Decizia nr. 22/2009, privind stabilirea solutiei ce trebuie data de catre instanta in cazul solicitarii deducerii arestului la domiciliu executat in strainatate, in aplicarea dispozitiilor art. 18 din Legea nr. 302/2004

INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE
- SECTIILE UNITE -

DECIZIA Nr. 22
din 12 octombrie 2009

Dosar nr. 12/2009

Sub presedintia doamnei judecator Lidia Barbulescu, presedintele Inaltei Curti de Casatie si Justitie,

Inalta Curte de Casatie si Justitie, constituita in Sectii Unite, in conformitate cu dispozitiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara, republicata, s-a intrunit pentru a examina recursul in interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, privind stabilirea solutiei ce trebuie data de catre instanta in cazul solicitarii deducerii arestului la domiciliu executat in strainatate, in aplicarea dispozitiilor art. 18 din Legea nr. 302/2004.

Sectiile Unite au fost constituite cu respectarea dispozitiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicata, fiind prezenti 72 de judecatori din 108 aflati in functie.

Procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie a fost reprezentat de procuror Scutea Gabriela - adjunct al procurorului general.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie a sustinut recursul in interesul legii, punand concluzii pentru admiterea acestuia in sensul de a se stabili ca dispozitiile art. 18 alin. 1 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciara internationala in materie penala se interpreteaza in sensul deducerii duratei arestului la domiciliu, executat in strainatate, din pedeapsa inchisorii aplicata de instantele romane.

SECTIILE UNITE,

deliberand asupra recursului in interesul legii, constata urmatoarele:

In practica instantelor judecatoresti s-a constatat ca nu exista un punct de vedere unitar in aplicarea dispozitiilor art. 18 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciara internationala in materie penala, in cazul solicitarii de a se deduce, din pedeapsa aplicata de instanta, durata arestului la domiciliu efectuat in strainatate de persoana condamnata.

Astfel, unele instante au respins contestatiile la executare intemeiate pe acest motiv, considerand ca arestul la domiciliu constituie o masura preventiva restrictiva de libertate ce nu intra sub incidenta prevederilor art. 18 din Legea nr. 302/2004. S-a motivat, in acest sens, ca arestarea preventiva si arestul la domiciliu sunt doua masuri distincte, care restrang in mod diferit drepturile persoanei, astfel incat, in acceptiunea reglementarii date in art. 357 alin. 2 lit. a) din Codul de procedura penala, ar putea fi deduse din pedeapsa doar duratele retinerii si arestarii preventive, deoarece numai prin luarea lor se restrang atat libertatea de miscare a persoanei vizate, cat si exercitarea de catre ea a anumitor drepturi .

Alte instante, dimpotriva, au apreciat ca, fata de prevederile art. 5 din Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, care au prioritate de aplicare in raport cu legea interna, precum si fata de dispozitiile cuprinse in art. 26 alin. 1 din Decizia-cadru 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului Uniunii Europene privind mandatul de arestare european si procedurile de predare intre statele membre ale Uniunii Europene, arestul la domiciliu constituie masura privativa de libertate in sensul reglementat in art. 18 din Legea nr. 302/2004, astfel ca trebuie computat din durata pedepsei aplicate de instantele romane.

Aceste din urma instante au interpretat si au aplicat corect dispozitiile legii.

Legiuitorul roman a prevazut in continutul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea juridica internationala in materie penala ca "durata arestului efectuat in strainatate in indeplinirea unei cereri formulate de autoritatile romane in temeiul prezentei legi este luata in calcul in cadrul procedurii penale romane si se computa din durata pedepsei aplicate de instantele romane".

Dispozitiile art. 26 alin. 1 din Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare si procedurile de predare intre statele membre stipuleaza ca statul membru emitent computa din durata totala a privarii de libertate care ar trebui executata in statul membru emitent toate perioadele de detentie (fara a se distinge intre diferitele tipuri de detentie) ce au rezultat din executarea unui mandat european de arestare.

Romania a ratificat prin Legea nr. 30/1994 Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale si protocoalele aditionale la aceasta conventie, care impreuna cu jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului au devenit drept intern, formand un bloc de conventionalitate cu aplicabilitate directa in sistemul de drept roman, potrivit art. 20 din Constitutia Romaniei.

Art. 5 A� 1 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale reglementeaza dreptul la libertate si la siguranta persoanei. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu exceptia cazurilor limitativ prevazute la lit. a)-f).

Prin dreptul la libertate, Curtea Europeana intelege dreptul la libertate fizica al persoanei, ce consta in posibilitatea acesteia de a se misca, de a se deplasa in mod liber .

In jurisprudenta Curtii Europene nu rezulta o definitie a notiunii de "privare de libertate", analiza acesteia fiind facuta in mod concret, in functie de particularitatile fiecarei cauze, avandu-se in vedere natura si durata masurii, efectele acesteia sau modalitatile de executare .

Astfel, incidenta notiunii de "privare de libertate" a fost analizata de Curtea Europeana, prin raportare la spatiul ce nu a putut fi parasit, la constrangerea fizica sau psihica la care o persoana a fost supusa din partea autoritatilor (cauzele De Wilde, Ooms si Versyp contra Belgiei, Nielsen contra Danemarcei) sau la timpul in care nu a putut fi parasit in mod liber un spatiu (Cauza Amuur contra Frantei), in cazuri vizand: arestul preventiv, detentia ca urmare a condamnarii la executarea unei pedepse (Cauza Van Droogenbroeck contra Belgiei), arestul la domiciliu (cauzele Mancini contra Italiei, Giulia Manzoni contra Italiei, Vachev contra Bulgariei, Lavents contra Letoniei), internarea pentru motive medicale intr-o clinica psihiatrica (cauzele Morsink contra Olandei, Ashingdane contra Marii Britanii), conducerea la sediul politiei in vederea audierii (Cauza X si Y contra Germaniei).

Totodata este de evidentiat faptul ca in continutul art. 5 din Conventie se utilizeaza atat termenul de "arestare", cat si acela de "detinere", acestea fiind concepte care au un caracter autonom, ce pot dobandi un inteles compatibil cu scopurile Conventiei, fata de sensurile lor din dreptul intern al statelor contractante.

Curtea Europeana, chiar daca analizeaza sensurile si domeniul de aplicare a celor doua notiuni prin raportare la sistemele nationale, nu este tinuta de o asemenea calificare, ea urmand sa aiba in vedere ca obiectiv principal ca lipsirea de libertate a unei persoane sa nu fie arbitrara.

In unele legislatii europene este prevazuta ca masura preventiva arestul la domiciliu si in acest sens cu titlu exemplificativ este si legislatia italiana.

Astfel, dispozitiile art. 284 din Codul de procedura penala italian prevad ca, "prin prevederea care dispune arestul la domiciliu, judecatorul ordona inculpatului sa nu se indeparteze de propria locuinta sau de o alta locuinta privata sau de un loc public de ingrijiri sau de asistenta . Cand este necesar, judecatorul impune limite ori interdictii dreptului inculpatului de a comunica cu alte persoane decat cele care convietuiesc cu el sau care il asista. Daca inculpatul nu se poate ocupa altfel de cerintele sale de viata indispensabile sau daca are o situatie materiala extrem de precara, judecatorul il poate autoriza sa lipseasca in cursul zilei de la arest pentru perioada strict necesara pentru a se ocupa de cerintele de mai sus, pentru a munci. Procurorul sau politia judiciara, chiar si din proprie initiativa, pot controla in orice moment respectarea ordinelor impuse inculpatului. Inculpatul aflat in arest la domiciliu se considera a fi in stare de arest preventiv".

De asemenea, prevederile art. 384 alin. 5 din Codul de procedura penala italian statueaza ca persoana care se afla in arest la domiciliu este considerata a fi in stare de arest preventiv.

In cauzele Giulia Manzoni contra Italiei, Hotararea din 1 iulie 1997, A�22, Mancini contra Italiei, Hotararea din 2 august 2001, A� 17, Vachev contra Bulgariei, Hotararea din 8 iulie 2004, A� 64, Lavents contra Letoniei, Hotararea din 28 februarie, A� 63, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat ca gradul de constrangere impus de o asemenea masura a arestului la domiciliu este suficient pentru ca aceasta sa fie considerata "o privare de libertate" in sensul art. 5 din Conventia europeana a drepturilor omului.

In actualul Cod de procedura penala roman sunt reglementate in mod concret masurile preventive in partea generala, titlul IV cap. I, acestea fiind retinerea, obligarea de a nu parasi localitatea, obligarea de a nu parasi tara si arestarea preventiva, iar doctrina a evidentiat o clasificare a acestora in doua subdiviziuni, si anume masuri preventive privative de libertate (retinerea si arestarea preventiva) si masuri preventive restrictive de libertate (obligarea de a nu parasi localitatea si obligarea de a nu parasi tara).

Asadar, in legislatia procesual penala romana nu este reglementata masura preventiva privativa de libertate a arestului la domiciliu, care insa se regaseste in mod expres prevazuta in proiectul Codului de procedura penala in dispozitiile art. 218-222.

Mai mult, in mod accesibil si previzibil se prevede in proiectul Codului de procedura penala roman, in continutul art. 222 alin. 9 teza I, ca un inculpat aflat in stare de arest la domiciliu este considerat in stare de arest preventiv.

Totodata, conform art. 72 alin. 1 teza I din noul Cod penal se prevede ca perioada in care o persoana a fost supusa unei masuri privative de libertate se scade din durata pedepsei inchisorii pronuntate.