Contravaloarea imbunatatirilor efectuate la un imobil restituit fostului proprietar solicitate de cumparatorul evins

Potrivit prevederile art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, indiferent daca imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fara titlu, obligatia despagubirii pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinatia de locuinta prin imbunatatirile necesare si utile revine persoanei indreptatite, iar, in conformitate cu art.3 din acelasi act normativ, sunt considerate persoane indreptatite, printre altele, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluarii in mod abuziv a acestora.

Ca atare, in cererea avand ca obiect plata contravalorii imbunatatirilor si a sporului de valorare aduse imobilului pierdut in urma admiterii actiunii in revendicare a fostului proprietar, calitate procesuala pasiva poate avea numai acesta din urma, deoarece tertul evingator este cel tinut sa suporte sporul de valoare rezultat din efectuarea cheltuielilor necesare si utile, intrucat lui ii profita aceste cheltuieli . Astfel, in mod corect a retinut instanta de apel ca legitimarea procesuala pasiva a Statului Roman, prin Ministerul Finantelor Publice, a unitatii detinatoare si a societatii comerciale specializata in vanzarea imobilelor din domeniul privat al unitatii administrativ-teritoriale, care a actionat ca mandatar la perfectarea contractului de vanzare cumparare cu fostul chirias si Ministerul Finantelor Publice nu se justifica in cauza.

Prin cererea inregistrata pe rolul Tribunalului Bucuresti la data de 11.04.2012, urmare a declinarii de competenta de catre Judecatoria Sector 5, reclamantii A. si B. au solicitat, in contradictoriu cu paratii Ministerul Finantelor Publice, Municipiul Bucuresti, prin Primarul general sa fie obligati paratii la plata contravalorii apartamentului situat in Bucuresti.

In motivarea cererii, reclamantii au aratat ca prin contractul de vanzare-cumparare nr. xxx7/1998, incheiat cu Primaria Municipiului Bucuresti, prin X. SA, in temeiul Legii nr.112/1995 si HG nr.20/1996, au dobandit apartamentul situat in Bucuresti, fara a li se comunica, inainte de incheierea contractului sau la data incheierii acestuia, faptul ca apartamentul mentionat forma obiectul unei cereri de restituire catre fostul proprietar formulata in conditiile art.2 din Legea nr.112/1995.

Prin sentinta civila nr.5776/2008 pronuntata de Judecatoria Sectorului 4 Bucuresti a fost admis capatul de cerere avand ca obiect actiune in constatare, iar reclamantii din prezenta cauza au fost obligati sa lase numitei E. in deplina proprietate si linistita posesie imobilul. Hotararea judecatoreasca a ramas irevocabila in calea de atac a recursului. Reclamantii au aratat ca, in ceea ce priveste contractul de vanzare-cumparare prin care au dobandit imobilul, acesta a ramas valabil, dar s-a dat preferinta titlului de proprietate al numitei E. De asemenea, s-a sustinut de catre reclamanti faptul ca au dobandit dreptul de proprietate cu buna-credinta, sens in care au adus imbunatatiri apartamentului, valoarea acestuia crescand datorita acestora.

In drept, au fost invocate dispozitiile art.50, art.501 si urm. din Legea nr.10/2001, art.1337-1351 C.civ.

La termenul de judecata din 15.02.2012, reclamantii au depus la dosar cerere modificatoare a cadrului procesual pasiv, solicitand introducerea in cauza in calitate de parati a Statului Roman, prin Ministerul Finantelor Publice, a Municipiului Bucuresti, prin Primar si a SC X. SA. Totodata, reclamantii au aratat ca solicita obligarea paratilor, in solidar, la plata sumei de 120.000 euro, echivalent in lei la cursul BNR din ziua platii, reprezentand pretul de circulatie al apartamentului, avand in vedere sporul de valoare adus imobilului prin imbunatatirile efectuate, a sumei de 5.600 lei reprezentand onorariu de avocat achitat in dosarul in care au fost evinsi, a sumei de 13.361,71 lei reprezentand cheltuieli de judecata in dosarul in care au fost evinsi si cheltuieli de executare efectuate in dosarul de executare nr. xx90/2011, a sumei de 20.000 euro reprezentand daune morale, pentru suferintele create de Statul Roman, respectiv starea de neliniste, incertitudine, insecuritate, procedura judiciara foarte lunga si costisitoare inceputa din anul 2005, finalizat cu pierderea dreptului de proprietate asupra imobilului, precum si suma de 250 euro pe zi, cu titlu de daune cominatorii.

In drept, au fost invocate dispozitiile Legii nr. 10/2001, Conventia europeana, protocolul nr.1 la CEDO.

Prin sentinta civila nr. 484 din 11.04.2014 Tribunalul Bucuresti, Sectia V-a civila a respins cererea precizata de reclamanti, ca neintemeiata.

Prima instanta a retinut ca prin contractul de vanzare-cumparare nr. xxx7/1998, incheiat intre PMB, prin SC X. SA, in calitate de reprezentant al vanzatorului si reclamanti, in calitate de cumparatori, s-a transmis dreptul de proprietate asupra imobilului situat in Bucuresti, in temeiul Legii nr.112/1995, in schimbul pretului de 45.086.675 lei ROL.

Prin sentinta civila nr. 5776/2008 pronuntata de Judecatoria Sector 4, s-a dispus obligarea numitilor A. si B. sa lase in deplina proprietate si linistita posesie imobilul catre reclamanta E. A apreciat instanta ca atat cumparatorii - reclamantii din prezenta cauza - cat si vanzatorul nu se pot prevala de prezumtia bunei-credinte la momentul incheierii actului, intrucat, ``cu minime diligente, prin verificarea dosarului aflat la Comisia de Aplicare a Legii nr. 112/1995, ar fi luat cunostinta de cererea formulata`` de fostul proprietar. A mai statuat instanta ca unitatea detinatoare a instrainat imobilul inainte de solutionarea cererii lui E. privind restituirea in natura . Desi admisa calea de atac a apelului promovata de reclamantii din prezenta cauza, prin decizia civila nr. 1475/2010 pronuntata de Curtea de Apel, a fost admis recursul declarat de E., modificata decizia civila nr.1404/A/2009 in sensul respingerii apelului formulat de A. si B. A statuat instanta de recurs in cuprinsul considerentelor asupra datei de 23.07.1996, deci anterior incheierii contractului de vanzare cumparare, data la care E. a formulat notificare in vederea restituirii in natura a imobilului. Astfel, considerentele hotararii judecatoresti au intrat in puterea lucrului judecat.

In conformitate cu dispozitiile art.50 alin.(2) din Legea nr.10/2001 si art. 50 alin. (3) din acelasi act normativ legiuitorul a prevazut dreptul chiriasilor cumparatori la restituirea pretului de piata, numai in cazul contractelor de vanzare-cumparare incheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificarile ulterioare, care au fost desfiintate prin hotarari judecatoresti definitive si irevocabile, in timp ce pentru situatia contractelor de vanzare-cumparare desfiintate si care fusesera incheiate cu eludarea prevederilor Legii nr.112/1995 a prevazut doar dreptul la restituirea pretului platit, actualizat in functie de indicele de inflatie.

In speta, contractul de vanzare-cumparare prin care reclamantii au dobandit imobilul, a fost incheiat cu eludarea dispozitiilor Legii nr. 112/1995, sens in care prin sentinta civila nr.5776/2008 pronuntata de Judecatoria Sector 4, irevocabila prin decizia civila nr. 1475/2010 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti s-a dispus obligarea numitilor A. si B. sa lase in deplina proprietate si linistita posesie imobilul catre reclamanta E. S-a retinut astfel, in considerentele hotararii faptul ca la incheierea contractului de vanzare-cumparare nr. xxx7/1998 au fost nesocotite prevederile Legii nr.112/1995, preluarea imobilului de catre stat facandu-se fara titlu valabil. Desi nu s-a constatat nulitatea absoluta a contractului de vanzare-cumparare, s-a retinut ineficacitatea sa. Or, in temeiul art.9 alin.(1) din Legea nr.112/1995, de prevederile acestei legi pot beneficia in mod efectiv chiriasii imobilelor care nu se restituie in natura fostilor proprietari. Asadar, tribunalul a statuat ca nu poate fi retinuta buna credinta la incheierea contractului de vanzare cumparare cata vreme, cu minime demersuri, dat fiind si contextul social al momentului, fostul chirias ar fi avut posibilitatea sa cunoasca situatia juridica a apartamentului dobandit.

Conditia esentiala pentru ca titularul titlului desfiintat sa beneficieze de insasi valoarea de piata a imobilului este aceea ca respectivul contract sa fi fost incheiat cu respectarea legii, imprejurare analizata in hotararea judecatoreasca prin care s-a constatat ineficacitatea actului juridic, ale carei considerente, in sustinerea solutiei adoptate, se impun cu putere de lucru judecat in cauza, fara a putea fi reevaluate. Intrucat norma in discutie nu distinge, este necesar ca Legea nr.112/1995 sa fi fost respectata in totalitate, incalcarea oricarei prevederi, fie de drept substantial, fie de drept procedural, din continutul acesteia, conducand la inaplicabilitatea art.501 Legea nr.10/2001. Or, in cauza de fata, reclamantii nu au inteles sa investeasca instanta cu o cerere in pretentii constand in pretul actualizat al imobilului, sens in care tribunalul nu a acordat, din oficiu, ceva ce nu s-a cerut. Prin urmare, tribunalul a constatat ca reclamantii nu sunt indreptatiti la restituirea pretului de piata al imobilului, in conformitate cu dispozitiile art.501 alin.(1) din Legea nr.10/2001, drept pentru care tribunalul a respins acest capat de cerere formulat in contradictoriu cu paratul Ministerul Finantelor Publice, ca neintemeiat.

Au mai solicitat reclamantii obligarea paratilor, in solidar la plata cheltuielilor de judecata efectuate in cadrul dosarului civil nr. xx54/4/2007, a cheltuielilor de executare efectuate in cadrul dosarului de executare nr. xx90/2011, precum si daune cominatorii, indicand ca temei de drept prevederile art.1337-1351, art.1073 si art.1075 C.civ., potrivit precizarilor facute in sedinta publica din data de 11.10.2013. Contrar opiniei reclamantilor, tribunalul a avut in vedere ca, in cauza, nu opereaza evictiunea de drept comun, astfel cum este reglementata de prevederile art.1337-1344 C.civ. In aceasta materie, legea speciala nu se completeaza cu dreptul comun. Altfel spus, dispozitiile art.50 alin.(2) Legea nr.10/2001 deroga de la dreptul comun constand in prevederile art.1337-1344 C.civ.. Dispozitiile art.501 din Legea nr.10/2001 modificata prin Legea nr.1/2009 nu fac decat sa aplice institutia raspunderii pentru evictiune intr-un domeniu particular, cel al imobilelor preluate abuziv de stat in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 si instrainate de stat unor chiriasi de buna credinta in baza Legii nr.112/1995.

In acest sens, desi s-a retinut ca, in sensul sau etimologic, evictiunea desemneaza pierderea unui drept prin judecata, instanta a considerat necesar sa reitereze ca, in cauza, nu sunt incidente aceste reguli, intrucat evictiunea presupune un contract de vanzare-cumparare valabil incheiat, iar, in ipoteza in care contractul translativ de proprietate, cu titlu oneros, se desfiinteaza, ca o consecinta a admiterii actiunii in nulitate, devin aplicabile principiile ce guverneaza efectele nulitatii, respectiv desfiintarea contractului cu efect retroactiv, cu consecinta repunerii partilor in situatia anterioara (restitutio in integrum).

S-a avut in vedere ca restituirea prestatiilor, expresie a principiului ``restitutio in integrum``, opereaza intre partile contractante insa, potrivit masurii anterior evocate, legea speciala deroga de la aceasta regula instituind prin textul legal anterior citat, o subrogatie legala a persoanei debitorului (vanzatorul obligat la restituirea pretului). Aceasta prevedere legala isi are ratiunea in respectarea unei simetrii intre destinatia finala a sumelor incasate de vanzator (unitatea administrativ teritoriala) cu titlu de pret de la chiriasii cumparatori si sursa fondurilor pentru restituirea pretului actualizat catre acestia, pentru cazul desfiintarii contractului, in ambele situatii - fondul extrabugetar constituit in temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr.112/1995, cu modificarile ulterioare.

Tribunalul a subliniat faptul ca garantia contra evictiunii rezultand din fapta unui tert, cum este cazul in speta, opereaza cu indeplinirea cumulativa a trei cerinte, respectiv existenta unei tulburari de drept, anterioritatea cauzei evictiunii fata de vanzare, necunoasterea cauzei evictiunii de catre cumparator. Or, cum s-a statuat prin considerentele sentintei civile nr.5776/2008 pronuntata de Judecatoria Sector 4, irevocabila prin decizia civila nr.1475/2010 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, s-a retinut cu putere de lucru judecat ca reclamantii-cumparatori au actionat cu rea-credinta la momentul incheierii contractului, vazand data notificarii formulate de fosta proprietara, respectiv 23.07.1996. Prin urmare, nu s-a putut sustine, in mod obiectiv, ca reclamantii cumparatori nu au cunoscut cauza evictiunii la momentul incheierii contractului. Obligatia de garantie a vanzatorului decurge din principiul potrivit cu care el trebuie sa faca tot ce-i sta in putinta pentru a asigura cumparatorului stapanirea linistita si utila a lucrului vandut. Nefiind indeplinita una dintre cerintele obligatorii pentru constatarea intervenirii evictiunii totale, evident ca nici efectelor juridice ale acestei garantii nu li se poate da eficienta. Ca atare, pretentiile privind recunoasterea dreptului la restituirea sumelor reprezentand contravaloarea cheltuielilor de judecata efectuate in cadrul dosarului civil nr. xx54/4/2007, a cheltuielilor de executare efectuate in cadrul dosarului de executare nr. xx90/2011, precum si daune cominatorii au fost apreciate a fi neintemeiate.

S-a avut in vedere ca, nici in considerarea garantiilor procesuale europene nu se poate constitui in patrimoniul reclamantilor un drept de creanta . Pentru a putea invoca prevederile art.1 din Protocolul 1 aditional la Conventie si a analiza daca reclamantii au un ``bun`` in sensul acestui articol, in jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului s-au conturat cateva principii. In primul rand, dispozitiile Conventiei europene nu se aplica decat in masura in care ingerinta invocata s-a produs dupa intrarea in vigoare a Conventiei pentru statul respectiv, ceea ce in cauza se verifica, Statul Roman ratificand conventia prin Legea nr.30/1994. In al doilea rand, Conventia nu garanteaza dreptul persoanei de a dobandi un bun. Cel care pretinde protectia Conventiei, trebuie sa faca dovada existentei in patrimoniul sau a unui bun actual sau a unei sperante legitime. Notiunea de ``bun`` are semnificatie autonoma in jurisprudenta Curtii Europene. Ea cuprinde nu numai drepturile reale asa cum sunt ele definite in dreptul nostru intern, dar si asa numitele sperante legitime, cum ar fi speranta de a obtine o despagubire . Sperantele legitime trebuie sa fie suficient de clar determinate in dreptul intern si recunoscute fie printr-o hotarare judecatoreasca fie printr-un act administrativ. Or, aceasta conditie nu se mai regaseste in cauza dedusa judecatii, dreptul reclamantilor la restituirea pretului de piata al imobilului excedand posibilitatilor reale inserate in cuprinsul art.501 din Legea nr.10/2001.

Impotriva acestei sentinte, au declarat apel reclamantii, formuland critici de netemeinicie si nelegalitate.

Prin decizia civila nr 525 din 02 12 2014 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a III-a civila si pentru cauze cu minori si de familie a fost respins, ca nefondat, apelul reclamantilor.

In pronuntarea acestei solutii, instanta de apel a retinut urmatoarele:

Curtea de Apel a constatat ca, in esenta, reclamantii au criticat sentinta atacata, sub aspectul gresitei interpretari si aplicari a Conventiei Europene a Drepturilor Omului, in privinta art. 1 din Primul Protocol aditional la CEDO, precum si sub aspectul incalcarii principiului disponibilitatii, prin neexaminarea capatului doi de cerere .

Relativ la primului motiv de critica, instanta de apel a avut in vedere ca, din lecturarea motivelor de apel, reclamantii sustin ignorarea jurisprudentei instantei europene, care a statuat in sensul ca titlul de proprietate al subdobanditorului de buna credinta, constituit in temeiul Legii nr. 112/1995 este protejat de dispozitiile art. 1 din Primul Protocol aditional la CEDO.

Instanta de apel a constat ca nu sunt incidente dispozitiile evocate in speta de fata, deoarece protectia pe care jurisprudenta CEDO o recunoaste contractelor de vanzare cumparare perfectate in temeiul Legii nr. 112/1995 porneste de la premisa unui drept de proprietate legal dobandit, potrivit legislatiei interne. Or, examinand considerentele hotararilor pronuntate in procesul de revendicare imobiliara, intentat de fostul proprietar reclamantilor, Curtea de Apel a constatat ca aceasta premisa nu este indeplinita. Pentru fundamentarea acestei concluzii, s-a retinut ca prin sentinta civila nr. 5776/2008 a Judecatoriei Sectorului 4 Bucuresti s-a admis actiunea in revendicarea, paratii fiind obligati sa lase in deplina proprietate si posesie imobilul fostului proprietar, respingandu-se capatul de cerere avand ca obiect constatarea nulitatii absolute a contractului de vanzare cumparare. Din motivarea primei instante, reiese ca s-a examinat, prin prisma Deciziei nr. 33/2008 a instantei supreme, capatul de cerere privind revendicarea imobilului dar nu s-a examinat pe fond si capatul de cerere ce viza valabilitatea contractului de vanzare cumparare al reclamantilor, acesta fiind respins, ca prescris. In considerente, s-a retinut ca admiterea revendicarii nu se poate face daca se aduce atingere principiului stabilitatii raporturilor juridice, ceea ce presupune ca imobilul sa fi fost dobandit in asemenea conditii incat sa fie exclusa reaua credinta. Judecatoria a mai retinut ca reclamantii din prezenta cauza, in calitate de chiriasi cumparatori, cu minime diligente ar fi putut afla de formularea notificarii in baza Legii nr. 112/1995, de catre fostul proprietar, anterior incheierii contractului de vanzare cumparare, contract perfectat inainte de solutionarea cererii de retrocedare in natura a imobilului in litigiu. In egala masura se retine de catre prima instanta ca imobilul a trecut in proprietatea statului in temeiul Decretului nr. 223/1974, fara plata unei despagubiri, modalitate de etatizare calificata de instanta drept preluare fara titlu valabil, fiind incalcate tratatele internationale la care Romania este parte .

Impotriva acestei sentinte s-a declarat apel, care a fost admis, fiind respinsa actiunea in revendicare a fostului proprietar, in motivare retinandu-se ca titlul de proprietate al reclamantilor din prezenta cauza, constand in contractul de vanzare cumparare incheiat in baza Legii nr. 112/1995 este preferabil, in temeiul Legii nr. 10/2001, retinandu-se in completare faptul ca instrainarea imobilului s-a realizat in conditii de legalitate, avand in vedere ca nu s-a solicitat constatarea nulitatii absolute a contractului in termen de 1 an.

Decizia din apel a fost recurata, calea de atac fiind solutionata prin decizia civila nr. 1475/2010 de catre Curtea de Apel Bucuresti, in sensul admiterii recursului cu consecinta modificarii deciziei atacate, in sensul respingerii apelurilor promovate de reclamantii din prezenta cauza. In considerentele acestei decizii, instanta de recurs a retinut ca instanta de apel a interpretat gresit principiul stabilitatii circuitului juridic civil, in conditiile in care fostul proprietar a formulat notificare in temeiul Legii nr. 112/1995, cerand restituirea in natura, iar faptul ca actul de vanzare cumparare al reclamantilor din prezenta cauza nu a fost desfiintat nu inseamna ca acestia au un drept de proprietate legal dobandit, deoarece asupra unui bun nu pot coexista doi proprietari exclusivi, ci doar pot exista doua titluri de proprietate . S-a mai aratat ca, pornind de la distinctia intre titlu ca act juridic si dreptul propriu-zis, nu exista contradictie intre situatia mentinerii titlului fostilor chiriasi, cumparatori in baza Legii nr. 112/1995 si constatarea ca acestia nu au un drept de proprietate asupra imobilului, desi actul juridic nu a fost desfiintat. Vanzarea imobilului catre chiriasi reprezinta o privare de bun, constituind o ingerinta in dreptul de proprietate al fostului proprietar, iar prin preluarea imobilului in temeiul Decretului nr. 223/1974 statul nu avea un titlu, astfel ca ingerinta in dreptul al fostului proprietar este lipsita de baza legala.

Din examinarea considerentelor deciziei instantei de recurs, Curtea de Apel a constatat ca s-a transat in mod irevocabil, chestiunea dobandirii in mod legal a dreptului de proprietate imobiliara de catre reclamanti, in calitate de chiriasi cumparatori in temeiul Legii nr. 112/1995, statuandu-se cu putere de lucru judecat ca reclamantii din prezenta cauza nu sunt titularii legali ai dreptului de proprietate asupra apartamentului in litigiu, astfel ca nu se pot prevala de protectia conferita de dispozitiile art. 1 din Primul Protocol aditional la CEDO si, pe cale de consecinta, nici nu pot pretinde valoarea reala de circulatie a imobilului, a carui posesie au pierdut-o in urma admiterii, in mod irevocabil, a revendicarii formulate de fostul proprietar.

Potrivit prevederilor art. 501 din legea speciala, proprietarii ale caror contracte de vanzare-cumparare, incheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificarile ulterioare, au fost desfiintate prin hotarari judecatoresti definitive si irevocabile au dreptul la restituirea pretului de piata al imobilelor, stabilit conform standardelor internationale de evaluare, urmand ca valoarea acestor despagubiri sa se stabileasca prin expertiza. Din interpretarea acestor dispozitii legale, se desprind doua cerinte ce trebuie sa fie cumulativ indeplinite pentru a se putea acorda pretul de piata al imobilului: incheierea contractului de vanzare cumparare de catre fostii chiriasi cu respectarea dispozitiilor Legii nr. 112/1995 si desfiintarea acestuia prin hotarare judecatoreasca definitiva si irevocabila. Desi textul de lege foloseste notiunea de desfiintare a contractului, ceea ce conduce la ideea de nulitate, Curtea de Apel a apreciat ca, de fapt, intentia legiuitorului a fost aceea de a da posibilitatea celor care au respectat cerintele de validitate impuse de Legea nr. 112/1995 de a obtine valoarea de circulatie a imobilului in toate situatiile in care s-a constatat, pe cale judiciara, lipsa de eficacitate juridica a actului de instrainare, prin aceasta intelegand atat situatiile de anulare a contractului de vanzare cumparare, cat si cele in care s-a admis actiunea in revendicare formulata de fostul proprietar.

In privinta primei conditii, relativ la respectarea cerintelor de valabilitate impuse de Legea nr. 112/1995, instanta de apel a avut in vedere ca singurul criteriu impus de legiuitor pentru a delimita situatiile in care exista indreptatirea fostilor chiriasi cumparatori ai imobilelor in baza Legii nr. 112/1995 de a primi pretul de piata, de situatiile in care acestia sunt indreptatiti sa primeasca doar pretul reactualizat, este reprezentat de incheierea contractului de vanzare cumparare cu respectarea, respectiv cu incalcarea dispozitiilor Legii nr. 112/1995. Curtea de Apel a considerat necesar a sublinia faptul ca ceea ce recompenseaza legiuitorul prin acordarea pretului de piata este legala dobandire a imobilului. In speta de fata, constatarea nulitatii absolute a contractului de vanzare cumparare a fost in mod irevocabil respinsa ca prescrisa, astfel ca fara a repune in discutie aceasta chestiune, retinerea facuta de instanta de recurs in procesul de revendicare al fostului proprietar, in sensul ca dobandirea dreptului de proprietate de catre reclamantii din prezenta cauza nu s-a facut in mod legal, face ca aceasta cerinta sa nu fie indeplinita din perspectiva dispozitiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, cu consecinta ca reclamantii nu sunt indreptatiti sa primeasca pretul de piata al imobilului, cumparat in baza Legii nr. 112/1995.

In ceea ce priveste cea de-a doua critica, relativ la nepronuntarea asupra capatului al doilea de cerere, instanta de apel a apreciat-o ca nefondata, in conditiile in care prima instanta a examinat aceste pretentii, argumentand pe larg solutia de respingere a acestora. Astfel, tribunalul a retinut, in esenta, faptul ca nu opereaza evictiunea de drept comun, reglementata de prevederile art. 1337-1344 C.civ., deoarece, in materia imobilelor preluate abuziv s-a adoptat o lege speciala, care deroga de la normele dreptului comun si nu se completeaza cu acestea. In mod corect a retinut instanta de fond ca dispozitiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 constituie o aplicatie a institutiei raspunderii vanzatorului pentru evictiune in ipoteza in care fostul chirias pierde imobilul in urma admiterii actiunii in revendicare, deoarece evictiune presupune un contract de vanzare cumparare valabil incheiat, iar in situatia in care se constata nulitatea absoluta a contractului de vanzare cumparare incheiat in temeiul Legii nr. 112/1995, devin aplicabile principiile ce guverneaza efectele nulitatii. S-a mai retinut ca restituirea prestatiilor, expresie a principiului restitutio in integrum, care se subsumeaza efectelor nulitatii actului juridic civil, potrivit dreptului comun, opereaza intre partile contractante insa, in materia imobilelor preluate abuziv, legea speciala deroga de la aceasta regula instituind prin dispozitiile art. 50, o subrogatie legala a persoanei debitorului (vanzatorul obligat la restituirea pretului).

Asa cum rezulta din dispozitiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a stabilit in sarcina Ministerului Finantelor Publice obligatia platii pretului reactualizat sau de circulatie din fondul extrabugetar constituit in temeiul prevederilor art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. Existenta fondului extrabugetar, drept sursa de finantare a acestor plati, ofera inca un argument pentru a da eficienta dispozitiilor legii speciale fata de cele ale dreptului comun, avand in vedere ca perfectarea contractelor de vanzare cumparare nu reprezinta expresia libertatii contractuale, aceasta realizand in conditiile speciale stabilite de dispozitiile Legii nr. 112/1995, ca dovada fiind si faptul ca pretul preferential (inferior celui de piata) de vanzare a acestei categorii de imobile nu a fost retinut de catre vanzator, ci a fost varsat in fondul extrabugetar constituit la dispozitia Ministerului Finantelor Publice, dupa deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor. In acest context, Curtea de Apel a retinut ca unitatile care realizau instrainarea imobilelor preluate de stat in perioada regimului comunist actionau de fapt ca mandatari fara reprezentare ai statului, pretul obtinut in urma vanzarii nefiind incasat de catre vanzator ci varsat intr-un fond extrabugetar constituit la dispozitia recurentului parat.

Aceasta prevedere legala [art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001] isi are ratiunea in necesitatea respectarii unei simetrii intre destinatia finala a sumelor incasate de vanzator (unitatea administrativ teritoriala) cu titlu de pret de la chiriasii cumparatori si sursa fondurilor pentru restituirea pretului reactualizat sau de piata, in functie de maniera in care s-a procedat la incheierea contractului de vanzare cumparare (cu respectarea cerintelor Legii nr. 112/1995 sau cu neobservarea acestor conditii).

In completare, prima instanta ofera si o motivare subsidiara, evidentiind ca nu ar fi indeplinite conditiile raspunderii pentru evictiune, nici in ipoteza in care s-ar da eficienta prevederilor dreptului comun, deoarece una dintre aceste cerinte consta in necunoasterea cauzei evictiunii de catre cumparator, conditie neindeplinita in cauza, din moment ce, prin considerentele sentintei civile nr.5776/2008, pronuntata de Judecatoria sector 4, irevocabila prin decizia civila nr.1475/2010 a Curtii de Apel Bucuresti, s-a retinut cu putere de lucru judecat ca reclamantii-cumparatori au actionat cu rea-credinta la momentul incheierii contractului, fata de data notificarii formulate de fostul proprietar, nesolutionate la acel moment.

Pentru toate aceste considerente, fata de dispozitiile art. 296 C.proc.civ., Curtea a respins ca nefondat apelul reclamantilor si a luat act ca apelantii si-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecata pe cale separata.

Impotriva acestei decizii s-a declarat recurs de catre reclamanti, care a fost admis prin decizia civila nr. 1137 din 29.04.2015 a ICCJ, Sectia I civila, cu consecinta casarii deciziei recurate si trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeasi instanta de apel.

In considerentele decizie din recurs s-a retinut ca instantele de fond au facut interpretarea corecta a dispozitiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel ca reclamantii nu pot beneficia de pretul de piata al imobilului, precum si faptul ca nu s-a observat formularea unui al doilea petit prin cererea precizatoare, constand in contravaloarea imbunatatirilor aduse imobilului de catre reclamanti. Instanta suprema concluzioneaza ca acest aspect nu a fost examinat in conditiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, desi singura critica din apel consta in aceea ca instanta de fond nu a analizat al doilea capat de cerere, incalcandu-se astfel principiul disponibilitatii.

Prin decizia nr.382/A din 1 septembrie 2015 a Curtii de Apel Bucuresti, Sectia a III-a civila si pentru cauze cu minori si de familie a fost admis apelul formulat de reclamanti impotriva sentintei civile nr.484/2014 pronuntata de Tribunalul Bucuresti, in contradictoriu cu intimatii parati Municipiul Bucuresti, prin Primarul General, Statul Roman, prin Ministerul Finantelor Publice, prin Directia Generala a Finantelor Publice a Municipiului Bucuresti, Ministerul Finantelor Publice si SC X. SA.

A schimbat in parte sentinta civila apelata, in sensul ca a fost admisa exceptia lipsei calitatii procesuale pasive si a respins capatul de cerere privind imbunatatirile, pentru lipsa calitatii procesuale pasive, fiind mentinute celelalte dispozitii ale sentintei.

Rejudecand apelul, in conditiile dispozitiilor art. 315 C.proc.civ., Curtea de Apel a retinut urmatoarele:

Prin decizia de casare, instanta suprema a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare justificat de faptul ca in apel nu s-a analizat solicitarea reclamantului, formulata in cadrul cererii precizatoare, de a se avea in vedere in cadrul pretului de circulatia al imobilului si imbunatatirile aduse apartamentului, statuandu-se totodata ca reclamantii nu sunt indreptatiti sa primeasca pretul de piata al imobilului, ci doar cel actualizat. Avand in vedere ca, asa cum s-a evidentiat expres in considerentele deciziei de casare, examinarea pretentiilor reclamantilor privind imbunatatirile trebuie realizata prin raportare la prevederile art. 48 din Legea nr. 10/2001, Curtea de Apel a avut in vedere interpretarea acestor dispozitii legale, in forma in vigoare la data introducerii actiunii (01.09.2011).

Astfel, legiuitorul statueaza, prin prevederile alin. (1) ca locatarii au dreptul la despagubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinatia de locuinta prin imbunatatirile necesare si utile, aratand in alineatul al doilea ca obligatia platii despagubirii revine persoanei indreptatite, indiferent daca imobilul a fost preluat de catre stat cu titlu valabil sau fara titlu . Valoarea acestor despagubiri se stabileste pe baza de expertiza, cu precizarea ca sunt avute in vedere cheltuielile necesare si utile, iar cuantumul despagubirilor se stabileste la valoarea actualizata a cheltuielilor, scazandu-se gradul de uzura al imbunatatirilor, in raport cu durata de viata normala a acestora, care se suporta de chiriasi.

Modificarile ulterioare aduse Legii nr. 10/2001 nu au vizat acest aspect, astfel ca dispozitiile legale anterior expuse constituie, de altfel si forma actuala a Legii nr. 10/2001 in aceasta materie a despagubirilor solicitate de chiriasi, constand in contravaloarea imbunatatirilor aduse imobilelor preluate abuziv si retrocedate in natura fostilor titulari ai dreptului de proprietate sau succesorilor lor in drepturi, in conditiile legii.

Din interpretarea prevederilor art. 48 din legea instanta de apel a avut in vedere ca legitimare procesuala pasiva are, intr-un astfel de demers judiciar initiat de chirias, doar persoana indreptatita, indiferent de modalitatea in care imobilul a fost preluat de catre stat . Din aceasta perspectiva, solicitarea unor astfel de pretentii in contradictoriu cu Statul Roman, prin Ministerul Finantelor Publice, cu unitatea detinatoare, cu societatea comerciala specializata in vanzarea imobilelor din domeniul privat al unitatii administrativ teritoriale, care a actionat in calitate de mandatar la perfectarea contractului de vanzare cumparare cu fostul chirias si cu Ministerul Finantelor Publice ridica o problema de legitimare procesuala, care nu se poate rezolva decat prin admiterea exceptiei lipsei calitatii procesuale pasive a paratilor, chemati in judecata in prezenta cauza. Curtea de Apel a subliniat ca textul art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 statueaza cu acuratete ca exclusiv persoanei indreptatite i se poate pretinde plata despagubirilor constand in contravaloarea imbunatatirilor aduse imobilului retrocedat in natura, atat in procedura legii speciale, cat si in urma admiterii unei actiuni in revendicare introduse in conditiile dreptului comun.

Avand in vedere ca instanta de fond si de apel din primul ciclu procesual s-au considerat investite si au examinat exclusiv pretentiile reclamantilor cu privire la pretul de piata al imobilului pierdut prin admiterea actiunii in revendicare formulata de fostii proprietari, legitimarea procesuala pasiva a paratilor chemati in judecata a fost stabilita in raport cu aceste pretentii deduse judecatii. Pe cale de consecinta, nu s-a retinut ca, in raport de pretentiile referitoare la contravaloarea imbunatatirilor aduse apartamentului, cadrul procesual, din punct de vedere pasiv, ar constitui o chestiune transata irevocabil, care sa fi intrat in puterea lucrului judecat, deoarece instanta de casare nu face nicio precizare in aceasta privinta, limitandu-se la a statua ca analiza acestor pretentii (privind contravaloarea imbunatatirilor) va fi realizata de instanta de trimitere in conditiile dispozitiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001.

Pentru toate aceste considerente, fata de dispozitiile art. 296 C.proc.civ., Curtea de Apel a admis (formal) calea de atac a apelului, a schimbat in parte sentinta atacata, in sensul ca, admitand exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a paratilor, in privinta capatului de cerere avand ca obiect contravaloarea imbunatatirilor aduse de reclamanti imobilului, a respins ca atare aceste pretentii, mentinand celelalte dispozitii ale sentintei.

Impotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantii.

In dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantii au invocat nelegalitatea deciziei atacate intrucat instanta de apel a admis gresit exceptia lipsei calitatii procesual pasive a Statului Roman, prin Ministerul Finantelor Publice, a Municipiului Bucuresti, prin Primarul General, precum si a SC X. SA, in ceea ce priveste plata imbunatatirilor si a sporului de valoare adus apartamentului in privinta caruia au fost evinsi.

Apreciaza ca instanta de apel considera in mod gresit faptul ca respingerea de catre instanta de fond a exceptiei lipsei calitatii procesual pasive a fost doar in ceea ce priveste capatul de cerere privind plata pretului de circulatie a apartamentului de care au fost evinsi. Sustin faptul ca aceasta exceptie a fost solutionata prin incheierea din 11.10.2013, instanta de fond pronuntandu-se, in sensul respingerii acestei exceptii in raport de toate capetele de cerere, inclusiv imbunatatirile si sporul de valoare adus imobilului de fostii chiriasi-cumparatori in baza Legii nr. 112/1995.

Subliniaza faptul ca speta dedusa judecatii prezinta o particularitate care consta in faptul ca reclamantii au pierdut proprietatea imobilului in urma admiterii actiuni in revendicare formulata de fostul proprietar, in prezenta cauza fiind incalcat efectul pozitiv al lucrului judecat stabilit in considerentele deciziei civile nr. 1475/2010 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti. Arata ca, in considerentele acestei decizii nu se regaseste vreo mentiune cu privire la pozitia subiectiva a chiriasilor cumparatori la momentul incheierii contractului de vanzare-cumparare, raportat la dispozitiile art. 1899 C.civ. potrivit carora buna-credinta se prezuma, si, prin urmare, recurentii-reclamanti sunt indreptatiti la despagubiri, inclusiv a imbunatatirilor si a sporului de valoare adus imobilului astfel cum reiese din expertiza efectuata in cauza, inclusiv cheltuielile suportate de reclamanti in procesul in care au fost evinsi.

Subliniaza faptul ca puterea de lucru judecat este cel mai important efect procesual al actului jurisdictional si, facand aplicarea in cauza a acestor aspecte teoretice, solicita sa se constate ca cerintele legale pentru incheierea valabila a contractului de vanzare cumparare au fost deja analizate prin sentinta civila nr. 5776/2008 pronuntata de Judecatoria Sector 4, care a avut ca obiect pe langa revendicare si constatarea nulitatii absolute a contractului de vanzare cumparare, considerente care au fost inlocuite cu cele ale deciziei civile nr. 1475/2010 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti.

Pe cale de consecinta, considera ca instantele nu au dat eficienta juridica puterii pozitive de lucru judecat stabilit in considerentele deciziei civile nr.1475/2010 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti prin care s-a statuat, irevocabil, faptul ca cerintele prevazute de dispozitiile Legii nr. 112/1995 sunt indeplinite, astfel incat orice analiza a acestora apare ca fiind inutila, in prezenta cauza, neputand duce la un rezultat care sa contrazica cele deja intrate in puterea lucrului judecat.

Recurentii apreciaza ca sunt lipsite de importanta conditiile in care paratii au incheiat contractul de vanzare-cumparare asupra imobilului in litigiu, cu respectarea sau nu a dispozitiilor Legii nr. 112/1995, soarta acestuia sau perioada in care au fost edificate lucrarile, in timpul locatiunii sau ulterior cumpararii locuintei, chiar si in cazul unui contract de vanzare-cumparare desfiintat. Relevant este daca paratii au fost chiriasi in imobilul la care au adus imbunatatiri, pentru a beneficia de despagubirile prevazute de art.48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, conditie indeplinita in cauza de catre reclamanti.

Solicita a se constatata ca deposedarea reclamantilor de imobilul detinut de catre acestia in temeiul unui titlu valabil, contractul lor de vanzare-cumparare nefiind anulat, in absenta unei reparatii echitabile poarta conotatiile unei privari de proprietate, in sensul celei de-a doua fraze din alin. 1 al art. 1 din Primul Protocol aditional la CEDO, in conditiile in care recurentii sunt beneficiarii unui bun, in sensul Conventiei si ca orice ingerinta in dreptul lor de proprietate trebuie sa raspunda criteriilor de proportionalitate, ceea ce inseamna mentinerea unui just echilibru intre exigentele interesului general al comunitatii si cel particular sau altfel spus, imperativele de aparare ale drepturilor fundamentale ale individului.

Subliniind cauza reala a evictiunii, dar si obligatia instituita chiar prin lege la despagubire, solicita a se constata ca instanta de apel a admis nelegal exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a tuturor intimatilor-parati, ceea ce impune admiterea recursului si trimiterea cauzei spre rejudecare.

Verificand legalitatea deciziei recurate in raport de criticile formulate, susceptibile de incadrare in motivul de recurs inscris in art. 304 pct. 9 C.proc.civ., Inalta Curte va constata ca recursul este nefondat, urmand a fi respins ca atare, pentru urmatoarele considerente:

Sub un prim aspect, trebui subliniat faptul ca, limitele rejudecarii apelului au fost fixate, in cadrul primului ciclu procesual, ca efect al pronuntarii deciziei civile nr. 1137 din 29 aprilie 2015 prin care Inalta Curte de Casatie si Justitie, Sectia I civila a admis recursul declarat de reclamanti, a casat decizia nr. 525/A din 02.12.2014 a Curtii de Apel Bucuresti, Sectia a III a civila si pentru cauze cu minori si familie si a trimis cauza pentru rejudecare aceeasi instante in limitele art. 48 din Legea nr. 10/2001. Instanta de casare a avut in vedere faptul ca instantele nu au observat, in lipsa unei cereri explicite in acest sens, ca prin cererea precizatoare s-a solicitat, ``in cadrul`` pretului de circulatie al apartamentului sa fie avute in vedere si imbunatatirile aduse de reclamanti apartamentului. S-a statuat, astfel, ca acest aspect nu a fost analizat, in conditiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, in pofida faptului ca singura critica din apel a vizat faptul ca, relativ la capatul II de cerere, ``instanta de fond nu l-a analizat in niciun fel, fiind incalcat astfel principiul disponibilitatii``.

In contextul limitelor fixate prin decizia de casare, in rejudecare, instanta de apel, in conformitate cu dispozitiile art. 315 C.proc.civ., care stipuleaza ca, in caz de casare, hotararea instantei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii, a procedat corect la examinarea pretentiilor reclamantilor privind imbunatatirile pretinse prin raportare la prevederile art. 48 din Legea nr. 10/2001 in forma textului legal evocat, in vigoare la data introducerii actiunii (01.09.2011).

Prin motivele de recurs, reclamantii au invocat nelegalitatea deciziei recurate prin care a fost respins capatul de cerere privind plata imbunatatirilor si a sporului de valoare adus apartamentului pentru lipsa calitatii procesuale pasive a paratilor Statul Roman, prin Ministerul Finantelor Publice, Municipiul Bucuresti, prin Primarul general si X. SA. In dezvoltarea acestui motiv de recurs, reclamantii au aratat, in esenta, ca exceptia lipsa calitatii procesuale pasive a paratilor a fost solutionata de instanta de fond prin incheierea din 11.10.2013, in sensul respingerii acestei exceptii, in raport de toate capetele de cerere si nu numai in privinta capatului de cerere privind plata pretului de circulatie a apartamentului, cum eronat a retinut instanta de apel.

Contrar sustinerilor recurentilor in cadrul analizei legalitatii hotararii primei instante in raport cu criticile apelantilor-reclamanti si in contextul casarii partiale dispusa de catre instanta de recurs din primul ciclu procesual, instanta de apel a procedat corect la rejudecarea pricinii in limita celor statuate prin decizia de casare, fiind astfel exclus din obiectivul instantei de rejudecare a problemelor de drept si a capetelor de cerere care au ramas solutionate irevocabil.

Intr-adevar, prin incheierea de sedinta din 11.10. 2013, instanta de fond a procedat la solutionarea exceptiei lipsei calitatii procesuale pasive a paratilor in raport de pretentiile si temeiul de drept cu care s-a considerat a fi investita, respectiv art. 50 si art. 501 din Legea nr. 10/2001, fara a fi analizat insa cadrul procesual pasiv in raport de pretentiile reclamantilor din capatului II de cerere relativ la plata contravalorii imbunatatirilor si a sporului de valoare aduse apartamentului. Drept dovada, ulterior acestui moment, instanta de recurs, prin decizia de casare din primul ciclu procesual desi retine faptul ca instantele de fond au efectuat o interpretare corecta a prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, retinand ca reclamantii nu pot beneficia de restituirea pretului de piata, trimite cauza spre rejudecare motivat de faptul ca cererea privind imbunatatirile aduse de reclamanti apartamentului nu a fost analizata, in conditiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, in pofida faptului ca singura critica din apelul declarat de reclamanti a vizat chiar imprejurarea ca, instanta de fond nu a analizat capatul II de cerere, incalcand astfel principiul disponibilitatii.

In acest context, instanta de apel a retinut corect faptul ca, raportat de prevederile art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificata prin Legea nr. 1/2009, indiferent daca imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fara titlu, obligatia despagubirii pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinatia de locuinta prin imbunatatirile necesare si utile revine persoanei indreptatite.

Avand in vedere ca potrivit art.3 din Legea nr.10/2001 sunt considerate persoane indreptatite, printre altele, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluarii in mod abuziv a acestora, rezulta cu evidenta ca in privinta capatului 2 de cerere, calitate procesuala pasiva poate avea numai persoana careia i s-a restituit imobilul printr-o hotarare judecatoreasca irevocabila, deoarece tertul evingator este cel tinut sa suporte sporul de valoare rezultat din efectuarea cheltuielilor necesare si utile, intrucat lui ii profita aceste cheltuieli . Or, in limitele cadrului procesual conferit de reclamanti prin cererea precizatoare rezulta ca, in conditiile statuate prin art. 48 din Legea nr. 10/2001, legitimarea procesuala pasiva a Statului Roman, prin Ministerul Finantelor Publice, a unitatii detinatoare si a societatii comerciale specializata in vanzarea imobilelor din domeniul privat al unitatii administrativ-teritoriale, care a actionat ca mandatar la perfectarea contractului de vanzare cumparare cu fostul chirias si Ministerul Finantelor Publice nu se justifica in cauza, cum corect a retinut instanta de apel.

Printr-un alt motiv de recurs, reclamantii au invocat nelegalitatea deciziei atacata intrucat a fost pronuntata cu incalcarea efectului pozitiv al deciziei civile nr. 1475/2010 a Curtii de Apel Bucuresti prin care s-a statuat ca cerintele prevazute de dispozitiile Legii nr. 112/1995 sunt indeplinite. Considera, in esenta, ca orice analiza a acestor conditii este inutila in prezenta cauza, de vreme ce ar putea conduce la un rezultat care ar contrazice cele deja intrate in puterea lucrului judecat si intrucat sunt beneficiarii unui bun in sensul art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventia europeana, deoarece contractul lor de vanzare-cumparare nu a fost anulat, rezulta ca absenta unei reparatii echitabile conduce la o ingerinta in dreptul lor de proprietate .

Critica recurentilor insa nu mai poate forma obiect de dezbatere in prezentul recurs, de vreme ce instanta de recurs din ciclul procesual anterior a analizat acest motiv relativ la fondul pretentiilor reclamantilor cu privire la pretul de piata al imobilului pierdut prin admiterea actiunii in revendicare formulata de fostii proprietari. Relativ la acest capat de cerere, instanta a retinut in considerentele deciziei de casare ca, in speta, nu se poate retine ca actul de vanzare-cumparare al reclamantilor a fost incheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (conditie prevazuta de art. 501 din Legea nr. 10/2001 pentru acordarea pretului de piata). Dand eficienta puterii lucrului judecat deciziei pronuntata in recurs in cadrul actiunii in revendicare relativ la verificarea conditiilor de valabilitate a contractului de vanzare-cumparare incheiat de reclamanti, in decizia de casare nr. 1137/2015 Inalta Curte de Casatie si Justitie a subliniat, insa, ca cele statuate prin decizia civila nr. 1475/R din 22.11.2010 a Curtii de Apel Bucuresti exprima cat se poate de clar faptul ca imobilul din litigiu nu era susceptibil de vanzare in sistemul Legii nr. 112/1995 si, drept urmare, reclamantii nu pot beneficia de restituirea pretului de piata al imobilului in conditiile art. 501 din Legea nr. 10/2001.

In acest context, problemele de drept dezlegate prin decizia de casare a Inaltei Curti de Casatie si Justitie din primul ciclu procesual au intrat, sub aspectul in discutie, in puterea lucrului judecat si nu mai pot fi examinate in prezentul recurs. Or, verificarea legalitatii deciziei recurate este posibila numai in privinta solutiei dispusa ca efect al rejudecarii pricinii, in limitele deciziei de casare, respectiv a modului de solutionare a pretentiilor care au format obiectul capatului de cerere privind plata contravalorii imbunatatirilor aduse de reclamanti apartamentului si care au fost respinse pentru lipsa calitatii procesuale pasive, aspecte care au fost analizate deja in precedent.

Pentru considerentele expuse, constatandu-se ca solutia pronuntata de instanta de apel este legala si ca motivul de recurs inscris in art. 304 pct. 9 C.proc.civ. nu isi gaseste aplicabilitate, in baza dispozitiilor art. 312 alin. (1) C.proc.civ. Inalta Curte a respins, ca nefondat, recursul formulat de reclamanti.