Actiune intemeiata pe dispozitiile Legii nr. 221/2009. Modificari legislative aduse prin Legea nr. 202/2010 referitoare la cale de atac

Art. XIII pct. 1 din Legea nr. 202/2010 a suprimat calea de atac a apelului in litigiile intemeiate pe Legea nr. 221/2009, statuand ca �hotararea pronuntata potrivit alin.(4) este supusa recursului, care este de competenta curtii de apel".

Cum hotararea primei instante a fost pronuntata la data de 19 ianuarie 2011, devine astfel incident art. XXVI din Legea nr. 202/2010, conform caruia modificarile si completarile aduse Legii nr. 221/2009 prin actul normativ aratat ``...se aplica si proceselor aflate in curs de solutionare in prima instanta daca nu s-a pronuntat o hotarare in cauza pana la data intrarii in vigoare a prezentei legi".

Cum normele de procedura sunt de imediata aplicare si cum la data intrarii in vigoare a Legii nr. 202/2010, nu se pronuntase o hotarare care sa transeze litigiul dedus judecatii, rezulta ca singura cale de atac ce se poate exercita impotriva hotararii primei instante, potrivit dispozitiilor legale anterior citate, este aceea a recursului.

______________

Prin sentinta civila nr. 85IC din 19 ianuarie 2011, Tribunalul Bihor a admis in parte cererea reclamantului F.l., in contradictoriu cu paratul Statul Roman, prin Ministerul Finantelor Publice; a constatat caracterul politic al condamnarii reclamantului la 5 ani inchisoare pentru uneltire contra ordinei sociale dispusa prin sentinta penala nr. 1649/1949 a Tribunalului Militar Cluj; a respins restul pretentiilor.

Instanta de fond a retinut ca reclamantul a fost condamnat la 5 ani inchisoare pentru uneltire contra ordinei sociale prin sentinta penala nr. 1649/1949 a Tribunalului Militar Cluj, condamnare ce rezulta si din cazierul judiciar al acestuia din data de 14 iunie 1990, situatie fata de care a fost admis capatul de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnarii sus amintite.

In ceea ce priveste capatul de cerere privind acordarea despagubirilor morale, s-a retinut ca prin Decizia nr. 1360/2010, publicata in Monitorul Oficial nr. 761 din 15.11.2010, a fost constatata neconstitutionalitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza intai din Legea nr. 221/2009, fiind desfiintat astfel temeiul juridic al acestor pretentii.

In atare situatie, tribunalul a retinut ca nu se poate sustine ca reclamantul ar avea o ``speranta legitima", astfel cum este consacrata in jurisprudenta CEDO la acordarea despagubirilor morale, intrucat dispozitia de lege referitoare la obtinerea compensatiilor a fost anulata nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, ci ca rezultat al unei operatiuni normale, pe calea exercitarii controlului de constitutionalitate al acesteia.

Impotriva acestei sentinte a declarat recurs reclamantul, aratand ca decizia Curtii Constitutionale nu poate fi aplicata cauzelor aflate pe rol la data pronuntarii si nu impiedica instanta sa dispuna repararea prejudiciului moral suferit, nefiind nevoie de un text legal in acest sens.

A aprecia altfel, ar insemna a crea o situatie discriminatorie bazata doar pe momentul in care s-a solutionat cauza altor persoane, iar neacordarea daunelor morale raportat la decizia nr. 1358/2010 a Curtii Constitutionale ar insemna o incalcare a principiului previzibilitatii ce este consacrat de jurisprudenta CEDO. Termenul de prescriptie ar incepe sa curga doar de la data constatarii caracterului politic al condamnarii sau de cand a intrat in vigoare Legea nr. 221/2009.

Prin decizia civila nr. 848IR din 31 martie 2011, Curtea de Apel Oradea a admis recursul reclamantului, a modificat in parte sentinta si a obligat a obligat Statul Roman, prin Ministerul Finantelor Publice, sa plateasca reclamantului 120.000 EURO daune morale, mentinand celelalte dispozitii ale sentintei, ca fiind legale si temeinice.

Instanta de recurs a retinut ca in mod corect s-a constatat caracterul politic al condamnarii suferite de reclamant, insa cu privire la faptul ca nu s-ar mai putea acorda in baza Legii nr. 221/2009, despagubiri morale, ca urmare a declararii neconstitutionalitatii prevederilor art. 5 alin.(1) din lege, aceasta decizie nu este aplicabila cauzelor aflate pe rol (in prima instanta sau cai de atac ) la data pronuntarii sale, si a apreciat ca suma de 120.000 Euro reprezinta o satisfactie echitabila pentru prejudiciul suferit, fiind in concordanta si cu practica judiciara in materie.

Impotriva acestei decizii a declarat recurs paratul Statul Roman, prin Ministerul Finantelor Publice, aratand ca prezenta cale de atac este admisibila deoarece, desi Legea nr. 221/2009 pe care este intemeiata actiunea reclamantului, prevede in art. 4 alin.(6) ca hotararea pronuntata conform alin.(4) este supusa recursului, care este de competenta Curtii de Apel, instanta de recurs a solutionat cauza in temeiul dispozitiilor art. 998-999 C.civ., invocate abia in recurs, situatie fata de care aceasta era datoare sa recalifice calea de atac in apel.

O interpretare contrara ar fi de natura sa incalce dispozitiile art. 6 CEDO privind dreptul la un proces echitabil, intrucat ar priva partile de un grad de jurisdictie, acestea neputand fi sanctionate pentru eroarea instantei de control judiciar in calificarea caii de atac.

Referitor la fondul cauzei, paratul arata ca declararea neconstitutionalitatii dispozitiilor legale ce au constituit temeiul juridic al actiunii determina ca acestea sa nu mai poata fi aplicate in cauza, sens in care solutia instantei de recurs este nelegala, netinand cont de efectul obligatoriu al deciziei de neconstitutionalitate aratate.

Statul Roman, prin Ministerul Finantelor Publice, acorda despagubiri doar prin intermediul unor acte normative speciale, astfel incat acesta nu poate raspunde in temeiul art. 998-999 C.civ., actiunea fiind inadmisibila.

Sub aspectul invocarii, de catre reclamant, a dispozitiilor art. 998-999 C.civ., actiunea este prescrisa, termenul de prescriptie incepand sa curga de la 22.12.1989, data de la care reclamantul ar fi putut promova o actiune in despagubire .

Examinand recursul in raport de exceptia de inadmisibilitate invocata din oficiu, a carei analiza este prioritara raportat la aspectele de fond ale cererii, Inalta Curte l-a respins, ca inadmisibil, pentru urmatoarele considerente:

Caile de atac reprezinta mijloace sau remedii juridice procesuale prin intermediul carora se poate solicita verificarea legalitatii si temeiniciei hotararilor judecatoresti si, in final, remedierea erorilor savarsite, constituind astfel pentru parti o garantie a respectarii drepturilor lor fundamentale.

Rezulta ca impotriva hotararii judecatoresti se pot exercita caile de atac prevazute de lege prin dispozitii imperative, de la care nu se poate deroga, deoarece se intemeiaza pe interesul general de a inlatura orice cauze care ar putea tine in loc, in mod nedefinit, judecata unui proces.

Recursul este o cale extraordinara de atac, nedevolutiva si nesuspensiva de executare, prin intermediul careia, in cazurile strict si limitativ prevazute de lege, se exercita controlul conformitatii hotararii atacate cu regulile de drept .

Potrivit art. 299 alin.(1) C.proc.civ. ``hotararile date fara drept de apel, cele date in apel, precum si, in conditiile prevazute de lege, hotararile altor organe jurisdictionale sunt supuse recursului", iar potrivit art. 377 alin.(2) pct. 4 din acelasi cod ``sunt hotarari irevocabile hotararile date in recurs chiar daca prin acestea s-a solutionat fondul pricinii".

Prin coroborarea textelor legale anterior citate, rezulta ca pot fi atacate cu recurs numai hotararile definitive date fara drept de apel, cele date in apel, precum si hotararile altor organe cu activitate jurisdictionala, in conditiile prevazute de lege.

Fata de aceste dispozitii, recursul declarat impotriva unei decizii irevocabile a unei instante de recurs este inadmisibil, o asemenea hotarare nefiind susceptibila de a mai fi supusa acestei cai de atac.

O asemenea concluzie deriva din regula unicitatii dreptului de a folosi o cale de atac, or, cum un asemenea drept este unic, epuizandu-se chiar prin exercitiul lui, o persoana nu se poate judeca de mai multe ori in aceeasi cale de atac.

Art. XIII pct. 1 din Legea nr. 202/2010 a suprimat calea de atac a apelului in litigiile intemeiate pe Legea nr. 221/2009, statuand ca ``hotararea pronuntata potrivit alin.(4) este supusa recursului, care este de competenta curtii de apel".

Hotararea primei instante a fost pronuntata la data de 19 ianuarie 2011, devenind astfel incident in cauza

art. XXVI din Legea nr. 202/2010, conform caruia modificarile si completarile aduse Legii nr. 221/2009 prin actul normativ aratat ``...se aplica si proceselor aflate in curs de solutionare in prima instanta daca nu s-a pronuntat o hotarare in cauza pana la data intrarii in vigoare a prezentei legi".

Cum normele de procedura sunt de imediata aplicare, iar in cauza, la data intrarii in vigoare a Legii nr. 202/2010, nu se pronuntase o hotarare care sa transeze litigiul dedus judecatii, rezulta ca singura cale de atac ce se poate exercita impotriva hotararii de prima instanta, potrivit dispozitiilor legale anterior citate, este aceea a recursului, solutionat de Curtea de Apel Oradea prin decizia civila nr. 848/R din 31.03.2011.

Avand in vedere ca hotararea de solutionare a recursului este irevocabila, recursul declarat impotriva ei este inadmisibil, fiind respins ca atare.

Sustinerile recurentului-parat, conform carora prezenta cale de atac este admisibila, raportat la solutionarea cauzei, de catre instanta de apel, din perspectiva dispozitiilor art. 998-999 C.civ., nu pot fi primite, intrucat in virtutea principiului disponibilitatii, cadrul procesual este stabilit de reclamant, prin cererea de chemare in judecata, iar, in speta, temeiul juridic al actiunii a fost dat de art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Pentru aceste considerente, in aplicarea dispozitiilor art. 312 alin. (1) C.proc.civ., Inalta Curte a respins recursul, ca inadmisibil.