Actiune in pretentii avand ca obiect un drept de creanta care isi are izvorul in lege

Astfel, in cazul unui litigiu ce vizeaza o operatiune care se refera la raporturi nascute in regim de putere publica, in care dreptul de creanta dedus judecatii nu izvoraste dintr-un contract, ci din lege, competenta de solutionare a litigiului va apartine instantei de contencios administrativ.

Nota: In decizie a fost avuta in vedere forma Codului comercial in vigoare la data investirii instantei cu cererea de chemare in judecata

Prin sentinta comerciala nr. 7566 din 01.06.2011 pronuntata de Tribunalul Bucuresti, Sectia a VI-a comerciala, a fost admisa cererea principala, astfel cum a fost precizata, formulata de reclamanta Societatea Nationala de Transport Feroviar de Calatori ``CFR`` Calatori SA in contradictoriu cu paratul Ministerul Transporturilor si Infrastructurii, obligand paratul sa plateasca reclamantei suma de 18.502.583,66 lei reprezentand dobanda legala; a fost admisa cererea de chemare in garantie a Ministerului Finantelor Publice, obligand pe acesta la plata sumei de 18.502.583,66 lei catre parat; a fost obligata parata la plata cheltuielilor de judecata .

Pentru a pronunta aceasta sentinta, tribunalul a retinut urmatoarele:

Reclamanta a emis in perioada ianuarie 2007 - decembrie 2008 permise de calatorie pe caile ferate romane in interes personal pentru salariatii prevazuti la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 210/2003 si pentru pensionarii si membrii lor de familie prevazuti la art. 5 alin. (1) din acelasi act normativ.

Dupa intocmirea deconturilor pentru permisele astfel eliberate reclamanta a emis catre parata facturi fiscale.

Paratul a achitat facturile fiscale cu intarziere, dupa cum rezulta din inscrisurile depuse de reclamanta la dosarul cauzei, emiterea facturilor, data achitarii acestora si modul de calcul al dobanzii legale prezentate de reclamanta nefiind contestate de parat in prezenta cauza, apararile acestuia fiind legate de punerea la dispozitie a sumelor ce trebuiau platite de catre chematul in garantie Ministerul Finantelor Publice.

Conform art. 6 alin. (2) si art. 122 alin. (2) din Legea nr. 210/2003, contravaloarea permiselor de calatorie pe calea ferata de care beneficiaza persoanele prevazute la art. 2 alin. (1) si a pensionarilor si membrilor lor de familie prevazuti la art. 5 alin. (1) din aceeasi lege se suporta din bugetul Ministerului Transporturilor si Infrastructurii.

Avand in vedere ca paratul a achitat cu intarziere sumele pe care era obligat sa le plateasca in temeiul dispozitiilor legale anterior mentionate, acesta datoreaza reclamantei dobanda legala aferenta calculata conform art. 2 si 3 din O.G. nr. 9/2000, fata de dispozitiile art. 43 C. com., respectiv 18.502.583,66 lei.

Pentru considerentele de fapt si de drept retinute, instanta a admis cererea principala astfel cum a fost precizata si a obligat paratul sa plateasca reclamantei 18.502.583,66 lei reprezentand dobanda legala.

In ceea ce priveste cererea de chemare in garantie instanta a apreciat ca aceasta este intemeiata.

Ministerul Finantelor Publice este entitatea care asigura administrarea bugetului de stat, iar fata de dispozitiile art. 19 din Legea nr. 500/2002 coroborate cu cele ale art. 3 lit. e) si f) din H.G. 34/2009 acesta asigura sursa de finantare pentru aplicarea legislatiei privind facilitatile acordate anumitor categorii sociale pe calea ferata, paratul fiind creditat la capitolul 68.01 in acest scop. Intarzierea la plata a sumelor datorate de parat reclamantei a intervenit din cauza atitudinii chematului in garantie, care nu a pus la dispozitia paratului la timp sumele datorate, astfel incat chematul in garantie este chemat sa suporte urmarea platilor cu intarziere, respectiv contravaloarea dobanzii legale datorate.

Pentru aceste motive, cererea de chemare in garantie a fost admisa, chematul in garantie a fost obligat la plata catre parat a sumei de 18.502.583,66 lei dobanda legala.

Impotriva acestei sentinte au formulat apel atat parata, cat si chemata in garantie .

Apelul declarat de catre parata vizeaza si incheierea din data de 13.04.2011 prin care a fost respinsa exceptia necompetentei materiale.

Verificand legalitatea sentintei atacate in raport de primul motiv de apel cererea apelantului-parat Ministerul Transporturilor si Infrastructurii, referitor la necompetenta materiala a primei instante, Curtea a retinut urmatoarele:

Reclamanta Societatea Nationala de Transport Feroviar de Calatori ``CFR Calatori`` SA a solicitat obligarea paratului Ministerul Transporturilor si Infrastructurii la plata sumei de 18.502.583,66 lei reprezentand debit si dobanda legala, creante datorate pentru neplata si pentru plata cu intarziere a serviciilor de transport pe calea ferata prestate de catre reclamanta beneficiarilor Legii nr. 210/2003 pentru aprobarea O.G. nr. 112/1999 privind calatoriile gratuite in interes de serviciu si in interes personal pe caile ferate romane in perioada ianuarie 2007 - decembrie 2008.

Temeiul juridic al cererii de chemare in judecata il reprezinta O.G. nr. 112/1999 aprobata prin Legea nr. 210/2003, act administrativ ce constituie izvorul dreptului de creanta dedus judecatii.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publica, in regim de putere publica, in vederea organizarii executarii legii sau a executarii in concret a legii, care da nastere, modifica sau stinge raporturi juridice .

Raporturile juridice deduse judecatii nu au caracter comercial, reclamanta considerandu-se vatamata in drepturile sale prin neexecutarea de catre parata a unui act administrativ - O.G. nr. 112/1999, respectiv prin refuzul de plata si plata cu intarziere a serviciilor de transport pe calea ferata beneficiarilor actului normativ.

Potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, se asimileaza actelor administrative unilaterale si refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, iar potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din aceeasi lege, este asimilata refuzului nejustificat de a solutiona o cerere si nepunerea in executare a actului administrativ emis ca urmare a solutionarii favorabile a cererii.

In raport de prevederile art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, este evident ca reclamanta trebuia sa se adreseze instantei de contencios administrativ, in calitatea sa de persoana vatamata intr-un drept sau interes legitim, prin nesolutionarea in termen sau prin refuzul nejustificat de solutionare a unei cereri.

In cauza nu este aplicabila prezumtia de comercialitate prevazuta de art. 4 C. com. intrucat raporturile juridice dintre parti nu sunt specifice dreptului privat, ci dreptului public, atata timp cat drepturile si obligatiile partilor s-au nascut din emiterea unui act normativ, in regim de putere publica, este evident ca aceste raporturi nu pot fi calificate ca fapte subiective de comert.

Sursa de finantare a pretentiilor solicitate de catre reclamanta este bugetul de stat, astfel incat comercialitatea acestora este exclusa, aspect evidentiat si prin dispozitiile art. 8 din Codul comercial ce exclude statul si organele sale din sfera raporturilor comerciale.

In consecinta, Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a VI-a civila, prin decizia civila nr. 101 din 2 martie 2012, a admis apelurile formulate de apelantii Ministerul Transporturilor si Infrastructurii si Ministerul Finantelor Publice; a anulat sentinta atacata si a trimis cauza spre competenta solutionare in prima instanta Curtii de Apel Bucuresti, Sectia a VIII-a contencios administrativ si fiscal.

Impotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Societatea Nationala de Transport Feroviar de Calatori CFR Calatori SA, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate si trimiterea cauzei spre rejudecare.

In sustinerea cererii de recurs, recurenta a invocat dispozitiile art. 304 pct. 8 si 9 C. proc. civ.

Prin dezvoltarea motivelor de recurs recurenta a aratat ca instanta de apel a schimbat intelesul lamurit si vadit neindoielnic al actului juridic dedus judecatii. Astfel, prin cererea de chemare in judecata, reclamanta a solicitat obligarea paratei la plata dobanzii legale pentru achitarea cu intarziere a facturilor fiscale aferente serviciilor de transport pe calea ferata prestate de subscrisa beneficiarilor Legii nr. 210/2003 pentru aprobarea O.G. nr. 112/1999.

Deconturile intre reclamanta si parata au fost platite cu intarziere, criticile recurentei fiind in legatura cu faptul ca dobanzile au fost calculate in conformitate cu prevederile art. 43 C. com. coroborate cu art. 2 si 3 din O.G. nr. 9/2000.

In ceea ce priveste art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a sustinut ca instanta de apel a incalcat dispozitiile art. 1 din H.G. nr. 584/1998 privind infiintarea Societatii Nationale de Transport Feroviar de Calatori CFR SA, potrivit careia subscrisa este o societate comerciala pe actiuni, cu capital integral de stat si are ca obiect principal de activitate transportul feroviar de calatori.

Potrivit art. 3 pct. 13 C. com. sunt considerate fapte de comert intreprinderile de transport de persoane sau de lucruri pe apa sau pe uscat, iar comercialitatea acestor acte rezulta din lege. De asemenea, potrivit art. 4 C. com., se socotesc ,,ca fapte de comert celelalte contracte si obligatiuni ale unui comerciant daca nu sunt de natura civila sau daca nu rezulta din insusi actul``.

De altfel, litigiul dedus judecatii, a aratat recurenta, nu este unul de natura contencioasa, fiind un litigiu evaluabil in bani, vizand pretentii comerciale izvorate din contractul de transport .

Art. 1 din Legea nr. 554/2004 reglementeaza subiectele de sezina a instantei de judecata, dar in speta dedusa judecatii reclamanta nu este o persoana vatamata de catre o autoritate publica intr-un drept sau interes legitim printr-un act administrativ sau prin nesolutionarea in termenul legal a unei cereri .

In sustinerea calitatii de comerciant recurenta a invocat si prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 26/1990 coroborat cu art. 7 C. com.

In consecinta, recurenta a considerat gresit ca instanta de apel a retinut gresit faptul ca sursa de finantare a pretentiilor solicitate de catre reclamanta este bugetul de stat astfel incat comercialitatea acestora este exclusa, aspect evidentiat si prin dispozitiile art. 8 C. com. ce exclude statul si organele sale din sfera raporturilor comerciale.

Faptul ca, contravaloarea permiselor de calatorie este reglementata de Legea nr. 210/2003 pentru aprobarea O.G. nr. 112/1999 nu schimba natura raportului juridic dedus judecatii, care ramane comercial.

Comercialitatea litigiului rezulta si din contractele de transport incheiate intre reclamanta si beneficiarii Legii nr. 210/2003, si nu dintr-un contract de transport incheiat intre subscrisa si parata.

S-a mai retinut ca prevederile art. 8 C. com. au fost gresit interpretate, in acest sens instanta de apel nu a tinut cont de pretentiile reclamantei care nu se intemeiaza pe un act administrativ emis de o autoritate publica si nici pe un contract administrativ. Deci, natura litigiului este data de obiectul actiunii, care este o dobanda penalizatoare produsa de o datorie comerciala exigibila.

Intimata-parata a formulat intampinare impotriva cererii de recurs, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, aratand ca in mod intemeiat instanta de apel a dispus trimiterea cauzei spre competenta solutionare sectiei de contencios administrativ si fiscal.

Examinand cererea de recurs prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, respectiv art. 304 pct. 8 si 9 C. proc. civ., Inalta Curte a constatat ca acestea sunt nefondate pentru urmatoarele considerente :

Prealabil examinarii criticilor de nelegalitate invocate, Inalta Curte face precizarea ca actiunea de fata a fost introdusa pe rolul instantelor judecatoresti la data de 22 iunie 2010, deci anterior intrarii in vigoare a Noului Cod civil, fiind supusa legilor in vigoare la data formularii actiunii, fiind incidente si dispozitiile din Codul comercial, referitoare la prezumtia de comercialitate.

Trecand la analiza cererii de recurs, Inalta Curte arata ca actiunea formulata de reclamanta Societatea Nationala de Transport Feroviar de Calatori CFR Calatori SA a avut ca obiect obligarea paratului Ministerul Transporturilor si Infrastructurii la plata unei creante reprezentand debit si dobanda legala aferenta acesteia, pentru plata cu intarziere a serviciilor de transport pe calea ferata prestate de catre reclamanta beneficiarilor Legii nr. 210/2003 pentru aprobarea O.G. nr. 112/1999 privind calatoriile gratuite in interes de serviciu si in interes personal pe caile ferate romane in perioada ianuarie 2007 - decembrie 2008.

Pornind de la obiectul actiunii este de observat ca raportul juridic dedus judecatii nu este comercial, iar prezenta in litigiu a unei societati comerciale nu este de natura sa atraga competenta instantei comerciale, intrucat reglementarile comerciale nu sunt rezervate persoanelor, ci actelor si faptelor de comert. Cu alte cuvinte, se urmareste comercialitatea raportului juridic in raport de criteriul obiectiv, si nu de cel subiectiv care este dat de calitatea persoanei.

In speta de fata s-a pus in discutie refuzul de plata si plata cu intarziere a serviciilor de transport pe calea ferata beneficiarilor actului normativ reprezentat de O.G. nr. 112/1999.

Potrivit art. 2 pct. 1 lit. c) din Legea nr. 554/2004 sunt asimilate actelor administrative in sensul prezentei legi si drepturile si obligatiile nascute din emiterea actului normativ sus evocat, in regim de putere publica.

Revenind la criticile formulate de catre recurenta, prin care a sustinut prezenta in cauza a unui comerciant, care desfasoara fapte de comert, fiind supus normelor de drept comun in materie comerciala, acestea nu sunt de natura a atrage prezumtia de comercialitate prevazuta de art. 4 C. com. si aplicarea prevederilor art. 56 C. com.

Acest criteriu subiectiv sustinut de catre recurenta nu poate fi retinut, litigiul de fata vizand o operatiune care se refera la raporturi nascute in regim de putere publica.

Argumentul instantei de apel in ceea ce priveste sursa de finantare a pretentiilor, aceasta fiind bugetul de stat care exclude comercialitatea pretentiilor este corect, trimiterea la dispozitiile art. 8 C. com. excluzand statul si organele sale din sfera raporturilor comerciale.

Criticile recurentei prin care se sustine ca natura litigiului este determinata de obiectul prezentei actiuni care priveste o datorie comerciala devenita exigibila sunt de asemenea nefondate.

Astfel, stabilirea naturii juridice a unui litigiu are in vedere normele juridice aplicabile raporturilor dintre parti, in functie de izvorul dreptului de creanta dedus judecatii.

In speta de fata, dreptul patrimonial pretins de reclamanta nu s-a nascut in temeiul unui contract, izvorul dreptului de creanta il constituie legea, respectiv Legea nr. 210/2003.

In consecinta, constatand ca instanta de apel a stabilit in mod corect natura litigiului si competenta instantei de contencios administrativ in solutionarea litigiului de fata, in temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., s-a respins recursul reclamantei ca nefondat.