Otto von Bismarck, Dictionar Personalitati

Artizanul unificarii Germaniei in secolul al XIX-lea, una dintre cele mai puternice personalitati ale epocii moderne, s-a nascut langa Berlin, la Schonhausen, in Prusia, unul dintre cele 39 de state germane rezultate in urma epocii napoleoniene. Familia sa provenea pe linie paterna din zona de la rasarit de Elba si avea o vechime de peste cinci secole, facand parte din aristocratia germana.

Educat mai intai la Berlin, fara a dovedi in timpul anilor de studii aptitudini intelectuale deosebite, a fost admis in 1832 la Universitatea din Gottingen, revenind la Universitatea din Berlin in 1834. Integrat in sistemul administratiei de stat, a demisionat in 1838, dezgustat de birocratia prusaca. Pana in 1847 a dus o viata dezordonata care a intrigat mediul german atat de disciplinat, fiind considerat un salbatic. Din 1847, cand s-a casatorit, s-a avantat in viata politica, fiind indeaproape sustinut de sotia sa, Johanna von Putkammer. A devenit in acelasi an deputat in Parlamentul prusac.

Conceptiile politice ale lui Bismarck, cristalizate in timp, vizau rolul central al monarhiei (al dinastiei de Hohenzollern) in cadrul constructiei statale prusace si slujirea dezinteresata a statului, dincolo de orice interese personale. S-a afirmat puternic in timpul Revolutiei de la 1848 care a cuprins si statele germane, aflate in epoca respectiva sub autoritatea Austriei. Intentia regelui Prusiei, Frederick Wilhelm al IV-lea, de a constitui o Germanie unificata a fost pe punctul de a declansa un conflict militar cu Austria care isi vedea astfel pozitia de lider al lumii germane pusa sub semnul intrebarii. La sfaturile lui Bismarck, regele a reusit sa evite razboiul. Ca urmare, Bismarck a primit un post de ambasador al Prusiei in cadrul Confederatiei germane, care grupa sub egida Austriei cele 39 de state. A reusit imediat sa devina impopular datorita fermitatii cu care sustinea interesele Prusiei in cadrul Confederatiei, ceea ce a dus la transferul sau pe postul de ambasador al Prusiei in Rusia, la Sankt-Petersburg, post pe care l-a ocupat pana in 1862 cand a fost mutat in Franta.

A revenit in Prusia, in conditiile conturarii unei puternice crize politice intre Printul Regent Wilhelm I, care a preluat puterea in locul fratelui si predecesorului sau, Frederick Wilhelm al IV-lea, in 1858, si Parlamentul prusac. Conflictul era determinat de pretentiile Parlamentului, dominat de liberali si nationalisti, de a controla guvernul si monarhia mai ales in domeniile reformei militare si bugetare. In 1862, Bismarck este desemnat in fruntea guvernului Prusiei, activitate pe care o incepe prin desavarsirea reformei militare initiate de Wilhelm I. Cuvantarea rostita cu ocazia preluarii functiei de prim-ministru este elocventa pentru intreaga sa politica ulterioara: Germania urmareste cu atentie nu liberalismul Prusiei, ci puterea sa [...]; Prusia trebuie sa-si intareasca puterea si sa o tina pregatita pentru acel moment favorabil pe care de multe ori l-a pierdut [...]; problemele mari ale epocii nu se mai decid prin cuvantari si hotarari majoritare [...] ci prin fier si sange.

Pe plan extern, dupa 1871, politica promovata de Bismarck a fost indreptata catre mentinerea statu-quo-ului in Europa si a pozitiei dominante a Germaniei. In 1873 a pus bazele Aliantei celor Trei Imparati (din care au facut parte Germania, Rusia si Austria). Scopul initial al acesteia a fost de a izola Franta in planul politicii europene. Dupa Congresul de la Berlin (1878), Rusia va fi la randul ei izolata, iar Germania si Austria vor incheia o noua alianta. O data cu includerea Italiei (1882) se va forma coalitia numita Tripla Alianta (Puterile Centrale) care va dura pana la Primul Razboi Mondial.

Supranumit cancelarul de fier, a fost demis, in 1890, de noul imparat german, Wilhelm al II-lea. Retragerea sa din viata politica a fost insotita de acordarea titlului de Duce de Lauenburg. La capatul carierei sale politice, Germania se transformase dintr-un mozaic de state marunte intr-un imperiu care detinea balanta puterii europene.