Resortisantii turci nu au dreptul sa intre fara viza pe teritoriul unui stat membru al UE pentru a beneficia de o prestare de servicii

In 1963, Turcia si Comunitatea Economica Europeana precum si statele sale membre au incheiat un acord de asociere¹ al carui obiect era promovarea si consolidarea continua si echilibrata a relatiilor comerciale si economice dintre partile contractante in vederea imbunatatirii nivelului de trai al poporului turc si a facilitarii ulterioare a aderarii Turciei la Comunitate .

Printre altele, acesta prevede ca partile contractante se vor intemeia pe dispozitiile Tratatului CEE privind libera prestare a serviciilor intre statele membre pentru a elimina in raporturile dintre ele toate restrictiile de la acest principiu. Protocolul aditional la acest acord², semnat in 1970, contine o clauza de standstill care interzice partilor contractante sa introduca, incepand de la data intrarii in vigoare a protocolului aditional, noi restrictii cu privire la libera prestare a serviciilor. Domnisoara Demirkan, resortisant turc caruia i s-a refuzat de catre autoritatile germane viza pentru a-si vizita tatal vitreg care locuieste in Germania, se prevaleaza de clauza de standstill in fata instantelor germane. In opinia sa, aceasta clauza interzice introducerea unor noi restrictii, precum o obligatie de detinere a unei vize, nu numai in raport cu cei care urmaresc sa efectueze o prestare de servicii (libera prestare a serviciilor asa-numita ``activa``)³, ci si in raport cu cei care urmaresc sa beneficieze de o prestare de servicii (libera prestare a serviciilor asa-numita ``pasiva``). Domnisoara Demirkan sustine ca, intrucat o vizita facuta unui membru al familiei in Germania implica posibilitatea de a beneficia de servicii in aceasta tara, ea trebuie sa fie considerata ca potentiala beneficiara a unor servicii . In plus, la data intrarii in vigoare a protocolului aditional in raport cu Germania, si anume in 1973, dreptul german nu impunea viza resortisantilor turci care doreau sa efectueze o vizita cu caracter familial in Germania. Prin urmare, clauza de standstill ar avea ca efect faptul ca obligatia generala de detinere a unei vize, introdusa ulterior de Germania pentru resortisantii turci in 1980⁴, nu i se poate aplica. Oberverwaltungsgericht Berlin-Brandenburg (Tribunalul Administrativ Superior Berlin-Brandenburg, Germania), sesizat cu acest litigiu in apel, solicita Curtii de Justitie sa precizeze domeniul de aplicare al clauzei de standstill.

Prin hotararea pronuntata, Curtea constata ca notiunea ``libera prestare a serviciilor`` cuprinsa in clauza de standstill din protocolul aditional nu include libera prestare a serviciilor pasiva, si anume libertatea resortisantilor turci, destinatari de servicii, de a se deplasa intr-un stat membru pentru a beneficia de o prestare de servicii in statul respectiv.

Curtea aminteste ca libera prestare a serviciilor garantata de tratatele Uniunii resortisantilor statelor membre - si, asadar, cetatenilor Uniunii - include nu numai libera prestare a serviciilor activa ci si, astfel cum a admis in Hotararea Luisi si Carbone din 1984, drept complement necesar, libera prestare a serviciilor pasiva. Astfel, cetatenii Uniunii care se deplaseaza intr-un alt stat membru pentru a beneficia de servicii in statul respectiv sau avand posibilitatea de a beneficia de acestea, precum turistii sau pacientii, se bucura de protectia liberei prestari a serviciilor pasive. Aceasta protectie se intemeiaza pe obiectivul care consta in realizarea unei piete interne, concepute ca un spatiu fara frontiere interne, eliminand toate obstacolele care se opun instituirii unei astfel de piete.

Or, din cauza diferentelor fundamentale existente intre tratatele Uniunii, pe de o parte, si acordul de asociere, precum si protocolul aditional la acesta, pe de alta parte, in ceea ce priveste atat finalitatea, cat si contextul lor, interpretarea notiunii de libera prestare a serviciilor, astfel cum a fost admisa de Curte in 19845 pentru tratatele Uniunii, ca incluzand libera prestare a serviciilor pasiva nu poate fi extinsa la clauza de standstill prevazuta de protocolul aditional.

Astfel, spre deosebire de tratatele Uniunii, asocierea CEE-Turcia urmareste o finalitate exclusiv economica, acordul de asociere si protocolul aditional la acesta urmarind in esenta favorizarea dezvoltarii economice a Turciei. Dezvoltarea libertatilor economice pentru a permite o libera circulatie cu caracter general a persoanelor, care ar fi comparabila cu cea aplicabila, potrivit tratatelor Uniunii, cetatenilor Uniunii nu face obiectul acordului de asociere . Pe de alta parte, Curtea arata ca Consiliul de asociere care, potrivit protocolului aditional, stabileste ritmul si modalitatile de eliminare treptata a restrictiilor privind libera prestare a serviciilor nu a adoptat pana atunci nicio masura care sa determine inregistrarea unor progrese substantiale in ceea ce priveste realizarea acestei libertati. In plus, niciun element nu indica faptul ca partile contractante la acordul de asociere si la protocolul aditional ar fi conceput, la momentul semnarii acestora, cu alte cuvinte cu 21 si, respectiv, cu 14 ani inaintea pronuntarii Hotararii Luisi si Carbone, libera prestare a serviciilor in sensul ca ar include libera prestare a serviciilor pasiva.

Hotararea in cauza C-221/11 Leyla Ecem Demirkan/Bundesrepublik Deutschland

¹ Semnat la 12 septembrie 1963 la Ankara si incheiat, aprobat si confirmat in numele Comunitatii prin Decizia 64/732/CEE a Consiliului din 23 decembrie 1963 (JO 1964, 217, p. 3685, Editie speciala, 11/vol. 1, p. 10).
² Semnat la 23 noiembrie 1970 la Bruxelles si incheiat, aprobat si confirmat in numele Comunitatii prin Regulamentul (CEE) nr. 2760/72 al Consiliului din 19 decembrie 1972 (JO L 293, p. 1, Editie speciala, 11/vol. 1, p. 37).
³ Curtea a recunoscut deja ca clauza de standstill se opune instituirii, incepand cu data intrarii in vigoare a protocolului aditional, unei obligatii de a detine viza pentru a li se permite unor resortisanti turci sa intre pe teritoriul unui stat membru cu scopul de a presta servicii pe acest teritoriu in numele unei intreprinderi stabilite in Turcia, in conditiile in care, anterior acestei date, nu era ceruta o astfel de viza (Hotararea din 19 februarie 2009, Soysal si Savatli, C-228/06).
⁴ De notat ca, din anul 2001, dreptul Uniunii prevede de asemenea o obligatie de detinere a unei vize pentru resortisantii turci, a se vedea Regulamentul (CE) nr. 539/2001 al Consiliului din 15 martie 2001 de stabilire a listei tarilor terte ai caror resortisanti trebuie sa detina viza la trecerea frontierelor externe ale statelor membre si a listei tarilor terte ai caror resortisanti sunt exonerati de aceasta obligatie (JO L 81, p. 1, Editie speciala, 19/vol. 3, p. 97).