Respingerea actiunii principale si a cererii de chemare in garantie formulata de parat

Astfel, in contextul in care cererile de chemare in garantie formulate de parat, au fost respinse ca o consecinta a respingerii cererii de chemare in judecata, prevederile art. 274 alin. 1 C.proc.civ. au fost interpretate si aplicate corect de instanta, in sensul obligarii paratului la plata cheltuielilor de judecata in favoarea chematilor in garantie, avand in vedere faptul ca raportul juridic de drept procesual s-a legat doar intre parat si tertele persoane chemate in garantie, neexistand un raport juridic procesual direct intre reclamant si chematii in garantie, intrucat pretentiile reclamantului nu au vizat obligarea acestora din urma la o anumita conduita .

Prin sentinta civila nr. 152 din 07.03.2013 a Tribunalului Cluj, s-a admis exceptia lipsei calitatii procesuale active a reclamantei, s-a respins actiunea reclamantei X. impotriva paratului Statul Roman, prin Compania Nationala de Autostrazi si Drumuri Nationale din Romania SA, ca fiind formulata de o persoana fara calitate procesuala activa, s-a admis exceptia lipsei capacitatii procesuale de folosinta a chematei in garantie A., s-a respins cererea de chemare in garantie formulata de parat impotriva chematei in garantie A., ca fiind formulata impotriva unei persoane fara capacitate procesuala de folosinta, s-au respins cererile de chemare in garantie formulate de parat impotriva chematilor in garantie, paratul fiind obligat sa achite chematilor in garantie, cheltuieli de judecata .

Instanta a analizat cu prioritate exceptia lipsei calitatii procesuale active a reclamantei - s-a retinut astfel ca, in cauza, reclamantul a formulat cererea, invocand un contract de vanzare-cumparare sub semnatura privata incheiat la data de 29.03.1991, privind un teren ``imprejmuit cu gard de beton si sarma ghimpata in locul numit ``B.`` din judetul Cluj, in aval pe partea dreapta a raului Somesul Mic, teren care in prezent este o balta cu apa rezultata din excavatie, avand o suprafata de 55.200 mp``. In acest contract, reclamanta are calitatea de cumparatoare, vanzatori fiind 17 persoane fizice, mentionati ca fiind proprietari ai parcelelor de teren incluse in perimetrul imprejmuit.

In raport de dispozitiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, instanta de fond a considerat ca reclamanta nu a dobandit dreptul de proprietate asupra terenului mentionat, actul din 29.03.1991 fiind nul absolut ca si contract de vanzare-cumparare, pentru lipsa formei autentice. Actul mentionat poate avea valoarea juridica a unui antecontract de vanzare-cumparare, in baza caruia reclamanta ar putea invoca cel mult un drept de creanta, in sensul obligarii promitentilor-vanzatori sa incheie contractul de vanzare-cumparare.

Faptul ca reclamanta nu este proprietara terenului in litigiu rezulta si din hotararile de expropriere prin care au fost acordate despagubiri in favoarea chematilor in garantie, in favoarea carora au fost eliberate titluri de proprietate .

Potrivit dispozitiilor art. 19 alin. (1) - (3) din Legea nr. 255/2010, instanta de fond a constatat ca reclamanta nu este titulara unui drept real asupra terenului in litigiu, astfel incat nu are calitatea de persoana indreptatita sa solicite despagubiri pentru terenul expropriat.

Prin decizia civila nr. 71/A din 11.09.2013 a Curtii de Apel Cluj, s-au admis apelurile, s-a anulat sentinta si s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeasi instanta, Tribunalul Cluj.

In esenta, s-a retinut ca prima instanta avea obligatia sa solutioneze actiunea reclamantei in temeiul Legii nr. 198/2004, iar nu a Legii nr. 255/2010, care a intrat in vigoare ulterior emiterii hotararilor de expropriere . Intrucat modul de solutionare a cererii de chemare in garantie este strans legat de solutia ce se va da actiunii principale, care urmeaza sa fie rejudecata de catre prima instanta, ea va rezolva si problema cheltuielilor de judecata, astfel ca s-a admis si apelul paratului.

Prin decizia civila nr. 2.045 din 26.06.2014 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, s-a casat decizia si s-a trimis cauza spre rejudecare, constatand ca intimata-chemata in garantie B. era decedata la data pronuntarii deciziei atacate.

Prin decizia civila nr. 169/A din 04.02.2015 a Curtii de Apel, s-au admis apelurile, s-a anulat decizia si s-a trimis cauza pentru rejudecare aceleiasi instante.

S-a retinut, in esenta, ca prima instanta avea obligatia sa solutioneze actiunea reclamantei in temeiul Legii nr. 198/2004, iar nu a Legii nr. 255/2010, care a intrat in vigoare ulterior emiterii hotararilor de expropriere . Aceasta interpretare este conforma principiului constitutional al neretroactivitatii legii civile, potrivit caruia o lege civila se aplica numai situatiilor care se ivesc dupa intrarea ei in vigoare, iar nu si situatiilor anterioare. Prin urmare, validitatea hotararilor de expropriere se apreciaza potrivit conditiilor stabilite de legea in vigoare in momentul emiterii hotararilor de expropriere, respectiv Legea nr. 198/2004 iar, ca o consecinta, si nulitatea actului juridic este supusa aceleiasi legi, indiferent daca legea noua introduce sau suprima o cauza de nulitate, fiind fara relevanta faptul ca norma juridica din Legea nr.198/2004 are un continut identic sau partial identic cu norma juridica din Legea nr. 255/2010.

Prin decizia nr. 1268 din 14.05.2015, Inalta Curte de Casatie si Justitie a admis recursul, a casat decizia si a trimis cauza pentru rejudecarea apelurilor la aceeasi curte de apel.

In esenta, s-a retinut ca nu sunt aplicabile prevederile art. 297 alin. (1) C.proc.civ., deoarece in cauza nu se regaseste niciuna din cele doua situatii expres si limitativ prevazute de lege pentru care instanta de apel putea sa trimita cauza spre rejudecare primei instante, ca urmare a desfiintarii hotararii atacate.

Conform principiului constitutional al neretroactivitatii legii civile, potrivit caruia o lege civila se aplica numai situatiilor care se ivesc dupa intrarea ei in vigoare, actiunea de fata nu poate fi solutionata decat in raport de Legea nr. 255/2010. S-a constatat astfel ca instanta de apel a incalcat dispozitiile legale mentionate, precum si principiul rolului activ in solutionarea cauzei, ignorand caracterul devolutiv al acestei cai de atac.

Prin decizia civila nr. 2300/A din 28.10.2015, Curtea de Apel Cluj, Sectia I civila a respins, ca nefondate, apelurile si a obligat paratul sa plateasca intimatilor chemati in garantie cheltuieli de judecata in toate fazele procesuale.

Referitor la apelul reclamantei, Curtea a constatat ca, prin cererea de chemare in judecata, reclamanta a solicitat constatarea nulitatii absolute a deciziilor (hotararilor) de expropriere in ceea ce priveste persoanele indreptatite la plata despagubirii, precum si obligarea paratului sa emita o noua decizie de expropriere in favoarea reclamantei, pentru imobilul in litigiu.

Prin decizia civila nr. 1268 din 14.05.2015 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie s-a statuat ca o lege civila se aplica numai situatiilor care se ivesc dupa intrarea ei in vigoare, ceea ce inseamna ca actiunea de fata, introdusa ulterior adoptarii Legii nr. 255/2010, nu poate fi solutionata decat in raport de aceasta.

Motivul de apel referitor la faptul ca reclamanta are calitate procesuala activa deoarece nu trebuie sa justifice un drept real de proprietate pentru plata despagubirilor, fiind suficienta justificarea unui interes legitim, conform art. 19 din Legea nr. 255/2010, nu este intemeiat. Calitatea procesuala activa presupune existenta unei identitati intre persoana reclamantului si persoana care este titular al dreptului in raportul juridic dedus judecatii. Reclamanta a formulat cererea, invocand un contract de vanzare-cumparare sub semnatura privata incheiat la data de 29.03.1991, privind un teren, avand o suprafata de 55.200 mp. In acest contract, reclamanta are calitatea de cumparatoare, vanzatori fiind 17 persoane fizice, mentionati ca fiind proprietari ai parcelelor de teren incluse in perimetrul imprejmuit.

Potrivit dispozitiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, contractul de vanzare-cumparare sub semnatura privata este nul absolut ca si contract de vanzare-cumparare, pentru lipsa formei autentice. Conventia poate avea natura juridica a unui antecontract de vanzare-cumparare care da nastere doar unui drept de creanta in favoarea partilor. Reclamanta nu a dovedit ca este titulara dreptului de proprietate sau a altui drept real asupra terenului in litigiu si, de asemenea, nici faptul ca are calitatea de expropriat, imprejurare care rezulta si din hotararile de expropriere prin care au fost acordate despagubiri in favoarea chematilor in garantie, carora le-au fost eliberate titluri de proprietate in baza legii fondului funciar.

Cererea reglementata de art. 19 din Legea nr. 255/2004 avand ca obiect plata despagubirilor pentru imobilele expropriate care se poate face de titularul unui drept real, dar si de catre orice persoana care justifica un interes legitim, reprezinta o solicitare formulata exclusiv in etapa administrativa a procedurii de expropriere . Este adevarat ca o astfel de cerere poate fi formulata si de catre orice persoana care justifica un interes legitim, insa conform celorlalte dispozitii ale art. 19 din actul normativ mentionat, despagubirile se achita numai persoanelor care justifica un drept real asupra imobilului expropriat. In acest sens sunt si dispozitiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, la care fac trimitere prevederile art. 22 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, despagubirile fiind stabilite de catre comisia de experti separat in favoarea proprietarului si separat in favoarea celorlalti titulari de alte drepturi reale.

Referitor la apelul declarat de parat, Curtea a constatat ca, in fata primei instante, acesta a formulat cereri de chemare in garantie a persoanelor fizice, in calitatea lor de beneficiare a despagubirilor stabilite prin hotararile de stabilire a despagubirii.

Prin raportare la dispozitiile art. 60 alin.(1) si art. 61 alin. (1) C.proc.civ., chemarea in garantie reprezinta acea forma de participare a tertelor persoane in procesul civil care confera uneia dintre parti posibilitatea de a solicita introducerea in proces a acelor persoane care ar avea obligatia de garantie sau de despagubire in ipoteza in care partea respectiva ar pierde procesul .

Chemarea in garantie a tertilor de catre parat reprezinta o cerere noua in justitie, o adevarata actiune, motiv pentru care produce efectele pe care in general le determina o cerere de chemare in judecata, la care se adauga si unele specifice, derivand, pe de-o parte, din caracterul incidental al acestei cereri, iar pe de alta parte, din caracterul ei necesar dependent si subordonat fata de cererea principala.

Instanta de fond a respins cererile de chemare in garantie formulate de parat avand in vedere solutia pronuntata in privinta cererii principale, astfel incat este evidenta culpa procesuala a paratului, fiind irelevante, din acest punct de vedere, sustinerile paratului ca aceste cereri au fost formulate strict ca urmare a cererii de chemare in judecata a reclamantei, care este de rea-credinta.

Din perspectiva culpei procesuale, nu poate fi retinuta asertiunea paratului referitoare la faptul ca judecata din dosarul de fond nu a fost generata de parat sau de conduita acestuia, deoarece, in virtutea principiului disponibilitatii, paratul avea posibilitatea de a nu formula cererile de chemare in garantie in procesul pendinte, iar in ipoteza in care s-ar fi admis cererea de chemare in judecata a reclamantei, in sensul obligarii paratului la plata despagubirilor in favoarea acesteia, paratul avea posibilitatea de a solicita pe calea unui proces separat obligarea beneficiarilor despagubirilor la restituirea sumelor de bani incasate cu acest titlu .

In temeiul art. 296, coroborat cu art. 274 alin. (1) C.proc.civ., Curtea a obligat paratul, aflat in culpa procesuala, sa plateasca intimatilor chemati in garantie cheltuieli de judecata in toate fazele procesuale.

Impotriva deciziei civile nr. 2300/A/2015 a Curtii de Apel Cluj, au formulat cerere de recurs reclamanta si parata C.N.A.D.N.R. S.A, pentru Statul Roman, prin care au invocat urmatoarele aspecte de pretinsa nelegalitate:

Recurenta-reclamanta a sustinut ca solutia instantei de apel este nelegala - art. 304 pct. 9 C.proc.civ. - intrucat a concluzionat ca recurentul nu este titularul unui drept real asupra terenului in litigiu si ca nu are calitatea de expropriat, astfel incat nu are calitatea de persoana indreptatita sa solicite despagubiri pentru terenul expropriat.

Recurenta-reclamanta detine un bun, si anume un drept de creanta, drept de creanta ce este opozabil atat primului intimat, cat si celorlalti intimati care au promis ca vor intreprinde toate demersurile pentru evidentierea in registrele publice a proprietatii pe numele recurentului, predand totodata posesia terenului care a fost imediat imprejmuit, in schimbul unui pret pe care l-au si primit. Autoritatile statului si ale administratiei locale cunosteau la data exproprierii si platii despagubirilor situatia terenului, fiind achitate impozitele pentru detinerea proprietatii, desi aceasta inca nu era evidentiata pe numele reclamantului.

In drept, au fost invocate dispozitiile art. 1 la Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, art. 19 din Lege nr. 255/14 decembrie 2010 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica, necesara realizarii unor obiective de interes national, judetean si local.

Ca precedent judiciar obligatoriu, s-a invocat decizia civila nr. 2905/2014 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, Sectia I civila, prin care s-a statuat ca, potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, ``plata despagubirilor pentru imobilele expropriate se face in baza cererilor adresate de catre titularii drepturilor reale, precum si de catre orice persoana care justifica un interes legitim . In speta, reclamanta justifica un asemenea interes legitim, intrucat prin H.G. nr. 35/2006 a primit in administrare terenul care a fost ulterior preluat pentru constructia unei portiuni de autostrada, teren asupra caruia insa a facut o serie de investitii pentru cultura de lucerna." H.G. nr. 35/2006 priveste infiintarea unor statiuni de cercetare-dezvoltare agricola si dispune, in principiu, transmiterea unui drept de folosinta a unor terenuri ale statului in administrarea acestor statiuni, considerate ca au un interes legitim in primirea despagubirilor in urma unor exproprieri.

Recurenta-reclamanta are deplina calitate procesuala activa, deoarece nu trebuie sa justifice in mod obligatoriu un drept real de proprietate pentru plata despagubirilor, fiind suficienta justificarea unui interes legitim, conform art. 19 alin. (1) din Legea nr. 255/2010.

Recurenta-parata a solicitat admiterea recursului, sustinand urmatoarele considerente de fapt si de drept:

Instanta de apel a pronuntat o hotarare nelegala, pornind de la o gresita interpretare a legii si a probelor administrate - art. 304 pct. 9 C.proc.civ. - respectiv aplicarea si interpretarea gresita a art. 60, art. 61 si art. 274 C.proc.civ.

Cererile de chemare in garantie au fost formulate in conditiile in care prin cererea introductiva de instanta, reclamanta a solicitat instantei sa constate nulitatea absoluta partiala a deciziilor de expropriere, respectiv sa oblige expropriatorul sa emita o noua decizie de expropriere in favoarea reclamantei pentru imobilul in litigiu. Avand in vedere faptul ca reclamanta urmarea obtinerea unor despagubiri aferente unor terenuri deja expropriate si pentru care fusesera deja achitate despagubiri de catre recurenta-parata, apreciaza ca motivarea instantei - potrivit careia "paratul avea posibilitatea de a nu formula cererile de chemare in garantie in procesul pendinte" - este complet eronata si nelegala.

Reclamanta nu a dovedit faptul ca este titulara dreptului de proprietate asupra terenului in litigiu, pentru care solicita despagubiri si desi recurenta-parata a ridicat exceptiile lipsei calitatii procesuale active si a lipsei de interes in promovarea actiunii, prima instanta nu a solutionat imediat cauza dedusa judecatii.

Instanta de apel a ignorat faptul ca o eventuala admitere a cererii de chemare in judecata, ar fi avut drept consecinta obligarea recurentei-parate la plata catre reclamanta a unor despagubiri care deja au fost achitate. A fost astfel indreptatita sa se foloseasca de toate mijloacele procedurale pentru a apara interesele expropriatorului si, implicit, bugetul de stat .

Instanta de control judiciar ar fi trebuit sa observe ca dispozitia de obligare la plata cheltuielilor de judecata este netemeinica si nelegala, intrucat in sarcina recurentei-parate nu putea fi retinuta vreo culpa procesuala. Instanta de apel nu numai ca nu a tinut cont de criticile formulate, ci a interpretat gresit prevederile legale susmentionate, obligand-o pe recurenta-parata la plata sumei de 14.380 lei, reprezentand cheltuieli de judecata in toate fazele procesuale.

Instanta de apel a dispus obligarea la plata cheltuielilor de judecata, prin raportare la imprejurarea ca au fost respinse cererile de chemare in garantie, omitand sa analizeze insa motivul pentru care s-a dispus respingerea respectivelor cereri, dar si partea care poarta culpa investirii instantei.

Formularea cererilor de chemare in garantie nu s-ar mai fi impus in ipoteza in care prima instanta ar fi solicitat cu prioritate reclamantei, in conformitate cu prevederile art. 1169 C.civ., sa isi dovedeasca calitatea de titular de drept real asupra terenului in litigiu (persoana indreptatita la despagubiri) si s-ar fi pronuntat asupra exceptiilor absolute si peremptorii invocate, in loc sa puna in vedere recurentei-parate sa dovedeasca respectarea legii la efectuarea procedurii de expropriere .

Cererile de chemare in garantie au fost respinse ca o consecinta a respingerii cererii de chemare in judecata, iar nu motivat de faptul ca aceste cereri ar fi fost neintemeiate. Intrucat actiunea introductiva a fost respinsa, cererile de chemare in garantie au ramas fara obiect, ceea ce exclude existenta vreunei culpe in sarcina recurentei-parate.

Instanta de apel ar fi trebuit sa retina ca reclamanta este partea care a cazut in pretentii, avand in vedere urmatoarele: a formulat cu rea-credinta o cerere intemeiata pe dispozitiile legilor speciale, fara sa dovedeasca faptul ca ar detine vreun drept real asupra unor terenuri expropriate; a formulat cu rea-credinta o cerere indreptata impotriva expropriatorului, in conditiile in care, potrivit dovezilor prezentate, avea la dispozitie un ``drept de creanta, in sensul obligarii promitentilor vanzatori de a incheia cu promitenta cumparatoare, in viitor, a unui contract de vanzare-cumparare, in forma autentica, translativ de proprietate sau, in ipoteza in care nu se va incheia un astfel de act juridic, de a solicita daune-interese de la promitentii vanzatori"; a pretins cu rea-credinta despagubiri pentru exproprierea unor terenuri, desi a admis ca nu a efectuat demersurile necesare dobandirii dreptului de proprietate asupra acelor terenuri, socotind ca este mult mai usor sa obtina anumite sume de bani de la o autoritate publica decat de la persoanele fizice succesoare ale debitorilor sai.

Pentru justa solutionare a cauzei era imperios necesar sa-si exprime pozitia si persoanele carora recurenta-parata le-a achitat despagubiri, care sunt aceleasi persoane cu cele impotriva carora ar fi trebuit reclamanta sa formuleze o actiune pentru valorificarea dreptului de creanta . Fata de dovezile prezentate de reclamanta si raportat la situatia juridica relevata de acestea, singurele persoane impotriva carora reclamanta putea formula pretentii sunt numai cei chemati in garantie, in calitate de succesori in drepturi si obligatii ai promitentilor-vanzatori.

Trebuie aratat totodata ca suma totala a cheltuielilor de judecata incuviintate de instanta de control judiciar este mult marita fata de cea de la fondul cauzei (14.380 de lei, fata de 7.380 lei).

Recursurile sunt nefondate.

In ceea ce priveste recursul reclamantei, decizia atacata nu este nelegala - art. 304 pct. 9 C.proc.civ. - intrucat aceasta a fost pronuntata in contextul unei dezlegari date de instanta suprema referitoare la legea aplicabila litigiului pendinte - s-a statuat astfel ca cererea de chemare in judecata si apelul se solutioneaza potrivit Legii nr. 255/2010 [art. 315 alin. (1) C.proc.civ.] - care a relevat cu pregnanta specificitatea raportului juridic dedus judecatii, necontestat de altfel.

Prin decizia civila nr. 1268/2015 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, in mod explicit, s-a retinut urmatoarele:... este adevarat ca la data emiterii hotararilor de expropriere era in vigoare Legea nr. 198/2004, act normativ in raport de care s-a desfasurat procedura administrativa si emiterea hotararilor de expropriere, numai ca acest act normativ a fost abrogat la data de 23.12.2010, cand a fost adoptata Legea nr. 255/2010, astfel ca la data formularii actiunii - 19.07.2012, acesta era actul normativ in vigoare. Conform principiului constitutional al neretroactivitatii legii civile, potrivit caruia o lege civila se aplica numai situatiilor care se ivesc dupa intrarea ei in vigoare, actiunea de fata, introdusa ulterior adoptarii Legii nr. 255/2010, nu poate fi solutionata decat in raport de aceasta``.

S-a apreciat astfel, ca prin efectul dispozitiilor legii speciale - art. 3, art. 9 alin. (4), art. 19, art. 22 alin. (1) si (2) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica, necesara realizarii unor obiective de interes national, judetean si local - exproprierea trebuie privita ca un izvor al proprietatii publice, dar si ca un izvor de obligatii civile, in sensul ca da nastere unor raporturi juridice obligationale intre expropriator, in calitate de debitor si persoanele afectate de expropriere, in calitate de creditori.

Avand in vedere obiectul cererii de chemare in judecata, in mod legal si cu deplin consens, instantele fondului au apreciat ca reclamanta nu este titulara unui drept real asupra terenului in litigiu si nu are calitatea de expropriat, astfel ca aceasta nu are calitatea de persoana indreptatita sa solicite despagubiri pentru terenul expropriat.

Pentru a ajunge la o astfel de concluzie, rationamentul instantei de apel a avut ca punct de plecare chiar contractul de vanzare-cumparare sub semnatura privata incheiat la data de 29.03.1991, invocat de catre reclamanta, dar si incidenta dispozitiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, in vigoare la data incheierii actului, conform carora ``terenurile situate in intravilan si extravilan pot fi instrainate, indiferent de intinderea suprafetei, prin acte juridice intre vii, incheiate in forma autentica``. In acest context legislativ, s-a apreciat corect ca actul de vanzare-cumparare sub semnatura privata este nul absolut ca si contract de vanzare-cumparare, pentru lipsa formei autentice, insa conventia poate avea natura juridica a unui antecontract de vanzare-cumparare care da nastere unui drept de creanta in favoarea partilor, in sensul obligarii promitentilor-vanzatori de a incheia cu promitenta-cumparatoare, in viitor, un contract de vanzare-cumparare in forma autentica, translativ de proprietate sau, in ipoteza in care nu se va incheia un astfel de act juridic, de a solicita daune-interese de la promitentii-vanzatori.

Urmare unei astfel de abordari, instanta de apel a ajuns la concluzia judicioasa ca reclamanta nu a dovedit ca este titulara dreptului de proprietate sau a altui drept real asupra terenului in litigiu si, de asemenea, nici faptul ca are calitatea de expropriat, imprejurare care rezulta si din hotararile de expropriere prin care au fost acordate despagubiri in favoarea chematilor in garantie .

Recurenta-reclamanta nu a criticat toate aceste considerente ale instantei de apel, rezumandu-se sa sustina ca detine un bun - reprezentat de un drept de creanta - opozabil atat primului intimat, cat si celorlalti intimati, invocand astfel dispozitiile art. 1 la Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, respectiv dispozitiile art. 19 din Lege nr. 255/2010, fara nici o alta

O astfel de critica nu poate fi insa primita, intrucat ignora obiectul cererii de chemare in judecata, concluziile la care au ajuns instantele anterioare in privinta efectelor juridice ale actului de vanzare-cumparare sub semnatura privata incheiat la data de 29.03.1991, dar si raportul juridic specific exproprierii, cu referire la care nu s-a formulat nici o critica pertinenta de nelegalitate.

In ceea ce priveste dispozitiile art. 19 din Lege nr. 255/2010, instanta de apel a retinut corect ca, chiar daca cererea avand ca obiect plata despagubirilor pentru imobilele expropriate se poate face de titularul unui drept real, dar si de catre orice persoana care justifica un interes legitim - imprejurare ce vizeaza strict etapa administrativa a procedurii de expropriere - despagubirile se achita numai persoanelor care justifica un drept real asupra imobilului expropriat. In egala masura, trebuie evidentiat faptul ca legea speciala, in contextul aceluiasi articol, stipuleaza in mod explicit ca dovada dreptului de proprietate si a celorlalte drepturi reale asupra imobilelor expropriate se face prin orice mijloace de proba admise de lege, in functie de modalitatea de dobandire a drepturilor - conventionala, judiciara, legala, succesorala, intelegand prin dobandire si constituirea sau reconstituirea dreptului de proprietate in temeiul unor legi speciale.

De altfel, simpla sustinere ca decizia este nelegala, fara a se aduce si argumente in sprijinul unei astfel de afirmatii, nu poate fi primita, intrucat controlul judiciar nu poate fi exercitat in mod efectiv decat cercetand fiecare critica concreta de pretinsa nelegalitate.

Referirea recurentei-reclamante la un pretins drept de creanta avand ca temei antecontractul de vanzare-cumparare incheiat la data de 29.03.1991 nu are nici o relevanta, intrucat nesocoteste cadrul procesual de investire si tot ceea ce instantele fondului au dezlegat pana la acest moment procesual si care nu a fost contestat.

Instanta de apel a avut in vedere, asa cum era firesc, faptul ca legitimarea procesuala activa presupune existenta unei identitati intre persoana reclamantului si persoana care este titular al dreptului in raportul juridic dedus judecatii. Raportat la obiectul cererii pendinte, s-a apreciat cu justete ca trebuie sa se determine mai intai daca reclamanta este titularul dreptului dedus judecatii si apoi sa se analizeze ``calitatea dreptului``, respectiv daca acesta este sau nu actual.

Cat timp recurenta-reclamanta nu si-a valorificat antecontractul de vanzare-cumparare la care in mod constant a facut referire, nu i se poate pretinde instantei de fond, investita cu cereri specifice materiei exproprierii de imobile, sa transeze chestiuni de fapt si de drept ce exced conditiilor de investire.

Sustinerile referitoare la chestiunea precedentului judiciar obligatoriu s-au facut in contextul solicitarii de sesizare a Curtii de Justitie a Uniunii Europene. Inalta Curte a respins cererea de sesizare a Curtii de Justitie a Uniunii Europene, intrucat nu sunt indeplinite conditiile prevazute de art. 267 din Tratatul UE. De altfel, nici nu s-ar putea sustine ca prin decizia civila nr. 2905/2014, Inalta Curte de Casatie si Justitie, Sectia I civila ar fi transat asupra unei chestiuni identice sau similare cauzei pendinte, cat timp, in cuprinsul acestei deciziei sus-citate, instanta se refera strict la un act normativ expres, H.G. nr. 35/2006, in temeiul caruia o anumita entitatea juridica - o statiune de cercetare-dezvoltare agricola - a primit in administrare terenul respectiv, ulterior expropriat, situatie total diferita de cea a cauzei pendinte.

In ceea ce priveste recursul paratei, instanta de apel a retinut corect ca singura critica se refera la modul in care au fost interpretate si aplicate dispozitiile art. 274 alin. (1) C.proc.civ., in sensul obligarii paratului la plata cheltuielilor de judecata in favoarea chematilor in garantie, paratul sustinand ca nu este in culpa procesuala, reclamanta fiind partea care a cazut in pretentii si care trebuie sa suporte cheltuielile de judecata, prin formularea cu rea-credinta a cererii de chemare in judecata .

Potrivit art. 274 alin.(1) C.proc.civ. - "partea care cade in pretentii va fi obligata, la cerere, sa plateasca cheltuielile de judecata" - cheltuielile de judecata efectuate de parti vor fi suportate in final de partea care cade in pretentii, adica de acea parte care a pierdut procesul . Obligarea la plata cheltuielilor de judecata are in vedere culpa procesuala a partii care a pierdut procesul . Ca atare, partea aflata in culpa procesuala va suporta, la cerere, cheltuielile de judecata efectuate in cauza de partea adversa care a castigat procesul .

Prevederile art. 274 alin. (1) C.proc.civ. au fost interpretate si aplicate corect, intrucat, in circumstantele cauzei pendinte, corect retinute de instanta anterioara - formularea cererilor de chemare in garantie de catre parat; principiul independentei procesuale - raportul juridic de drept procesual s-a legat doar intre parat si tertele persoane beneficiare ale despagubirilor platite de parat, astfel ca nu exista un raport juridic procesual direct intre reclamanta si chematii in garantie, intrucat pretentiile reclamantei nu au vizat obligarea acestora la o anumita conduita .

Nu poate fi retinuta sustinerea paratului referitoare la faptul ca judecata din dosarul de fond nu a fost generata de parat sau de conduita acestuia, intrucat, tocmai in considerarea principiului disponibilitatii, partile cu interese contrare si-au formulat si sustinut cererile, respectiv apararile, in formele prescrise de lege, fara nici o ingradire si cu totala buna-credinta. De principiu, faptul ca o cerere de chemare in judecata a fost respinsa, nu inseamna ca reclamantul respectiv a fost de rea-credinta, ci doar ca a solicitat interventia instantei pentru rezolvarea unei situatii litigioase.

S-a sustinut si ca suma totala a cheltuielilor de judecata incuviintate de instanta de apel este mult marita fata de cea de la fondul cauzei (14.380 de lei, fata de 7.380 lei), fara insa sa se formuleze nici o critica concreta de nelegalitate.

Faptul ca cererile de chemare in garantie au fost respinse ca o consecinta a respingerii cererii de chemare in judecata, iar nu motivat de faptul ca aceste cereri ar fi fost neintemeiate - sustinerea recurentei-parate - nu poate conduce spre nici o concluzie favorabila acesteia, intrucat este un rationament impropriu naturii si specificului acestor cereri.

S-a sustinut si ca formularea cererilor de chemare in garantie nu s-ar mai fi impus in ipoteza in care prima instanta ar fi solicitat cu prioritate reclamantei, in conformitate cu prevederile art. 1169 din Codul civil din 1864, sa isi dovedeasca calitatea de titular de drept real asupra terenului in litigiu (persoana indreptatita la despagubiri) si s-ar fi pronuntat asupra exceptiilor absolute si peremptorii invocate.

Critica nu este intemeiata, intrucat tocmai pentru a se pronunta in deplina cunostinta de cauza,

instanta a ordonat depunerea inscrisurilor relevante procesului pendinte si care viza procedura exproprierii, in lipsa unei astfel de atitudini, in mod necesar i s-ar fi putut imputa viciul lipsei rolului activ, al nelegalitatii, in una sau alta din formele prescrise de lege etc.