Hotararea CEDO in cauza Stefanescu impotriva Romaniei. Despagubiri pentru concediere abuziva.

Gabriel Marin Stefanescu, fostul director general al Directiei controlul ministrului in cadrul Ministerului Transportului, a castigat la CEDO cauza impotriva Romaniei, deschisa pentru recunoasterea incalcarii dreptului de acces la instanta.

Hotararea CEDO asupra cererii nr. 9.555/03 s-a pronuntat in noiembrie 2007 si a fost publicata in MO nr. 618 din 22 august 2008.Reclamantul, Gabriel Marin Stefanescu, a ocupat postul de director general al Directiei controlul ministrului in cadrul Ministerului Transporturilor (Ministerul). La data de 16 decembrie 1996, reclamantul a fost concediat pentru necorespundere profesionala, prin Ordinul ministrului din 13 decembrie 1996. In luna ianuarie 1997, reclamantul s-a reangajat.

Prin Sentinta din 3 decembrie 1997, mentinuta prin Decizia irevocabila din 1 februarie 1999 a Curtii de Apel Bucuresti, Ministerul a fost obligat sa il reintegreze pe reclamant in postul sau si sa ii plateasca salariul din decembrie 1996 pana in ianuarie 1997, adica 818.537 lei romanesti vechi (ROL), precum si suma de 5.000.000 ROL cu titlu de daune morale.

Cererile sale adresate Ministerului la data de 5 aprilie 1999 si 20 iunie 2000 pentru a obtine executarea deciziei de mai sus au ramas fara raspuns. Prin Hotararea Guvernului nr. 263/1999, intrata in vigoare la data de 14 aprilie 1999, Directia controlul ministrului a fost desfiintata si inlocuita cu Directia generala controlul ministrului si Inspectia de Stat in Transporturi. Prin Hotararea Guvernului nr. 3/2001, Ministerul a fost desfiintat, infiintandu-se un nou Minister al Lucrarilor Publice, Transporturilor si Locuintei (MLPTL). Reclamantul si-a reinnoit cererile de executare la MLPTL. Acesta l-a informat, la data de 5 februarie 2001, ca postul pe care il solicita in noul minister era ocupat de un tert si ca, prin urmare, reintegrarea sa in post nu mai era posibila, dar ca puteau fi disponibile posturi de executie la MLPTL, daca era interesat. Deoarece la data respectiva reclamantul era angajat la Ministerul Finantelor, noua directie a MLPTL i-a cerut sa prezinte dovada rezilierii contractului sau de munca incheiat cu Ministerul Finantelor, pentru a-l putea reintegra, eventual, intr-un nou post. Reclamantul a raspuns ca schimbarea denumirii fostului sau post si faptul ca acum el era ocupat de un tert nu anulau obligatia MLPTL de a executa Decizia din data de 1 februarie 1999 si ca, in orice caz, in lipsa unui nou ordin care sa il anuleze pe cel din data de 13 decembrie 1996, el nu-si va rezilia contractul de munca incheiat cu Ministerul Finantelor.

Intre timp, prin Decizia definitiva din 12 martie 2001, la cererea reclamantului, Tribunalul Municipiului Bucuresti a obligat ministerul la plata catre reclamant de daune cominatorii, retinand pe de alta parte ca schimbarea ulterioara a denumirii directiei pe care o condusese reclamantul nu justifica refuzul angajatorului de a-l reintegra in postul sau.

Cu toate acestea, la data de 28 noiembrie 2001, Curtea Suprema de Justitie a admis recursul in anulare introdus de procurorul general, a casat Decizia din 12 martie 2001 si a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Municipiului Bucuresti, pe motivul ca probele ce dovedeau ca MLPTL nu a preluat toate obligatiile fostului Minister al Transporturilor in ceea ce priveste personalul nu fusesera luate in considerare de instante.

La data de 9 iulie 2002, Tribunalul Municipiului Bucuresti a respins actiunea reclamantului, pe motivul ca daunele cominatorii nu pot fi acordate in cazul obligatiilor personale, asa cum era cazul in speta, si ca singura posibilitate de a constrange Ministerul sa execute decizia era amenda civila, ce urma sa fie platita nu catre reclamant, ci catre bugetul de stat . Instanta nu a statuat asupra chestiunii daca MLPTL a preluat de la fostul minister obligatia de a-l reintegra in post pe reclamant. Aceasta sentinta a fost confirmata, in urma recursului reclamantului, prin Decizia definitiva din 26 septembrie 2002 a Curtii de Apel Bucuresti. La data de 21 aprilie 2003, MLPTL l-a informat pe reclamant despre respingerea unei noi cereri de executare, in urma sentintei pronuntate de Tribunalul Municipiului Bucuresti la data de 9 iulie 2002.

In paralel, reclamantul a introdus plangeri penale impotriva responsabililor de la fostul Minister al Transporturilor si de la MLPTL, fara niciun rezultat. Din elementele aflate la dosar rezulta ca Decizia din data de 1 februarie 1999 a Curtii de Apel Bucuresti nu a fost inca executata.

Asupra pretinsei incalcari a art. 6 alin. 1 din Conventie

Reclamantul sustine ca neexecutarea Deciziei din data de 1 februarie 1999 a Curtii de Apel Bucuresti i-a incalcat dreptul de acces la o instanta, asa cum este el prevazut de art. 6 alin. 1 din Conventie . Mai mult, el considera ca neexecutarea deciziei a incalcat principiul suprematiei dreptului, prevazut in preambulul Conventiei. In fine, el considera ca recursul in anulare introdus de procurorul general impotriva Deciziei din 12 martie 2001 a facut imposibila executarea Deciziei din data de 1 februarie 1999.

In lumina jurisprudentei Pellegrin impotriva Frantei [(MC), nr. 28.541/95, §§ 59 si 63–66, CEDO 1999-VIII], Guvernul apreciaza ca art. 6 alin. 1 nu se aplica in speta, in masura in care atributiile legate de postul reclamantului presupun o participare la exercitarea puterii publice, ceea ce ii da dreptul statului sa impuna o relatie speciala de incredere si loialitate din partea sa. Reclamantul se opune acestei interpretari si arata ca legea romana in vigoare permite accesul la o instanta pentru a anula o concediere abuziva, fara a tine seama de diferentele dintre functionari si angajatii titulari ai unui contract de munca de drept comun.

Curtea reaminteste evolutia recenta a jurisprudentei sale in materie, in special Hotararea Vilho Eskelinen si altii impotriva Finlandei [(MC), nr. 63.235/00, CEDO 2007-] in care ea a considerat ca, pentru a constata inaplicabilitatea art. 6, dreptul intern trebuie mai intai sa fi exclus in mod expres accesul la o instanta in ceea ce priveste postul respectiv sau categoria de salariati respectiva (Eskelinen, citata mai sus, §62), ceea ce nu s-a intamplat in speta.De asemenea, tn cauza mentionata mai sus Curtea a apreciat ca, in principiu, nimic nu justifica exceptarea de la garantiile art. 6 a conflictelor de munca ordinare, in masura in care obiectul litigiului nu este legat de exercitarea autoritatii de stat (ibidem). Art. 6 alin. 1 este asadar aplicabil in speta.

Pe de alta parte, Curtea constata ca acest capat de cerere nu este vadit neintemeiat in sensul art. 35 alin. 3 din Conventie si nici nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.

Asupra fondului

Guvernul reaminteste ca, incepand cu data de 14 aprilie 1999, directia in care a lucrat reclamantul a incetat sa existe si ca in anul 2001 insusi Ministerul a fost desfiintat. Prin urmare, reclamantul nu mai putea fi reintegrat in post. In orice caz, MLPTL i-a propus un post nou, pe care reclamantul l-a refuzat. In opinia sa, acest minister nu avea nicio obligatie de a-i propune un post echivalent cu cel detinut anterior.

Reclamantul se opune acestui argument. El reaminteste ca salariul corespunzator postului de executie este cu 50% mai mic decat cel pentru un post de director. De asemenea, el reaminteste ca nu a primit inca despagubirea dispusa de decizia neexecutata.

Curtea reaminteste ca, in cauza de fata, desi reclamantul a obtinut la data de 1 februarie 1999 o decizie irevocabila ce dispunea ca Ministerul Transporturilor sa il reintegreze in post si sa ii plateasca anumite sume de bani si desi ulterior a facut demersuri in vederea executarii, aceasta decizie nu a fost nici executata, nici anulata sau modificata in urma exercitarii unei cai de atac prevazute de lege.

Mai mult, nicio autoritate interna nu a constatat in mod definitiv imposibilitatea reintegrarii reclamantului in postul sau (a se vedea, mutatis mutandis, Sabin Popescu impotriva Romaniei, nr. 48.102/99, §72, 2 martie 2004). Curtea reaminteste ca problema daca obligatia fostului minister de a-l reintegra in post pe reclamant a fost preluata de MLPTL nu a fost solutionata definitiv de instantele interne (a se vedea paragrafele 11–13 de mai sus).

Pe de alta parte, reclamantului nu i s-ar putea reprosa refuzul de a accepta un post de executie in locul celui de director general pe care il detinuse, in masura in care nu s-a contestat faptul ca postul propus era inferior postului avut.

In sfarsit, Curtea reaminteste ca, daca ar accepta argumentul Guvernului conform caruia executarea nu mai este posibila data fiind desfiintarea directiei in care lucra reclamantul si a fostului minister, ar insemna sa admita ca, in cazul de fata, administratia s-ar fi putut sustrage de la executarea unei decizii judecatoresti invocand pur si simplu desfiintarea ulterioara a postului ocupat de partea interesata inaintea concedierii sale ilegale (Ioannidou-Mouzaka impotriva Greciei, nr. 75.898/01, § 33, 29 septembrie 2005). Mai mult, reclamantului nu i s-au platit inca sumele dispuse de instante ca salarii datorate si despagubiri .

Curtea a examinat in mai multe randuri cauze ce ridicau probleme similare cu cele ale cauzei de fata si a constatat incalcarea art. 6 alin. 1 din Conventie (Tacea impotriva Romaniei, nr. 746/02, 29 septembrie 2005, Dragne si altii impotriva Romaniei, nr. 78.047/01, 7 aprilie 2005, si Orha impotriva Romaniei, nr. 1.486/02, 12 octombrie 2006).

Dupa ce a analizat toate elementele ce i-au fost supuse atentiei, Curtea considera ca Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care sa poata duce la o concluzie diferita in cazul de fata. Avand in vedere jurisprudenta sa in materie, Curtea apreciaza ca, in speta, statul, prin intermediul organelor sale specializate, nu a depus toate eforturile pentru a asigura executarea Deciziei din data de 1 februarie 1999. Prin urmare, a avut loc incalcarea art. 6 alin. 1 din Conventie .

Avand in vedere concluzia la care a ajuns, Curtea nu considera necesar sa analizeze restul capatului de cerere, referitor in special la pretinsa incalcare a principiului suprematiei dreptului, prevazut in preambulul Conventiei, si pretinsul obstacol in executare pe care l-a constituit Decizia din 12 martie 2001.

Precizari privind prejudiciul

In circumstantele spetei, Curtea apreciaza ca reintegrarea reclamantului intr-un post echivalent celui detinut inainte de concedierea sa, plata sumelor dispuse prin Decizia din data de 1 februarie 1999, reactualizate in functie de inflatie, precum si plata despagubirilor pentru daunele materiale si morale suferite din cauza neexecutarii deciziei respective l-ar repune pe reclamant, in masura posibilului, intr-o situatie echivalenta cu cea in care s-ar fi aflat daca cerintele art. 6 alin. 1 din Conventie nu ar fi fost incalcate.

In cazul in care statul parat nu procedeaza la reintegrarea in post a reclamantului in cel mult 3 luni de la data la care prezenta hotarare va ramane definitiva (a se vedea, mutatis mutandis, Georgi impotriva Romaniei, nr. 58.318/00, § 57, 24 mai 2006, Sabin Popescu, citata mai sus, §72, si Mihai-Iulian Popescu impotriva Romaniei, nr. 2.911/02, § 43, 29 septembrie 2005), Curtea decide ca Guvernul sa ii plateasca reclamantului 2.500 EUR pentru daunele materiale cauzate prin neexecutarea Deciziei din data de 1 februarie 1999, aceasta suma cuprinzand si sumele acordate prin Decizia din data de 1 februarie 1999. Pe de alta parte, in lipsa unor documente justificative relevante, Curtea nu poate specula asupra indemnizatiilor pe care reclamantul le-ar fi putut primi daca nu ar fi fost concediat sau daca ar fi fost reintegrat imediat in acelasi post [a se vedea, mutatis mutandis, Dragne si altii impotriva Romaniei (reparatie echitabila), nr. 78.047/01, §1 8, 16 noiembrie 2006].

Curtea apreciaza ca, in orice caz, reclamantul a suferit un prejudiciu moral in special din cauza frustrarii provocate de imposibilitatea de a obtine executarea deciziei pronuntate in favoarea sa si ca acest prejudiciu nu este compensat suficient printr-o constatare a incalcarii. In aceste circumstante, avand in vedere totalitatea elementelor aflate in posesia sa si statuand in echitate, conform art. 41 din Conventie, Curtea ii aloca reclamantului suma de 3.500 EUR cu titlu de daune morale.

In concluzie, Curtea:
1. declara cererea admisibila in ceea ce priveste capatul de cerere intemeiat pe art. 6 alin. 1 (dreptul de acces la o instanta) si pe preambulul Conventiei si inadmisibila in rest;
2. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 6 alin. 1 din Conventie (acces la o instanta);
3. hotaraste ca nu este necesar sa analizeze restul capatului de cerere intemeiat pe art. 6 alin. 1 din Conventie si nici capatul de cerere intemeiat pe preambulul Conventiei;
4. hotaraste:
a) ca statul parat sa execute Decizia din data de 1 februarie 1999 si sa plateasca despagubirile aferente in cel mult 3 luni de la data ramanerii definitive a prezentei hotarari, conform art. 44 alin. 2 din Conventie;
b) ca, in lipsa acestei executari, statul parat sa ii plateasca reclamantului, in acelasi termen de 3 luni, suma de 2.500 EUR (doua mii cinci sute euro), cu titlu de daune materiale, plus orice suma ce ar putea fi datorata cu titlu de impozit;
c) ca, in orice caz, statul parat sa ii plateasca reclamantului, in acelasi termen de 3 luni, suma de 3.500 EUR (trei mii cinci sute euro), cu titlu de daune morale, plus orice suma ce ar putea fi datorata cu titlu de impozit;
d) ca sumele respective sa fie convertite in lei romanesti noi (RON) la cursul de schimb valabil la data platii;
e) ca, incepand de la expirarea acestui termen si pana la data platii, aceste sume sa fie majorate cu o dobanda simpla avand o rata egala cu cea a facilitatii de imprumut marginal a Bancii Centrale Europene, valabila in aceasta perioada, majorata cu 3 puncte procentuale;
5. respinge cererea de reparatie echitabila pentru rest.