Actiune in raspundere civila delictuala. Vatamarea integritatii corporale. Pierderea capacitatii de munca. Lipsa unui contract de munca valabil incheiat anterior producerii faptei ilicite

Din analiza coroborata a dispozitiilor at. 50 din Legea nr. 136/1995 cu cele ale art. 1381

- 1395 Cod civil, rezulta ca repararea prejudiciului in cazul raspunderii delictuale trebuie sa fie

una integrala, fiind supus repararii inclusiv prejudiciul viitor daca producerea lui este neindoielnica.

Atunci cand pierderea capacitatii de munca este una ireversibila, ca urmare a vatamarii suferite, este evident ca prejudiciul cert, supus reparatiei, nu este doar cel prezent, ci si cel care se va produce in viitor, decurgand din imposibilitatea victimei faptei ilicite de a desfasura o activitate remunerata, in absenta capacitatii sale de munca .

De aceea, prejudiciul de acoperit trebuie sa cuprinda, in termenii art. 1385 alin. (3) si art. 1387 alin. (1) Cod civil si castigul pe care, in conditii obisnuite, ale existentei capacitatii de munca, aceasta ar fi putut sa il realizeze.

Cum pentru astfel de situatii despagubirea se acorda sub forma unor prestatii banesti periodice [art. 1387 alin. (2) Cod civil], acestea vor subzista atat timp cat se produce rezultatul vatamator al faptei ilicite (pierderea capacitatii de munca) intrucat in caz contrar nu s-ar realiza reparatia integrala. Astfel, in conditiile in care reclamantul a lucrat anterior producerii evenimentului rutier, insa fara a avea incheiat un contract de munca, devin incidente dispozitiile art. 1388 alin. (3) din Codul civil, cuantumul acestor prestatii periodice fiind stabilite prin raportarea la salariul minim net pe economie .

I. Circumstantele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare in judecata

Prin cererea inregistrata pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 3 februarie 2017, A. A solicitat, in contradictoriu cu parata B. S.A. prin reprezentant (mandatar) legal C. SA si intervenientul fortat D., obligarea paratei la plata catre reclamant a sumei de 10.000 lei cu titlu de despagubiri materiale, la plata unei rente viagere lunare la nivelul salariului minim net pe economie de la data producerii evenimentului rutier - 17 aprilie 2015 si pana la redobandirea capacitatii de munca, la plata sumei de 60.000 euro, convertita in lei la cursul de schimb al BNR aplicabil la data platii, cu titlu de despagubiri morale si la plata unor penalitati de 0,2% calculate pentru fiecare zi de intarziere la plata sumelor anterior mentionate si pana la plata efectiva a acestora, cu cheltuieli de judecata .

In drept, actiunea a fost intemeiata pe art. 1387 si urmat., art. 1391-1392, art. 2199 si urmat. Cod civil, Legea nr. 136/1995, Norma nr. 23/2014.

Prin sentinta civila nr. 1576 din 4 octombrie 2017, Tribunalul Specializat Cluj a admis exceptia necompetentei materiale procesuale, invocate din oficiu . A declinat competenta de solutionare a cererii in favoarea Tribunalului Cluj, Sectia civila.

2. Sentinta pronuntata de tribunal

Tribunalul Cluj, Sectia civila, prin sentinta nr. 284 din 12 iunie 2018, a admis, in parte, actiunea civila formulata de A. In contradictoriu cu B. S.A. prin mandatar legal C. SA si, in consecinta, a obligat-o pe parata la plata catre reclamant a sumei de 2.100 lei cu titlu de despagubiri materiale, precum si la plata unei rente viagere pentru perioada cuprinsa intre 17 aprilie 2015-20 iulie 2015 in cuantum de 724 lei lunar reprezentand venitul minim net pe economie, iar pentru perioada cuprinsa intre 20 iulie 2015 si data pronuntarii sentintei, 12 iunie 2018, a unei sume egale cu diferenta dintre venitul minim net pe economie si pensia sociala de care beneficiaza reclamantul, respectiv: intre 20 iulie 2015-1 iunie 2016, suma de 2.898 lei, intre 1 iunie 2016-1 februarie 2017, suma de 4.200 lei, intre 1 februarie 2017-1 martie 2017, suma de 665 lei, intre 1 martie 2017-1 ianuarie 2018, suma de 5.450 lei, intre 1 ianuarie 2018 si 12 iunie

2018 suma de 3.531 lei. A obligat-o pe parata la plata catre reclamant a unei rente viagere constand in diferenta dintre venitul minim net pe economie si pensia sociala de care beneficiaza reclamantul in continuare pana la implinirea varstei de pensionare sau unei noi dispozitii a instantei. A obligat-o pe parata la plata catre reclamant a sumei de 85.000 lei cu titlu de despagubiri morale, la plata penalitatilor de intarziere in cuantum de 0,2% pe zi de intarziere aplicate la sumele datorate dupa implinirea termenului de 10 zile de la data ramanerii definitive a hotararii si la plata sumei de 1.190 lei cheltuieli de judecata - onorariu avocat.

3. Decizia pronuntata de curtea de apel

Solutia primei instante a fost mentinuta de Curtea de Apel Cluj, Sectia I civila, prin decizia nr. 30/A din 13 februarie 2019, prin care s-a respins exceptia lipsei calitatii procesuale active a SC C. SA si s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de SC C. SA pentru B. S.A. impotriva sentintei pronuntate de tribunal. A fost obligata apelanta sa plateasca intimatului A. Suma de 190 lei cheltuieli de judecata in apel.

4. Calea extraordinara de atac formulata in cauza

Impotriva deciziei a declarat recurs B. SA prin reprezentantul C. SA.

Recurenta a sustinut nelegalitatea deciziei atacate prin prisma dispozitiilor art. 488 alin.

(1) pct. 8 Cod procedura civila, solicitand casarea acesteia si trimiterea cauzei spre o noua judecata curtii de apel, cu privire la renta acordata intimatului - reclamant, prin coroborarea dispozitiilor Codului civil si ale Normei ASF nr. 23/2014 emisa in baza Legii nr. 136/1995.

A sustinut ca hotararea instantei de apel a fost data cu incalcarea normelor de drept material, respectiv s-a analizat apelul doar prin prisma normelor cuprinse in Codul civil fara corelarea acestora cu prevederile Legii speciale nr. 136/1995 si ale Normei ASF nr. 23/2014.

A considerat recurenta ca aplicarea eronata a prevederilor legale, in sensul ca Legea nr. 136/1995 nu poate deroga de la dispozitiile Codului civil, a condus la solutionarea gresita a apelului.

Ca un prim argument in sustinerea criticii au fost invocate considerentele Deciziei nr. 86/2017 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie-Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, potrivit carora Codul civil trateaza raspunderea civila delictuala de drept comun, iar Legea nr. 136/1995 contine prevederi speciale cu privire la raspunderea delictuala a persoanei raspunzatoare de producerea evenimentului rutier, raspundere in baza careia se naste obligatia asiguratorului RCA de despagubire a persoanei pagubite.

Or, in opinia recurentei, esenta problemei de drept ce face obiectul recursului rezida in activarea raspunderii asiguratorului RCA in limitele prevazute de Norma ASF nr. 23/2014, emisa in baza Legii speciale nr. 136/1995.

Un al doilea argument il reprezinta, pentru recurenta, retinerea eronata de catre instanta de apel a dispozitiilor art. 1385 si art. 1386 Cod civil ca fiind incidente in cauza, cata vreme in cererea de chemare in judecata s-a solicitat renta pentru pierderea capacitatii de munca, iar art. 1387 si art. 1388 C.civ. trateaza despagubirea pentru pierderea sau nerealizarea castigului din munca si ca atare, deveneau incidente dispozitiile art. 1387,1388 C.civ.

A aratat ca intimatul - reclamant a lucrat anterior producerii evenimentului rutier, insa fara a avea contract de munca .

Mai mult decat atat, in opinia recurentei, prevederile Codului civil sunt obligatoriu de coroborat cu cele ale Normei ASF nr. 23/2014 emise in baza Legii nr. 136/1995, din care rezulta ca acordarea daunelor materiale se poate face in conditiile strict reglementate de Norma ASF si pe baza documentelor justificative.

Un al treilea argument in sustinerea criticii s-a referit la faptul ca daunele materiale cu titlu de renta nu pot fi acoperite in baza contractului de asigurare, asiguratorul de raspundere civila delictuala asumandu-si obligatia de a acoperi numai cheltuielile prevazute la art. 50 din normele RCA. Astfel, in opinia recurentei, asiguratorul de raspundere civila obligatorie nu poate prelua intretinerea pagubitului pe viata, intrucat aceasta ar insemna transformarea politei RCA intr-o polita de asigurare de viata, ceea ce nu este admisibil.

De aceea, in aplicarea dispozitiilor art. 2213 Cod civil, recurenta a sustinut ca isi asuma obligatia de dezdaunare in acord si strict in limitele prevazute de Legea nr. 136/1995 si Norma ASF nr. 23/2014, avand calitatea de lege speciala, aplicabila contractului RCA.

II. Solutia si considerentele Inaltei Curti de Casatie si Justitie

Examinand decizia recurata, prin prisma criticilor formulate, Inalta Curte constata ca recursul este nefondat pentru urmatoarele considerente:

- Sustinerea unei aplicari eronate a normelor Codului civil referitoare la repararea prejudiciului, cu nesocotirea prevederilor Legii speciale nr. 136/1995 si ale Normei ASF nr. 23/2014, ignorandu-se astfel, principiul aplicarii prioritare a normei speciale in raport cu cea generala, este lipsita de temei si de corespondent in considerentele deciziei atacate.

Astfel, instanta de apel nu a retinut, in motivarea solutiei adoptate, faptul ca Legea nr. 136/1995 nu ar avea caracter special in materia ce face obiect de reglementare a acestui act normativ (privind asigurarile si reasigurarile) in raport cu dispozitiile din Codul civil referitoare la contractul de asigurare.

De aceea, referirea pe care o face recurenta la considerente din Decizia nr. 86/2017 pronuntata de Completul pentru dezlegarea chestiunilor de drept al Inaltei Curti de Casatie si Justitie - in sensul ca ``asigurarile obligatorii sunt reglementate, exclusiv, prin legi speciale`` (o preluare, de fapt, a dispozitiilor art. 2213 C.civ.) si respectiv, ca ``prevederile Codului civil constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se refera litera sau spiritul dispozitiilor sale`` - nu este apta sa demonstreze vreun aspect de nelegalitate al deciziei atacate.

Pe de o parte, pentru ca argumentele extrase din decizia pronuntata de instanta suprema nu fac decat sa dea expresie principiului generalia specialibus derogant si pe de alta parte, pentru ca decizia din apel nu nesocoteste, prin solutia si argumentele utilizate, aplicarea acestui principiu.

In realitate, instanta de apel constata ca nu poate fi primita sustinerea paratei conform careia in recunoasterea dreptului la despagubiri al reclamantului ar trebui avute in vedere conditiile restrictive instituite de art. 50 din Norma ASF nr. 23/2014 (adica, repararea prejudiciului la nivelul venitului mediul lunar net realizat de persoana vatamata, probat cu documente justificative) intrucat in felul acesta s-ar afecta dreptul la reparatie reglementat de dispozitiile Codului civil, fata de situatia de fapt rezultata in legatura cu desfasurarea de catre victima a unei activitati remunerate, dar in absenta unui contract de munca .

In acest context s-a apreciat, in mod corect, ca Norma ASF mentionata nu poate avea caracter de norma legala speciala, cu prevalenta in aplicarea ei fata de normele Codului civil, intrucat ea are doar caracterul unei norme explicative, date in aplicarea unei legi, fara a putea limita sau modifica aplicarea regulilor impuse de Codul civil, ca act normativ superior.

Un astfel de rationament al instantei este corect intrucat da eficienta ierarhiei actelor normative si fortei juridice a acestora, tinand seama de faptul ca Norma ASF este una emisa in executarea legii, fara a putea sa instituie sau sa modifice reguli ori principii in legatura cu repararea prejudiciului cauzat prin fapta delictuala a persoanei asigurate, pe care actul normativ insusi (Legea nr. 136/1995) nu le prevede.

Astfel, potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995 ``asiguratorul acorda despagubiri, in baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguratii raspund fata de terte persoane pagubite prin accidente de autovehicule``, iar potrivit art. 50 alin. (1) din acelasi act normativ ``despagubirile se acorda pentru sumele pe care asiguratul este obligat sa le plateasca cu titlu de dezdaunare``.

Or, in ce priveste ``dezdaunarea``, adica stabilirea intinderii prejudiciului, trebuie sa se aiba in vedere principiile si reglementarea specifica raspunderii civile delictuale.

Intrucat actul normativ special (Legea nr.136/1995) nu contine o reglementare detaliata asupra acestui aspect, el trebuie considerat ca se completeaza cu dispozitiile Codului civil, care conform art. 2 alin. (2) (text la care recurenta insasi face referire) constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se refera litera sau spiritul dispozitiilor sale.

De aceea, in mod corect instanta de apel a aplicat in completarea legii speciale, pe aspecte nereglementate de aceasta, normele din Codul civil, iar nu Norma emisa de un organ administrativ, a carei aplicare ca atare (tale quale) ar fi insemnat nesocotirea unor principii fundamentale in materia raspunderii civile delictuale.

Astfel cum s-a mentionat, rationamentul instantei de apel da eficienta ierarhiei actelor normative si totodata, dispozitiilor art. 2 alin. (2) din Codul civil.

- Este, de asemenea, neintemeiata critica potrivit careia decizia atacata ar face in mod gresit aplicarea dispozitiilor art. 1385, 1386 C.civ., desi ar fi fost incidente prevederile art. 1387,

1388 C.civ., de vreme ce s-a retinut ca reclamantul a lucrat anterior producerii evenimentului rutier, insa fara a avea un contract de munca incheiat.

In realitate, referirea pe care o face instanta de apel la dispozitiile art. 1385, 1386 C.civ. nu nesocoteste cadrul judecatii si situatia de fapt retinuta, aceea ca la data producerii accidentului reclamantul lucra, realiza venituri, fara a avea insa perfectat contract de munca .

Textele legale mentionate reglementeaza, la nivel de principiu, intinderea reparatiei (faptul ca prejudiciul trebuie reparat integral) si formele reparatiei (in natura, prin echivalent, sub forma unei sume globale sau prin prestatii periodice, daca prejudiciul are caracter de continuitate).

In ce priveste dispozitiile art. 1387, 1388 C.civ., referitoare la acoperirea prejudiciului in caz de vatamare a integritatii corporale, respectiv pierderea/nerealizarea castigului din munca ele dau expresie si fac aplicarea, in mod particular acestor situatii, normelor cu valoare de principiu regasite in textele mentionate anterior, a caror interpretare sistematica trebuie realizata.

Or, prima instanta a fondului a realizat aceasta analiza atunci cand a stabilit prestatiile periodice datorate de catre asigurator, solutia acesteia fiind validata in apel.

Astfel, s-a avut in vedere la stabilirea despagubirilor acordarea unor prestatii banesti periodice (asa cum rezulta din art. 1387 alin. 2 C.civil), forma de reparatie reglementata pentru ipoteza in care vatamarea integritatii corporale a dus la pierderea capacitatii de munca (reclamantul avand o astfel de incapacitate stabilita prin decizie medicala, fiind incadrat in gradul II de invaliditate).

De aceea, in privinta cuantumului acestor prestatii periodice, prin raportarea realizata la salariul minim net pe economie (si deducerea corespunzatoare a pensiei de asigurari sociale) s-a dat eficienta dispozitiilor art. 1388 alin. 3 C.civil, a caror nesocotire, in mod nejustificat o pretinde recurenta.

- Este lipsita de temei si critica recurentei conform careia acordarea despagubirilor sub forma de renta nu ar putea fi acoperita in baza contractului de asigurare intrucat aceasta ar insemna ``transformarea politei RCA intr-o polita de asigurare pe viata``, ceea ce este inadmisibil.

Asa cum s-a aratat, din analiza coroborata a dispozitiilor at. 50 din Legea nr. 136/1995 cu cele ale art. 1381 - 1395 C.civil, repararea prejudiciului in cazul raspunderii delictuale trebuie sa fie una integrala, fiind supus repararii inclusiv prejudiciul viitor daca producerea lui este neindoielnica.

Or, atunci cand pierderea capacitatii de munca este una ireversibila (asa cum s-a stabilit in speta, raportat la situatia medicala a reclamantului), este evident ca prejudiciul cert, supus reparatiei, nu este doar cel prezent, ci si cel care se va produce in viitor, decurgand din imposibilitatea acestuia de a desfasura o activitate remunerata, in absenta capacitatii sale de munca .

De aceea, prejudiciul de acoperit trebuie sa cuprinda, in termenii art. 1385 alin. (3) C.civil, art. 1387 alin. (1) C.civil si castigul pe care, in conditii obisnuite, ale existentei capacitatii de munca, reclamantul ar fi putut sa il realizeze, si care, in contextul lipsei unui contract de munca valabil incheiat anterior producerii faptei ilicite, a fost raportat la nivelul salariului minim net pe economie, conform art. 1388 alin. (3) C.civil.

Cum pentru astfel de situatii despagubirea se acorda sub forma unor prestatii banesti periodice (art. 1387 alin. 2 C.civil.), in mod evident ele vor subzista atat timp cat se produce rezultatul vatamator al faptei ilicite (pierderea capacitatii de munca) intrucat in caz contrar nu s-ar realiza reparatia integrala.

Asadar, contrar pozitiei exprimate de recurenta, in speta nu este vorba despre transformarea contractului de asigurare de raspundere civila delictuala intr-un contract de asigurare de viata, ci in mod particular, raportat la datele spetei si la consecintele faptei prejudiciabile, la asigurarea aplicarii si respectarii principiului reparatiei integrale a prejudiciului, pe care autorul faptei ilicite o datoreaza si pe care, la randul sau, recurenta, in calitate de asigurator de raspundere delictuala al autorului ilicitului civil, o datoreaza in egala masura cu acesta.

Pentru aceste considerente, toate criticile de nelegalitate formulate au fost gasite nefondate, recursul fiind respins in consecinta.

Nota: Legea nr. 136/1995 privind asigurarile si reasigurarile in Romania a fost abrogata de O.U.G. nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de raspundere civila auto pentru prejudicii produse tertelor persoane prin accidente de vehicule si de tramvaie, publicata in M.Of. nr. 723 din 19.09.2016.