Pe rolul Curtii de Justitie a Uniunii Europene a fost inregistrata cauza C-266/14, avand ca obiect litigiul dintre Federacion de Servicios Privados del sindicato Comisiones Obreras, pe de o parte, si Tyco Integrated Security SL si Tyco Integrated Fire & Security Corporation Servicios SA, pe de alta parte, privind refuzul acestora din urma de a recunoaste ca "timp de lucru", in sensul articolului 2 punctul 1 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 4 noiembrie 2003, timpul pe care salariatii lor il utilizeaza in fiecare zi pentru a se deplasa de la domiciliu la primul client si de la ultimul client la domiciliu .
Litigiul dedus judecatii a luat nastere ca urmare a faptului ca societatea Tyco desfasoara, in majoritatea provinciilor spaniole, o activitate de instalare si de intretinere a sistemelor de securitate care permit detectarea intruziunilor si prevenirea furturilor prin efractie.
In cursul anului 2011, Tyco si-a inchis sediile situate in provincie si a arondat toti angajatii la sediul central din Madrid (Spania).Fiecare dintre tehnicienii angajati de Tyco care instaleaza si mentin in stare de functionare dispozitivele de securitate din locuinte si din spatii industriale si comerciale situate in aria teritoriala in care sunt repartizati dispune de un vehicul de serviciu cu ajutorul caruia se deplaseaza in fiecare zi de la domiciliu la locurile in care trebuie sa efectueze operatiunile de instalare sau de intretinere a sistemelor de securitate . Acestia utilizeaza aceste vehicule si pentru a se intoarce acasa la sfarsitul zilei.
Distanta dintre domiciliul lucratorilor si locurile in care trebuie sa efectueze o interventie poate varia considerabil si uneori poate depasi 100 km, durata timpului pentru a parcurge aceasta distanta putand ajunge si pana la 3 ore.
Inainte de inchiderea sediilor regionale, Tyco lua in calcul timpul de lucru zilnic al acestor angajati incepand cu ora sosirii la aceste sedii pentru a intra in posesia vehiculului pus la dispozitia lor, a listei cu clientii pe care urmau sa ii viziteze si a foii de parcurs, pana la ora intoarcerii lor la sediile mentionate, seara, pentru a lasa acolo vehiculul.
Dupa ce si-a inchis sediile situate in provincie si a arondat toti angajatii la sediul central din Madrid, Tyco nu a mai luat in calcul timpul de deplasare de la domiciliul salariatilor la clienti ca facand parte din timpul de lucru, considerand astfel ca acesta este timp de repaus .
Societatea calcula durata zilnica de lucru prin contabilizarea timpului care se scurgea intre ora de sosire a angajatilor la locul in care se afla primul client al zilei si ora la care acesti angajati paraseau locul in care se afla ultimul client, luand in considerare numai durata interventiilor pe teren si pe cea a deplasarilor intermediare pentru a se duce de la un client la altul.
In acest context instanta nationala a formulat o intrebare preliminara catre Curtea de Justitie a Uniunii Europene prin care solicita, in esenta, sa se stabileasca daca articolul 2 punctul 1 din Directiva 2003/88/CE trebuie interpretat in sensul ca, in imprejurari precum cele in discutie in litigiul principal, in care lucratorii nu au un loc de munca fix sau obisnuit, timpul de deplasare a acestor lucratori de la domiciliu la clienti constituie "timp de lucru" in sensul acestei dispozitii.
Cu titlu preliminar, Curtea invedereaza ca, existand o similitudine intre art. 1-8 din Directiva 2003/88/CE si art. 1-8 din Directiva 93/104/CE a Consiliului din 23 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizarii timpului de lucru, astfel cum a fost modificata prin Directiva 2000/34/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 22 iunie 2000, interpretarea data acestor din urma articole poate fi transpusa pe deplin la articolele sus-mentionate din Directiva 2003/88/CE (a se vedea in acest sens C-429/09, EU:C:2010:717, punctul 32, si Ordonanta Grigore, C-258/10, EU:C:2011:122, punctul 39).
De asemenea, trebuie constatat mai intai ca aceasta din urma directiva are ca obiect stabilirea unor cerinte minime destinate imbunatatirii conditiilor de viata si de munca ale lucratorilor printr-o apropiere a reglementarilor nationale care privesc in special durata timpului de lucru.
Curtea retine ca aceasta armonizare la nivelul Uniunii Europene in materia organizarii timpului de lucru urmareste garantarea unei mai bune protectii a securitatii si a sanatatii lucratorilor, acordandu-le dreptul de a beneficia de perioade minime de repaus - in special zilnic si saptamanal -, precum si de pauze adecvate si prevazand un plafon de 48 de ore pentru durata medie a saptamanii de lucru, limita maxima in privinta careia se precizeaza expres ca include orele suplimentare (a se vedea Hotararea BECTU, C-173/99, EU:C:2001:356, punctele 37 si 38, Hotararea Jaeger, EU:C:2003:437, punctul 46, precum si Ordonanta Grigore, C-258/10, EU:C:2011:122, punctul 40).
Diferitele prevederi cuprinse in directiva mentionata in materia duratei maxime de lucru si a timpului minim de repaus constituie norme ale dreptului social al Uniunii de o importanta deosebita, de care trebuie sa beneficieze toti lucratorii in calitate de cerinte minime necesare pentru a asigura protectia securitatii si a sanatatii acestora (Hotararea Dellas si altii, C-14/04, EU:C:2005:728, punctul 49 si jurisprudenta citata, precum si Ordonanta Grigore, C-258/10, EU:C:2011:122, punctul 41).
In ceea ce priveste notiunea "timp de lucru", in sensul articolului 2 punctul 1 din Directiva 2003/88/CE, Curtea s-a pronuntat in mod repetat asupra acestei notiuni, apreciind ca fiind orice perioada in care lucratorul se afla la locul de munca, la dispozitia angajatorului si isi exercita activitatea sau functiile, in conformitate cu legislatiile si/sau practicile nationale, si ca aceasta notiune trebuie inteleasa prin opozitie cu notiunea de perioada de repaus, acestea excluzandu-se reciproc (Hotararea Jaeger, C-151/02, EU:C:2003:437, punctul 48, Hotararea Dellas si altii, C-14/04, EU:C:2005:728, punctul 42, precum si Ordonanta Vorel, C-437/05, EU:C:2007:23, punctul 24, si Ordonanta Grigore, C-258/10, EU:C:2011:122, punctul 42).
Curtea conchide ca directiva mentionata nu prevede o categorie intermediara intre perioadele de lucru si cele de repaus (a se vedea in acest sens Hotararea Dellas si altii, C-14/04, EU:C:2005:728, punctul 43, precum si Ordonanta Vorel, C-437/05, EU:C:2007:23, punctul 25, si Ordonanta Grigore, C-258/10, EU:C:2011:122, punctul 43).
In aceasta privinta, din jurisprudenta Curtii reiese ca notiunile "timp de lucru" si "perioada de repaus" in sensul Directivei 2003/88/CE reprezinta notiuni ale dreptului Uniunii care trebuie definite in functie de caracteristici obiective, cu referire la sistemul si la finalitatea acestei directive, care urmareste stabilirea unor cerinte minime destinate imbunatatirii conditiilor de viata si de munca ale lucratorilor.
Pentru a se raspunde la intrebarea preliminara adresata, trebuie sa se analizeze daca, intr-o situatie precum cea in discutie in litigiul principal, elementele constitutive ale notiunii "timp de lucru", amintite la punctul 25 din prezenta hotarare, sunt sau nu sunt intrunite in timpul deplasarii de la domiciliu la clienti si, in consecinta, daca acest timp trebuie sa fie considerat timp de lucru sau timp de repaus .
In ceea ce priveste primul element constitutiv al notiunii "timp de lucru", in sensul articolului 2 punctul 1 din Directiva 2003/88/CE, trebuie aratat ca nu se contesta faptul ca, anterior deciziei Tyco de a desfiinta sediile regionale, acest angajator considera ca fiind timp de lucru timpul de deplasare a lucratorilor sai de la sediile regionale la locurile in care se aflau primul si ultimul client al zilei, insa nu si timpul lor de deplasare de la domiciliu la sediile regionale la inceputul si, respectiv, la sfarsitul zilei. Pe de alta parte, este cert ca, anterior acestei decizii, lucratorii in discutie in litigiul principal se prezentau zilnic la aceste sedii pentru a lua vehiculele puse de Tyco la dispozitia lor si isi incepe ziua de lucru. Acesti lucratori isi incheiau ziua de lucru tot la aceste sedii.
Tyco contesta faptul ca timpul de deplasare a lucratorilor in discutie in litigiul principal de la domiciliu la clienti poate fi considerat timp de lucru, in sensul dispozitiei mentionate, pentru motivul ca, chiar daca acesti lucratori trebuie sa efectueze un traseu pentru a se prezenta la clientii pe care i-a desemnat Tyco, activitatea si functiile lucratorilor mentionati au ca obiect realizarea unor prestatii tehnice de instalare si de intretinere a sistemelor de securitate la acesti clienti . Astfel, in timpul de deplasare de la domiciliu la clienti, acesti lucratori nu si-ar exercita activitatile sau functiile .
Curtea apreciaza ca acest argument nu poate fi primit.
Deplasarile lucratorilor care ocupa un loc de munca precum cel in discutie in litigiul principal pentru a se prezenta la clientii desemnati de angajator reprezinta instrumentul necesar pentru executarea de catre acesti lucratori a prestatiilor tehnice la acesti clienti .
Neluarea in considerare a acestor deplasari ar insemna ca un angajator precum Tyco ar fi in masura sa sustina ca numai timpul petrecut in exercitarea activitatii de instalare si de intretinere a sistemelor de securitate se incadreaza in notiunea "timp de lucru", in sensul articolului 2 punctul 1 din Directiva 2003/88/CE, ceea ce ar avea ca efect denaturarea acestei notiuni si subminarea obiectivului protectiei securitatii si a sanatatii lucratorilor.
Faptul ca deplasarile lucratorilor respectivi la sau de la clienti, la inceputul si la sfarsitul zilei, erau considerate de Tyco drept timp de lucru inainte de desfiintarea sediilor regionale arata de altfel ca sarcina constand in conducerea unui vehicul de la un sediu regional la primul client si de la ultimul client la acest sediu regional facea parte anterior din functiile si din activitatea acestor lucratori.
Or, natura acestor deplasari nu s-a schimbat dupa desfiintarea sediilor regionale, ci numai punctul de plecare al deplasarilor mentionate a fost modificat.
In aceste conditii, Curtea apreciaza ca lucratorii care se gasesc intr-o situatie precum cea in discutie in litigiul principal trebuie sa fie considerati ca exercitandu-si activitatile sau functiile in timpul deplasarii de la domiciliu la clienti .
In ceea ce priveste cel de al doilea element constitutiv al notiunii "timp de lucru", in sensul articolului 2 punctul 1 din Directiva 2003/88, potrivit caruia lucratorul trebuie sa fie la dispozitia angajatorului in acest timp, trebuie aratat ca factorul determinant este faptul ca lucratorul este obligat sa fie prezent fizic la locul determinat de angajator si sa ramana la dispozitia acestuia pentru a putea efectua imediat, in caz de nevoie, prestatiile corespunzatoare (a se vedea in acest sens Hotararea Dellas si altii, C-14/04, EU:C:2005:728, punctul 48, precum si Ordonanta Vorel, C-437/05, EU:C:2007:23, punctul 28, si Ordonanta Grigore, C-258/10, EU:C:2011:122, punctul 63).
Pentru ca un lucrator sa poata fi considerat ca fiind la dispozitia angajatorului sau, acest lucrator trebuie sa fie pus intr-o situatie in care este obligat, din punct de vedere juridic, sa se supuna instructiunilor angajatorului sau si sa isi exercite activitatea pentru acesta.
In schimb, din jurisprudenta Curtii reiese ca posibilitatea pentru lucratori de a-si gestiona timpul fara constrangeri majore si de a se consacra propriilor interese este un element de natura sa arate ca perioada respectiva nu constituie timp de lucru in sensul Directivei 2003/88 (a se vedea in acest sens Hotararea Simap, C-303/98, EU:C:2000:528, punctul 50).
In speta, din precizarile facute de Tyco reiese ca aceasta stabileste lista cu clientii si ordinea acestora, care trebuie respectate de lucratorii in discutie in litigiul principal, precum si orarul intalnirilor la clienti . De asemenea, Tyco a aratat ca, in pofida faptului ca lucratorilor in discutie in litigiul principal le-a fost furnizat cate un telefon mobil pe care isi primesc traseul in ajunul zilei de lucru, acesti lucratori nu sunt obligati sa tina acest telefon deschis in timpul de deplasare de la domiciliu la clienti . Astfel, traseul pentru a se duce la aceste intalniri nu ar fi fixat de Tyco, ci lucratorii in cauza raman liberi sa se deplaseze in functie de traseul dorit, asa incat si-ar putea organiza timpul de deplasare dupa cum doresc.
In aceasta privinta, trebuie constatat ca, in timpul de deplasare de la domiciliu la clienti, lucratorii care se gasesc intr-o situatie precum cea in discutie in litigiul principal dispun de o anumita libertate de care nu dispun in timpul interventiei la un client, cu conditia sa ajunga la clientul desemnat la ora convenita de angajator .
Cu toate acestea, din dosarul de care dispune Curtea reiese ca aceasta libertate exista inca dinaintea desfiintarii sediilor regionale, atunci cand timpul de deplasare era luat in calcul ca timp de lucru incepand cu ora de sosire la sediile regionale, singurul lucru care s-a schimbat fiind punctul de plecare al traseului pentru a se duce la client. Or, o astfel de schimbare nu afecteaza natura juridica a obligatiei de a se supune instructiunilor angajatorului lor care le revine acestor lucratori.
In timpul acestor deplasari, lucratorii sunt supusi instructiunilor mentionate ale angajatorului lor, care poate schimba ordinea clientilor sau poate anula ori adauga o intalnire. In orice caz, trebuie aratat ca, pe durata necesara deplasarii, care de cele mai multe ori nu poate fi redusa, lucratorii amintiti nu pot dispune in mod liber de timpul lor si nu se pot consacra propriilor interese, astfel incat, prin urmare, ei sunt la dispozitia angajatorilor.
In ceea ce priveste cel de al treilea element constitutiv al notiunii "timp de lucru", in sensul articolului 2 punctul 1 din Directiva 2003/88, potrivit caruia lucratorul trebuie sa se afle la locul de munca in perioada respectiva, trebuie aratat ca, dupa cum reiese din cuprinsul punctului 34 din hotarare, daca un lucrator care nu mai are un loc de munca fix isi exercita functiile in cursul deplasarii pe care o efectueaza la sau de la un client, acest lucrator trebuie de asemenea sa fie considerat ca aflandu-se la locul de munca pe durata acestui traseu.
Astfel, din moment ce deplasarile sunt indisolubil legate de calitatea de lucrator care nu are un loc de munca fix sau obisnuit, locul de munca al unor asemenea lucratori nu poate fi redus la locurile de interventie fizica a acestor lucratori la clientii angajatorului lor.
Aceasta constatare nu este de natura sa fie afectata de imprejurarea ca unii lucratori, intr-o situatie precum cea in discutie in litigiul principal, incep si termina astfel de trasee la domiciliu, intrucat aceasta imprejurare decurge in mod direct din decizia angajatorului de a desfiinta sediile regionale, iar nu din vointa acestor lucratori.
Acestia, intrucat au pierdut posibilitatea de a determina in mod liber distanta care separa domiciliul lor de locul obisnuit in care incepe si unde se termina ziua lor de lucru, nu pot fi obligati sa isi asume alegerea angajatorului lor de a desfiinta aceste sedii.
Astfel, ar fi contrar acestei directive ca timpul de repaus al lucratorilor care nu au un loc de munca fix sau obisnuit sa fie redus prin excluderea timpului lor de deplasare de la domiciliu la clienti din notiunea "timp de lucru" in sensul articolului 2 punctul 1 din directiva mentionata.
Rezulta din cele ce preceda ca, atunci cand unii lucratori care se gasesc in imprejurari precum cele in discutie in litigiul principal folosesc un vehicul de serviciu pentru a se duce de la domiciliu la un client desemnat de angajator sau pentru a se intoarce la domiciliu de la locul in care se afla un astfel de client si pentru a se duce de la locul in care se afla un client la altul in timpul zilei de lucru, lucratorii respectivi trebuie sa fie considerati in cursul acestor deplasari ca aflandu-se "la locul de munca" in sensul articolului 2 punctul 1 din aceeasi directiva.
Pentru toate considerentele prezentate mai sus, Curtea de Justitie a Uniunii Europene a statuat ca:
"Articolul 2 punctul 1 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizarii timpului de lucru trebuie interpretat in sensul ca, in imprejurari precum cele in discutie in litigiul principal, in care lucratorii nu au un loc de munca fix sau obisnuit, timpul de deplasare pe care acesti lucratori il consacra deplasarilor zilnice de la domiciliu la locurile in care se afla primul si, respectiv, ultimul client desemnati de angajator constituie "timp de lucru" in sensul acestei dispozitii.
Avocat Andrei-Gheorghe Gherasim, colaborator Cabinet de avocat "Predut-Marius-Catalin"
Timpul de lucru; munca suplimentara; sarcina probei privind timpul de munca al salariatului Pronuntaţă de: Curtea de Apel Iasi, Sectia Litigii de munca si asigurari sociale, Decizia nr. 355/15.09.2020