Locatiunea - notiunea contractului de inchiriere

Locatiunea este un contract prin care o persoana, numita locator, se obliga sa asigure unei alte persoane, numita locatar (chirias), folosinta temporara, totala sau partiala, a unui bun in schimbul unei sume de bani sau alte prestatii, numita chirie (art. 1411 C. civil).

Locatiunea lucrurilor este un contract prin care una din partile contractante se indatoreste a asigura celeilalte folosinta unui lucru, pentru un timp determinat, contra unui pret determinat (art. 1411 C.civ.).

Locatiunea lucrarilor este un contract prin care una din parti se indatoreste drept un pret determinat, a face ceva pentru cealalta parte (art. 1412 C.civ.).

Se considera locatiune orice orice concesiune temporara a unui imobil drept o prestatie anuala, ori sub ce titlu ar fi facuta .
O asemenea concesiune nu trece catre cesionar nici o proprietate, chiar daca s-a stipulat contrariul, ceea ce va fi fara nici un efect (art. 1414 C. civ.).
Conform art. 1413 C. civ. locatiunile sunt de mai multe feluri si au regulile lor proprii.
Locatiunea „edificiilor si aceea a miscatoarelor” se numeste inchiriere.
Locatiunea fondurilor rurale se numeste arendare.
Locatiunea muncii si a serviciului se numeste prestatia lucrarilor.
„Luarea savarsirii unei lucrari drept un pret determinat, cand materialul se da de acela pentru care se executa o lucrare” se numeste antrepriza.
Notiunea provine de la verbul din limba latina locare – a inchiria (a da cu chirie, in arenda).

In limba latina exista si verbul conducere – a lua cu chirie, motiv pentru care contractul este denumit locatio – conductio. In limba romana notiunea de locatiune se foloseste atat pentru darea, cat si pentru luarea in locatiune.

Desi art. 1411 C. civil prevede ca transmiterea folosintei „se face pentru un timp determinat”, in realitate contractul se poate incheia si fara a se arata durata folosintei, insa locatiunea nu poate fi perpetua (vesnica).