015, intimatii-parati J., P. si Q. au solicitat, prin avocatii lor, acordarea cheltuielilor de judecata .

Intrucat dosarul se afla la momentul rejudecarii, dupa mai multe cicluri procesuale, solicitarea cheltuielilor de judecata nu putea viza, in absenta unei precizari, doar etapa apelului, ci toate fazele judecatii care au ocazionat cheltuieli .

Aceasta intrucat regula este a recuperarii tuturor cheltuielilor de judecata de la partea cazuta in pretentii, pe fundamentul culpei procesuale a acesteia, iar nu doar a celor aferente unei faze a procesului.

De aceea, in absenta unei precizari in acest sens, care ar da expresie principiului disponibilitatii la care fac referire recurentii - cum ca paratii ar fi renuntat la recuperarea cheltuielilor pentru toate celelalte faze ale procesului - nu se poate intelege ca sintagma ``cheltuieli de judecata`` ar viza doar parte din aceste cheltuieli .

Ca atare, in cauza nu sunt incidente dispozitiile invocate, ale art. 304 pct. 6 si 9 C.pr.civ., recursul reclamantilor si impotriva deciziei de completare a dispozitivului a fost respins ca nefondat.