Exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 257 din Codul penal

Decizia nr. 275 din 24 iunie 2004 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 257 din Codul penal, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 683 din 29 iulie 2004

[...] Obiectul exceptiei de neconstitutionalitate il constituie dispozitiile art. 257 din Codul penal, potrivit carora “Primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, savarsita de catre o persoana care are influenta sau lasa sa se creada ca are influenta asupra unui functionar pentru a-l determina sa faca ori sa nu faca un act ce intra in atributiile sale de serviciu, se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 10 ani.
Dispozitiile art. 256 alin. (2) se aplica in mod corespunzator“.

Critica de neconstitutionalitate consta in faptul ca, desi se instituie raspunderea penala a celui care primeste bani sau alte foloase ori accepta promisiuni de daruri, direct sau indirect, textul art. 257 din Codul penal nu reglementeaza si raspunderea penala a cumparatorului de influenta, care dobandeste numai calitatea de martor, iar nu si pe aceea de inculpat. Inexistenta unei astfel de incriminari se considera ca incalca prevederile art. 21 alin. (3) teza intai din Constitutie, republicata, conform carora “Partile au dreptul la un proces echitabil [...]“.

Examinand criticile de neconstitutionalitate, Curtea constata ca autorul exceptiei solicita, in realitate, extinderea dispozitiilor legale criticate si la alte situatii neprevazute in text, in sensul adaugarii in cuprinsul acestora si a incriminarii faptei cumparatorului de influenta . Or, asa dupa cum Curtea Constitutionala a retinut in mod constant, acceptarea acestei critici ar echivala cu transformarea instantei de contencios constitutional intr-un legislator pozitiv, lucru care ar contraveni art. 61 din Constitutie, republicata, potrivit caruia “Parlamentul este [...] unica autoritate legiuitoare a tarii“.

De asemenea, este de observat ca, potrivit dispozitiilor art. 2 alin. (3) din Legea 47/1992, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, “Curtea Constitutionala se pronunta numai asupra constitutionalitatii actelor cu privire la care a fost sesizata, fara a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului“.

In consecinta, Curtea Constitutionala constata ca nu se poate exercita controlul de constitutionalitate si ca se impune respingerea exceptiei ca fiind inadmisibila.
De altfel, prin dispozitiile Legii nr. 78/2000, respectiv art. 6 ind. 1 alin. (1) - text introdus prin cartea II, titlul I, art. 1 pct. 3 din Legea 161/2003 privind unele masuri pentru asigurarea transparentei in exercitarea demnitatilor publice, a functiilor publice si in mediul de afaceri, prevenirea si sanctionarea coruptiei, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003 - a fost incriminata pentru prima data si fapta cumparatorului de influenta, sanctionandu-se “Promisiunea, oferirea sau darea de bani, de daruri ori alte foloase, direct sau indirect, unei persoane care are influenta sau lasa sa se creada ca are influenta asupra unui functionar, pentru a-l determina sa faca ori sa nu faca un act ce intra in atributiile sale de serviciu“, pentru care pedeapsa aplicata este inchisoarea de la 2 la 10 ani. Textul incriminator prevede insa, in alin. (2), o cauza de nepedepsire a faptuitorului care denunta autoritatii fapta mai inainte ca organul de urmarire penala sa fi fost sesizat pentru acea fapta . Intr-o astfel de situatie cumparatorul de influenta poate dobandi calitatea de martor in procesul penal pornit impotriva traficantului de influenta, pozitie criticata de autorul exceptiei.

Prin aceasta insa nu se incalca dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constitutie, republicata, intrucat, conform dispozitiilor art. 62 din Codul de procedura penala, organul de urmarire penala si instanta de judecata sunt obligate sa lamureasca cauza sub toate aspectele pe baza de probe, iar, potrivit art. 63 alin. (2) din acelasi cod, probele nu au o valoare mai dinainte stabilita, aprecierea fiecarei probe se face de organul de urmarire penala sau de instanta de judecata in urma examinarii tuturor probelor administrate, in scopul aflarii adevarului.

De asemenea, in temeiul art. 66 din Codul de procedura penala, inculpatul beneficiaza de prezumtia de nevinovatie si are dreptul sa probeze lipsa de temeinicie a probelor de vinovatie existente.

In sfarsit, este de observat ca dreptul la un proces echitabil presupune, printre altele, examinarea tuturor probelor existente in cauza, in vederea aflarii adevarului. Potrivit dispozitiilor art. 287 alin. (2) din Codul de procedura penala, instanta de judecata isi formeaza convingerea pe baza probelor administrate in cauza, in conformitate cu prevederile art. 126 alin. (2) din Constitutie, republicata, care prevede stabilirea competentei instantelor judecatoresti si a procedurii de judecata numai prin lege.

In concluzie, declaratiile cumparatorului de influenta nu pot fi verificate decat in coroborare cu toate probele administrate in cauza, ele neavand o valoare mai dinainte stabilita, iar inculpatul se poate prevala de toate garantiile procesuale care conditioneaza un proces echitabil.
[...]