Opunerea uzucapiunii. Invocarea drept just titlu a certificatului de atestare a dreptului de proprietate

Ca atare, actiunea in revendicare nu poate fi paralizata prin opunerea uzucapiunii de scurta durata in situatia in care partea parata a invocat drept just titlu un certificat de atestare a dreptului de proprietate emis in temeiul dispozitiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, intrucat legea si uzucapiunea reprezinta modalitati distincte de dobandire a dreptului de proprietate, care se exclud una pe alta.

Prin sentinta nr. 165 din 1 februarie 2007, Tribunalul Bucuresti, Sectia a IV-a civila a admis actiunea formulata de reclamanta S.C. O.I.I.E. S.R.L. si a obligat parata S.C. B. S.A. sa-i lase in deplina proprietate si posesie imobilul situat in Bucuresti, nr. 200B, 200C si 200D si constructiile existente si a respins cererea de chemare in garantie formulata de reclamanta impotriva S.C. TC C. S.A.

Tribunalul a retinut ca reclamanta a dobandit imobilele de la chemata in garantie T.C. C. S.A., care le detinea in baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis de Ministerul Lucrarilor Publice si Amenajarii Teritoriului, iar parata a invocat certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis de Ministerul Comertului.

Comparand cele doua titluri de proprietate, tribunalul a acordat preferinta titlului reclamantei, constatand ca titlul antecesoarei sale este mai bine caracterizat.

Prin decizia nr. 548/2008, Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a IV-a civila a respins, ca nefondat, apelul declarat de parata.

Instanta de apel a retinut ca parata nu a probat modalitatea preluarii imobilului cu titlu de administrare.

A mai retinut ca, prin decizia nr. 4197/2007, Inalta Curte de Casatie si Justitie - a mentinut dispozitiile sentintei nr. 878/2006 a Curtii de Apel Bucuresti, Sectia civila de contencios administrativ si fiscal, prin care a fost respinsa actiunea paratei de anulare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis in beneficiul S.C. TC C. S.A., ceea ce implica validitatea titlului acestei parti si a transmisiunii bunului catre reclamanta.

Prin decizia nr. 6747/2009, Inalta Curte de Casatie si Justitie, Sectia civila si de proprietate intelectuala a admis recursul declarat de parata S.C. B. S.A. impotriva deciziei, pe care a casat-o si a trimis cauza spre rejudecare aceleiasi Curti de apel.

Instanta de recurs a retinut ca probele administrate privind proprietatea imobilului revendicat sunt contradictorii, atat in ceea ce priveste modalitatea de transmitere a bunului in patrimoniul antecesoarei reclamantei si al paratei, cat si in ceea ce priveste identificarea imobilului.

S-a retinut astfel ca, figurand pe ordinea de zi a sedintei Primariei municipiului Bucuresti si fiind mentionata in adresa considerata a nu fi apta sa transmita in mod legal bunul litigios, instantele ar fi trebuit sa solicite depunerea procesului verbal al sedintei primariei si eventual, in masura in care s-a procedat in aceasta sedinta, hotararea adoptata de aceasta autoritate cu privire la problemele aflate in dezbatere la acea sedinta, pentru a verifica concordanta acestora cu adresa comunicata paratei si existenta actului pretins de lege (Decretul nr. 409/1955). De asemenea, in scopul verificarii validitatii titlurilor exhibate de parti, se impunea a fi solicitate atat actele ce au stat la baza inscrierii dreptului reclamantei in cartea funciara privind imobilul pretins, cat si a celor ale chematei in garantie si ale paratei al carei drept este inscris in cartea funciara nr. 13177 a localitatii Bucuresti, cu nr. cadastral 4174, altul decat cel inscris in evidentele de publicitate intocmite pe numele reclamantei si al antecesoarei sale.

S-a impus, de asemenea, a se verifica modalitatea in care imobilelor in litigiu le-au fost atribuite noi adrese postale (200 B, 200 C, 200 D) scop in care va fi solicitata documentatia ce a stat la baza acordarii acestora, anexa la cererea formulata de S.C. TC C. SA, astfel cum rezulta din adresele din 14 septembrie 2001, respectiv din 13 februarie 2003, emise de Primaria municipiului Bucuresti - Directia Patrimoniu, Evidenta Proprietatii, Cadastru - Serviciul Nomenclatura Interna.

Inalta Curte a mai mentionat ca se va completa expertiza tehnica efectuata in cauza prin raportarea constatarilor expertilor inclusiv la schitele intocmite de antecesoarea reclamantei si paratei la constituirea documentatiei pentru obtinerea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate in temeiul H.G. nr. 834/1991 pentru bunul litigios, astfel cum a solicitat de altfel si consilierul expert propus de reclamanta, ca si efectuarea de verificari ce vor privi de asemenea si evidentele cadastrale intocmite pentru acelasi imobil, sens in care la efectuarea lucrarii tehnice se va aprecia asupra oportunitatii participarii a unui reprezentant al Oficiului de cadastru al localitatii.

De asemenea, in analiza validitatii titlurilor opuse de parti urma as se avea in vedere ca atat titlul exhibat de chemata in garantie (certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M 10 nr. 0035 din 2 martie 1995), cat si cel opus de parata SC B. SA (certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M 08 nr. 0051 din 31 martie 1994), au fost supuse verificarii jurisdictionale, ambele fiind mentinute ca urmare a retinerii legalitatii emiterii acestora.

Dupa rejudecare, prin decizia nr. 129A din 22 martie 2012, Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a IV-a civila a respins, ca nefondat, apelul declarat de parata S.C. B. S.A.

Instanta de rejudecare in apel a retinut ca, potrivit raportului de expertiza intocmit, imobilele cumparate de reclamanta prin contractul de vanzare - cumparare autentificat sub nr. 55xx din 26 noiembrie 2002, sunt incluse atat in certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 31 martie 1994, cat si in certificatul de atestare a dreptului proprietate din 2 martie 1995.

In legatura cu atribuirea noilor numere postale expertii au aratat ca au fost respectate prevederile Regulamentului privind atribuirea sau schimbarea denumirii si atribuirea numerelor postale de imobile in Municipiul Bucuresti (aprobat prin HCGMB nr. 245/2000) si ca identificarea imobilelor in cauza (carora li s-au atribuit noile numere) avand teren in suprafata de 788,7 mp s-a facut in baza anexei nr. 2 la certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 02.03.1995.

Instanta de apel a mai constatat ca teza probatorie a apelantei, conform careia terenul revendicat de catre reclamanta nu ar fi inclus in certificatul de atestare a dreptului de proprietate, este contrazisa inclusiv prin conduita procesuala anterioara a acesteia.

Astfel, S.C. B. S.A. a formulat actiune in contencios administrativ pentru anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M10 nr. 0335/1995 emis, in favoarea intimatei chemate in garantie S.C. TC C. S.A., tocmai pe motiv ca exista suprapunere intre imobilele ce formeaza obiectul respectivului certificat si imobilele aflate in detinerea sa. Actiunea mentionata a fost respinsa si a format obiectul dosarului nr. 34xx/2/2005 al Curtii de Apel Bucuresti, Sectia de contencios administrativ, dosar ce a fost solutionat irevocabil prin decizia nr. 4197/2007 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, Sectia contencios administrativ.

Concluziile expertizelor intocmite se coroboreaza cu celelalte probe administrate in cauza, si anume cu schitele intocmite de antecesoarea reclamantei si paratei la constituirea documentatiei pentru obtinerea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate in temeiul H.G. nr. 834/1991, respectiv cu documentatiile cadastrale intocmite de parti la momentul deschiderii cartilor funciare.

Prima expertiza efectuata in apel nu a fost retinuta deoarece expertii nu au facut masuratori, iar concluziile acestora sunt bazate pe o apreciere care nu tine de competentele expertilor si anume: ``rezulta cu claritate ca dupa efectuarea predarii catre S.C. CR C. SA, intimata S.C. TC C. S.A. nu a mai detinut active in incinta din str. C.R. 196". Aceasta expertiza omite faptul ca in cauza se revendica anumite suprafete de teren si constructiile aferente, care au fost identificate si pentru care s-au intocmit documentatii topografice si cadastrale, atat la momentul emiterii certificatelor de atestare cat si la momentul efectuarii formelor de publicitate imobiliara. Or, aceasta expertiza nu arata unde este situat terenul ce a facut obiectul contractului de vanzare-cumparare autentificat sub nr.55xx din 26 noiembrie 2002.

Instanta de apel a mai constatat ca la obiectivul Directia nr. 2 lucrari de baza erau mentionate la adresa din str. U. nr. 196-198, tocmai constructiile transferate de la M.C.E.C.E.I (institutia tutelara de stat pentru autoarea initiala a paratei) la Trustul Antrepriza Generala C. si prin Ordinele nr. 1/1984 si nr. 1/1986, precum si doua terenuri, unul in suprafata de 57400 mp (teren vama) si unul in suprafata de 32000 mp (teren statie montare).

De asemenea, potrivit adresei din 25.09.2003 emisa de PMB - Directia Patrimoniu, Evidenta proprietatii, Cadastru - Serviciul Nomenclatura Urbana, strada U., din cauza restructurarii zonei, incepe in str. C.S. si se termina in str. C.R. ; Str. U. si str. C.R. sunt artere distincte, iar evidentele cadastrale intocmite in anul 1986, indicau pe strada U. ultimul nr. postal ca fiind 140, iar in prezent indica numarul 148.

Cele aratate au determinat instanta de apel sa retina concluziile expertilor G.C., V.C. si C.M., respectiv ale primei instante, conform carora terenul in discutie, situat in str. C.R. nr. 196, este unul si acelasi cu cel identificat in unele acte ca aflandu-se in str. U. nr. 196-198.

Faptul ca subsolul imobilului in suprafata de 506 mp (parte din cladirea depozit CI, formata din parte si subsol, in suprafata totala de 7.261,072 mp), nu insemna ca terenul pe care se afla constructia parter are alte coordonate topografice. Oricum, prin hotararea primei instante parata a fost obligata, printre altele, sa lase in deplina proprietate si linistita posesie reclamantei imobilul situat in str. C.R. nr. 200 D, compus din teren in suprafata de 506 m.p. si constructia existenta pe acesta, iar expertii au precizat ca folosirea spatiului de la subsol de catre reclamanta este posibila doar daca se face o cale de acces din propriul depozit (scara interioara) si evident cu refacerea documentatiei cadastrale. Din succesiunea de acte juridice, raportandu-se la situatia de fapt constatata, comisia de experti a retinut ca la momentul intrarii in vigoare a Legii nr. 15/1990 si la data de 02.03.1995, cand a fost emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate, autoarea initiala a intimatei (Trustul Antrepriza Generala C., reorganizat in Regia Autonoma C.P.C.), respectiv S.C. TC C. S.A. aveau in patrimoniu terenul in suprafata de 789 mp.

Cat priveste lipsa calitatii procesuale active a reclamantei, instanta de apel a retinut ca parata nu a formulat o cerere reconventionala prin care sa solicite constatarea nulitatii absolute a contractului ce constituie titlul reclamantei iar, o astfel de solicitare, nu poate fi formulata direct in apel, fata de dispozitiile art. 294 alin. (1) teza 1 C.proc.civ.

Or, in lipsa declararii sau constatarii pe cale judecatoreasca a nulitatii contractului de vanzare cumparare autentificat la notariat, acesta este perfect valabil si produce efectele juridice in vedere caruia a fost incheiat.

In ceea ce priveste sustinerile paratei privind dobandirea dreptului de proprietate prin prescriptia achizitiva de scurta durata, fondata pe justul titlu reprezentat de adresa din 06.02.1990, instanta de apel a constatat ca invocata adresa ``retransfera" dreptul de administrare si nu dreptul de proprietate, astfel ca nu are caracterul unui just titlu, definit prin articolul 1897 din vechiul Cod civil ca fiind orice titlu translativ de proprietate, precum vanzarea sau schimbul.

Cat priveste posesia, daca se tinea seama de aspectul esential al spetei, si anume ca ambele parti au titlu cu privire la imobil, instanta de apel a concluzionat ca este dificil de demonstrat ca posesiei uneia sau altei dintre parti i-ar lipsi tocmai elementul animus.

Pornind de la cele statuate de Inalta Curte de Casatie si Justitie prin decizia de casare, si anume ca titlurile opuse de parti (certificatele de atestare a dreptului de proprietate din 31 martie 1994 si din 2 martie 1995), au fost supuse verificarii jurisdictionale si ca ambele au fost mentinute ca urmare a constatarii legalitatii emiterii acestora, si tinand seama de faptul ca respectivele certificate nu au caracter constitutiv sau translativ de drepturi, instanta de apel a procedat la analizarea incidentei si efectelor dispozitiilor Legii nr. 15/1990 asupra drepturilor partilor.

Astfel, a retinut ca, prin efectul Legii nr. 15/1990, dreptul de administrare directa a fost transformat in drept de proprietate pentru toate bunurile ce taceau obiectul dreptului de administrare al fostelor unitati economice de stat .

In speta, este esential sa se stabileasca in patrimoniul caruia dintre autorii partilor se afla dreptul de administrare asupra imobilelor revendicate, la momentul intrarii in vigoare a Legii nr. 15/1990 (07.09.1990). Aceasta deoarece articolul 20 alin. (2) din lege stabilea ca ``Bunurile din patrimoniul societatii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu exceptia celor dobandite cu alt titlu".

Sub aspectul celor aratate, Inalta Curte de Casatie si Justitie a retinut ca fiind dovedita prin actele dosarului urmatoarea situatie de fapt:

Parata este succesoarea fostei ICRA, in conformitate cu dispozitiile Legii nr. 15/1990 si H.G. nr. 1040/1990, in care se arata ca aceasta a preluat activul si pasivul fostei intreprinderi Comerciale Republicane ICRA, compus din mijloace fixe (inclusiv constructii) si mijloace circulante, conform datelor bilantului contabil si a balantelor de verificare intocmite la acea data . intreprinderea de stat mentionata a fost constituita si inregistrata de Ministerul Finantelor sub nr. 4501/1955 si a avut in structura organizatorica, printre altele, astfel cum rezulta din inscrisurile depuse in probatiune, spatiul din str. C.R. nr. 196 din incinta vamii antrepozite pentru care a solicitat si a obtinut aprobarea de a efectua constructii si reparatii constructii, organizare santier.

Cu cererea de modificare din 8 iunie 1970, intreprinderea mentionata a solicitat forului tutelar aprobarea modificarii structurii sale organizatorice, ca urmare a reorganizarii intreprinderii prin Ordinul M.C.I. nr. 195 din 4 iunie 1970, in anexa caruia, la pozitia nr. 4 figureaza depozitul R. cu sediul in str. C.R. nr. 196.

In baza Decretului Consiliului de Stat nr. 26 din 23 ianuarie 1986 privind unele masuri pentru imbunatatirea folosirii eficiente a spatiilor de depozitare, au fost disponibilizate si trecute la dispozitia Comitetului executiv al Consiliului popular al municipiului Bucuresti si spatiul din str. C.R. nr. 196 - 200.

Cu adresa inregistrata in evidentele paratei din 5 martie 1987, este incunostintat Consiliul popular al sectorului ca spatiul din str. C.R. nr. 196 a fost predat la data de 18 august 1986 catre TAGC Antrepriza Casa Republicii in vederea pregatirii materialelor destinate construirii Centrului Civic (Casa Republicii).

Prin cererea din 30 ianuarie 1990, antecesoarea paratei (ICRPA) a solicitat Primariei municipiului Bucuresti sa fie restituite spatiile situate in str. C.R. nr. 196, pe care le-au predat Trustului de Constructii C. in vederea depozitarii materialelor de constructie necesare edificarii Casei Republicii.

Cererea mentionata a figurat pe ordinea de zi a sedintei din 1 februarie 1990 a Primariei municipiului Bucuresti si in baza celor hotarate, astfel cum rezulta din adresa din 6 februarie 1990 emisa de aceasta autoritate prin Sectia administratia locala de stat, control si secretariat s-a dispus in sensul retransmiterii acestor spatii catre antecesoarea sa, operatiune ce s-a si efectuat, fiind materializata in procesul-verbal din 3 aprilie 1990.

Dand curs indrumarilor din decizia de casare, instanta de apel a dispus, printre altele, emiterea unei adrese catre Primaria municipiului Bucuresti pentru a se depune la dosar procesul verbal si eventual hotararea, adoptate in sedinta din data de 01.02.1990, cu privire la cererea autoarei paratei de a-i fi retransferate spatiile din str. C.R. nr. 196.

Prin adresa nr. 638/2010, Primaria Municipiului Bucuresti a comunicat instantei singurele documente aflate in arhiva institutiei, referitoare la sedinta din 01.02.1990, a Consiliului administratiei locale al PMB si anume: (I) nota de lucrari pentru sedinta din 01.02.1990 a Consiliului administratiei locale al PMB; (II) adresa din 06.02.1990, emisa de Sectia administratie locala de stat, control si secretariat, catre ICRA Bucuresti; (III) adresa din 30.01.1990, emisa de ICRA.

Instanta de apel a constatat ca la pozitia nr. 22 din nota de lucrari pentru sedinta din 01.02.1990 figureaza solicitarea ICRA de retransferare a spatiilor din str. C.R. nr. 196. Includerea respectivului punct pe ordinea de zi a avut la baza cererea ICRA din 30.01.1990.

A mai constatat ca prin adresa din 06.02.1990, Primaria municipiului Bucuresti - Sectia administratie locala de stat, control si secretariat face cunoscut ICRA Bucuresti ca in sedinta din 01.02.1990 Consiliul administratiei locale al PMB a aprobat retransferarea spatiilor din st. C.R. nr. 196, urmand ca ICRA sa perfecteze formele de transfer cu unitatea detinatoare.

Fata de toate aceste elemente, instanta de apel a retinut, la fel ca prima instanta, ca din punct de vedere juridic dreptul de administrare asupra imobilelor revendicate se afla, la momentul intrarii in vigoare a Legii nr. 15/1990, in patrimoniul autorului reclamantei.

Prin urmare, certificatul din 2 martie 1995 este singurul care atesta un drept de proprietate conform cu realitatea existenta la data nasterii acestuia.

In consecinta, tribunalul a procedat corect atunci cand a acordat eficienta titlului ce provine de la autorul al carui drept este preferabil, in contra vechimii titlului, si a regulii "pari cama, melior est causa possidentis" (deoarece s-au comparat titluri care provin de la autori diferiti), si atunci cand si-a intemeiat solutia pe principiul de drept consacrat in adagiul "nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet ``(nimeni nu poate transmite mai mult drepturi decat are).

Sustinerile paratei conform carora titlurile partilor ar proveni de la acelasi autor, si anume Statul, nu au fost primite deoarece autorii partilor au fost persoane juridice distincte.

Impotriva acestei decizii, a declarat recurs parata S. C. B. S.A.

Invocand dispozitiile art. 304 pct. 5, 7, 8 si 9 C.proc.civ., recurenta a aratat ca decizia instantei de apel este nelegala.

Astfel, sub un prim aspect, instanta de apel a respins exceptia lipsei calitatii procesuale active si exceptia prescriptiei achizitive in baza unor considerente ce nu au fost puse in discutia partilor.

In acest fel au fost incalcate principiile contradictorialitatii si al dreptului la aparare.

Instanta de apel, a sustinut recurenta, a interpretat gresit actul juridic dedus judecatii, schimband natura si intelesul vadit si neindoielnic al acestora, in conditiile in care toate probele demonstreaza dreptul sau de proprietate asupra imobilului in cauza.

Adresa din februarie 1990 a fost apreciata in mod eronat de instanta, care a omis sa constate ca aceasta reprezinta un dublu acord de vointa, respectiv acordul Consiliului administratiei locale de a-i retransfera spatiile in discutie si acceptarea institutiei tutelare, ceea ce inseamna, alaturi de celelalte probe, ca la data transformarii fostei ICRA in societate comerciala, bunurile erau in patrimoniul recurentei, cu titlu de drept de administrare.

Si certificatele de atestare a dreptului de proprietate au fost gresit interpretate, pentru ca ele nu reprezinta titluri de proprietate, ci doar atesta o situatie juridica existenta deja la momentul emiterii.

Recurenta a mai sustinut ca decizia atacata cuprinde motive contradictorii.

In primul rand, instanta de apel, a respins apararile privind prescriptia achizitiva cu motivarea ca parata a dobandit dreptul de proprietate de la adevaratul proprietar, dar cand a comparat titlurile de proprietate a concluzionat ca aceasta nu a dobandit dreptul de la adevaratul proprietar.

Instanta de apel a aratat ca certificatele de atestare a dreptului de proprietate nu au caracter constitutiv sau translativ de drepturi dar cand a comparat titlurile de proprietate a ajuns la o concluzie contrara, pentru ca a afirmat ca are eficienta titlul care provine de la autorul al carui titlu este preferabil.

Cat priveste motivele de recurs pe care le-a incadrat in dispozitiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., recurenta a aratat ca dreptul sau de proprietate rezulta din lege, iar certificatul de atestare a dreptului de proprietate este un instrumentum probationem si este emis in anul 1994 de autoritatea competenta, cu respectarea procedurii prevazute de H.G. nr. 834/1991, in timp ce titlul antecesoarei reclamantei este emis in anul 1995 si nu are aceste caractere.

Concluziile rapoartelor de expertiza au relevat faptul ca amplasamentele imobilelor revendicate de S.C. O.I.I.E. S.R.L. se suprapun in totalitate peste imobilul apartinand S.C. B. S.A. si au statuat ca suprafetele de teren si constructiile ce fac obiectul cauzei sunt in proprietatea sa.

Fata de aceste considerente, S.C. TC C. S.A., antecesoarea reclamantei, nu a avut niciodata in proprietate imobilele pe care le-a instrainat, situatie in care sunt aplicabile prevederile in materia vanzarii lucrului altuia.

Pentru ca titlurile provin de la acelasi autor, iar reclamanta si-a transcris mai intai dreptul de proprietate, S.C. B. S.A. trebuie considerata proprietara imobilelor in litigiu, motiv pentru care reclamanta nu are calitate procesuala activa.

Recurenta a mai aratat ca instanta a gresit atunci cand a constatat ca str. U. nr. 196 - 198 mentionata in inventarul patrimoniului Regiei Autonome C. este una si aceeasi cu str. C.R. nr. 196 - 198, din moment ce s-a demonstrat ca str. U. nu s-a confundat niciodata cu str. C.R. si ca nu a depus minime diligente pentru a verifica acest aspect.

Cat priveste contractul de vanzare cumparare din 26 noiembrie 2002, incheiat intre S.C. TC C. S.A. si S.C. O.I.I.E. S.A., acesta este lovit de nulitate absoluta si pentru nerespectarea conditiilor impuse in mod imperativ de art. 4 alin. (4) din Legea nr. 422/2001 privind monumentele istorice, cu respectarea dreptului de preemtiune a Statului Roman .

Cu privire la exceptia prescriptiei achizitive, recurenta a aratat ca certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 31 martie 1994 dovedeste ca a avut in proprietate si posesie imobilul in baza art. 20 din Legea nr. 15/1990, motiv pentru care sunt indeplinite conditiile uzucapiunii de 10 - 20 de ani. In acest sens, recurenta detine un just titlu, a posedat imobilul cu buna credinta si continuu, cu incepere din luna februarie 1990.

Potrivit prevederilor Decretului nr. 409/1955, transmiterea in administrare a bunurilor proprietatea statului intre un sfat popular si o unitate tutelata de o institutie centrala de stat se facea prin decizia Comitetului executiv al Sfatului Popular Regional sau al Capitalei care detinea bunurile cu acceptarea institutiei tutelare a unitatii la care bunurile erau transmise.

Adresa Primariei municipiului Bucuresti din februarie 1990 indeplineste toate conditiile impuse de Decretul nr. 409/1955, reprezentand tocmai acceptul institutiei tutelare, motiv pentru care titlul paratei este preferabil.

A mai sustinut recurenta, nu este aplicabila situatia in care titlurile de proprietate provin de la autori diferiti, ci situatia in care titlurile provin de la acelasi autor, Statul Roman .

Cu toate ca, initial, instanta de apel a constatat ca certificatele de atestare a dreptului de proprietate nu au putere constitutiva sau translativa a dreptului de proprietate, a efectuat totusi compararea lor, desi trebuia doar sa constate ca sunt simple instrumentum probationem, dreptul de proprietate fiind obtinut prin lege, ceea ce trebuia sa conduca automat la concluzia ca Statul este antecesorul ambelor parti.

Cat priveste posesia, parata, ca succesoare in drepturi si obligatii a fostei intreprinderi ICRA, a detinut in folosinta si administrare depozitul R. inca din anul 1961, posesia fiind intrerupta doar in perioada 1987 - 1990, ca urmare a dispozitiilor Decretului nr. 26/1986, prin care s-a dispus trecerea imobilului in proprietatea administratiei locale.

Inscrisurile existente la dosar dovedesc dreptul de administrare al fostei ICRA inainte de anul 1990, respectiv, Ordinul Ministerului Comertului Interior nr. 195 din 4 iunie 1970, adresa Ministerului Finantelor din 12 iunie 1970.

Fiind aplicabila ipoteza in care titlurile de proprietate provin de la acelasi autor, preferabil este titlu de proprietate al partii care a indeplinit prima formalitatile de publicitate imobiliara, facandu-si, astfel, dreptul opozabil erga omnes. Or, in cauza, parata a indeplinit formalitatile de inscriere a titlului sau cu 1 an si trei luni inaintea S.C. TC C. S.A.

Recurenta a mai aratat ca instanta de apel a incalcat si dispozitiile art. 1 din primul protocol aditional la Conventia pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale, pentru ca detinea un ``bun", in sensul acestei norme. Titlul sau a fost consolidat de instantele interne care au constatat ca au fost respectate toate cerintele legale pentru emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate .

Criticile formulate permit incadrarea recursului in dispozitiile art. 304 pct. 5, 7, 8 si 9 din Codul de procedura civila, dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arata in continuare.

Sub un prim aspect, recurenta a sustinut ca instanta de apel a respins exceptia lipsei calitatii procesuale active si exceptia prescriptiei achizitive in baza unor considerente ce nu au fost puse in discutia partilor, incalcandu-se astfel, principiile contradictorialitatii si al dreptului la aparare.

Verificand lucrarile dosarului, s-a constatat ca la termenul din 1 martie 2012, termen la care au avut loc dezbaterile asupra apelului declarat de parata - recurenta, aceasta a sustinut oral cele doua exceptii la care se face referire prin cererea de declarare a recursului, iar intimata - reclamanta a raspuns tuturor argumentelor care sustineau exceptiile procesuale invocate, punctul de vedre al partilor fiind amplu prezentat in incheierea de dezbateri.

Este adevarat ca principiul contradictorialitatii, asa cum sustine recurenta, trebuie sa guverneze atat comportamentul partilor, cat si al judecatorului, dar principiul contradictorialitatii in ceea ce-1 priveste pe judecator trebuie sa fie si una din formele de manifestare a rolului activ al acestuia, ceea ce presupune asigurarea echilibrului procesual al partilor.

Prin punerea in discutie a celor doua exceptii si prin invitarea partilor sa puna concluzii pe toate chestiunile de drept ce interesau cele doua aspecte, instanta de apel a respectat principiul contradictorialitatii, al dreptului la aparare, dar si rolul activ al judecatorului. De altfel, se constata ca ceea ce recurenta critica nu este faptul ca cele doua exceptii nu ar fi fost puse in discutie, ci faptul ca ele au fost respinse ``in baza unor considerente ce nu au fost puse in discutia partilor".

Or, acest aspect nu poate fi primit, atat timp cat instanta de apel si-a motivat solutia pronuntata cu privire la cele doua exceptii prin argumente care au reprezentat raspunsuri punctuale la problemele puse in discutie de apelanta oral si prin cererea de declarare a apelului.

In plus, recurenta a sustinut ca exceptia lipsei calitatii procesuale active a fost respinsa fara nici o analiza, practic ca inadmisibila, iar argumentele care au stat la baza acestei pronuntari nu au fost puse in discutie.

Instanta de apel, insa, a constatat ca apelanta - parata a sustinut exceptia in discutie prin raportare la contractul de vanzare - cumparare autentificat sub nr. 55xx din 26 noiembrie 2002, care ar fi lovit de nulitate, dar nu a formulat o cerere prin care sa solicite constatarea nulitatii absolute a actului de instrainare.

In lipsa declararii sau constatarii pe cale judecatoreasca a nulitatii, contractul de vanzare este perfect valabil si produce efectele juridice in vederea caruia a fost incheiat.

Este evident, asadar, ca exceptia a fost respinsa ca nefondata si nu ca inadmisibila, iar instanta de apel nu a surprins partea prin vreun element de noutate, ci a raspuns argumentelor prezentate de autoarea exceptiei.

Recurenta a mai sustinut faptul ca si in ceea ce priveste exceptia prescriptiei achizitive instanta de apel a dat o interpretare notiunii de just titlu pe care nu a pus-o in discutia partilor.

Nici aceasta sustinere nu poate fi primita, pentru ca principiul contradictorialitatii si respectarii dreptului la aparare, in ceea ce-1 priveste pe judecator, nu presupune cunoasterea de catre parte a tuturor argumentelor de fapt si de drept ce vor fi folosite in motivarea hotararii. Luarea in considerare a argumentelor partilor nu exclude propriile argumente, mai ales atunci cand este vorba despre chestiuni transate de jurisprudenta si doctrina, cum ar fi notiunea de ``just titlu".

Tot sub aspect procesual, recurenta - parata a mai sustinut ca hotararea atacata cuprinde motive contradictorii.

Astfel, instanta de apel a respins apararile privind prescriptia achizitiva cu motivarea ca parata a dobandit dreptul de proprietate de la adevaratul proprietar, dar, atunci cand a comparat titlurile de proprietate, a constatat ca titlul paratei nu provine de la adevaratul proprietar.

Critica nu este fondata, pentru ca, analizand doua institutii specifice, prescriptia achizitiva si compararea titlurilor, instanta de apel a trebuit sa verifice daca sunt indeplinite conditiile ce caracterizeaza cele doua institutii, respectiv justul titlu pentru prescriptia achizitiva si titlul de proprietate pentru revendicarea prin compararea de titluri .

In cazul prescriptiei achizitive, instanta de apel s-a raportat la justul titlu invocat de chiar parata si anume adresa din 6 februarie 1990, emisa de Primaria municipiului Bucuresti.

De asemenea, a avut in vedere sustinerea paratei ca a dobandit proprietatea asupra imobilului solicitat prin efectul Legii nr. 15/1990 si a constatat ca legea nu poate fi o modalitate de obtinere a dreptului de proprietate prin uzucapiune.

In schimb, la compararea titlurilor, instanta de apel a constatat ca ambele parti au indicat legea drept modalitate de dobandire a proprietatii si a verificat indeplinirea conditiilor prevazute de lege la momentul transformarii dreptului de administrare directa in drept de proprietate .

Referirile la certificatele de atestare a dreptului de proprietate nu au fost facute pentru ca instanta le-a considerat titlu de proprietate, ci pentru a evidentia care dintre ele atesta un drept de proprietate conform cu realitatea existenta la data nasterii acestuia. Aceasta constatare a instantei demonstreaza ca certificatele de atestare a dreptului de proprietate au fost considerate instrumentum probationem, iar nu ca ar avea efect constitutiv sau translativ de drepturi .

De aceea nu au fost primite sustinerile recurentei - parate ca motivarea hotararii este contradictorie sau ca instanta de apel ar fi interpretat gresit natura juridica a acestor certificate.

Cat despre faptul ca instanta de apel ar fi interpretat gresit adresa din februarie 1990, emisa de Primaria municipiului Bucuresti, se constata ca dispozitiile art. 304 pct. 8 C.proc.civ. au in vedere situatia in care, prin hotararea pronuntata, instanta a nesocotit acordul de vointa al partilor exprimat intr-un act juridic sau a denaturat intelesul lamurit si vadit neindoielnic al acestuia.

Prin adresa din 6 februarie 1990, invocata de recurenta parata, Primaria municipiului Bucuresti a comunicat I.C.R.A. Bucuresti ca in sedinta din 1 februarie 1990, Consiliul administratiei locale al Primariei municipiului Bucuresti a aprobat retransferarea spatiilor din str. C.R. nr. 196.

S-a constatat, asadar, ca acest inscris nu reprezinta un act juridic, in sensul teoriei generale a dreptului civil, pentru ca nu este o consfintire a vreunui acord de vointa al partilor care si-au asumat drepturi si obligatii prin actul juridic incheiat.

Inscrisul invocat reprezinta un simplu mijloc de proba, pentru ca nu este altceva decat o comunicare, situatie in care nu sunt aplicabile dispozitiile art. 304 pct. 8 C.proc.civ.

Cat priveste fondul raportului juridic dedus judecatii, s-a constatat ca, prin cererea de chemare in judecata, reclamanta a solicitat obligarea paratei sa-i lase in deplina proprietate si linistita posesie imobilele in litigiu, invocand drept titlu de proprietate contractul de vanzare cumparare autentificat sub nr. 55xx din 26 noiembrie 2002, vanzator fiind S.C. TC C. S.A.

Prin intampinarea formulata in cauza, parata S.C. B. S.A. a aratat ca este proprietara imobilelor revendicate, dobandite in temeiul art. 20 din Legea nr. 15/1990.

Atat in doctrina cat si in jurisprudenta este unanim acceptat ca specificul ipotezei in care ambele parti fac dovada unui titlu de dobandire cu privire la imobilul in litigiu consta in compararea titlurilor partilor, pentru a se stabili care dintre acestea este mai caracterizat.

Cum este evident ca ambele parti au indicat temeiuri juridice diferite ale modului de dobandire a proprietatii - contract de vanzare - cumparare pentru reclamanta si art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 pentru parata - si autori directi diferiti, in mod corect instanta de apel a comparat titlurile pe care se intemeiaza drepturile autorilor, dand castig de cauza celui al carui autor avea un drept preferabil.

Astfel, reclamanta, asa cum s-a aratat, a dobandit dreptul de proprietate de la S.C. TC C S.A., posesoarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului seria M 10 nr. 0335 din 2 martie 1995, emis de Ministerul Lucrarilor Publice si Amenajarii Teritoriului.

S.C. TC C. S.A. este succesoarea in drepturi a Regiei Autonome C.P.C., infiintata prin H.G. nr. 1218 din 21 noiembrie 1990 ca urmare a reorganizarii Trustului Antrepriza Generala C. si I.P.C.

Parata, in schimb, este titularul certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului seria M08 nr. 0051 din 31 martie 1994.

Autorul paratei este ICRA, care si-a incetat activitatea prin H.G. nr. 1040 din 26 septembrie 1990, predand activul sau societatii noi infiintate.

Atat parata, cat si autorul reclamantei au sustinut ca au dobandit dreptul de proprietate in baza art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, invocand in acest sens cele doua certificate de atestare a dreptului de proprietate .

La data de 8 august 1990 a fost publicata in Monitorul Oficial al Romaniei nr. 89 Legea nr. 15/1990, care in cuprinsul art. 16 dispunea ca unitatile economice de stat, cu exceptia celor care se constituie ca regii autonome, vor fi organizate sub forma de societati pe actiuni sau societati cu raspundere limitata, in conditiile prevazute de lege, iar in cuprinsul art. 20 alin. (2) se prevedea ca bunurile din patrimoniul societatii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu exceptia celor dobandite cu alt titlu .

Prin urmare, fata de dispozitiile acestei legi si avand in vedere ca ulterior intrarii ei in vigoare autorii celor doua parti au fost reorganizati sub forma de societati pe actiuni, urmeaza a se analiza in patrimoniul careia din cele doua societati se aflau bunurile in litigiu la momentul reorganizarii.

S-a constatat astfel, ca daca la inceput autorul paratei avea in administrare bunurile ce fac obiectul litigiului, la data de 23 ianuarie 1986, prin Decretul nr. 26 emis de Consiliul de Stat, acestea au fost disponibilizate si trecute la dispozitia Comitetului executiv al Consiliului popular al municipiului Bucuresti, fiind predate la data de 18 august 1986 catre Trustul de Antrepriza Generala C. - Antrepriza Casa Republicii, in vederea pregatirii materialelor destinate construirii Centrului Civic.

Parata a sustinut ca la data intrarii in vigoare a Legii nr. 15/1990, bunurile se aflau in administrarea sa, asa cum rezulta din adresa din februarie 1990 a Primariei municipiului Bucuresti.

Insa, asa cum s-a aratat, aceasta adresa reprezinta comunicarea pe care Primaria municipiului Bucuresti a transmis-o catre I.C.R.A. Bucuresti si prin care atesta ca in sedinta din 1 februarie 1990, Consiliul administratiei locale al Primariei municipiului Bucuresti a aprobat retransferarea spatiilor din str. C.R. nr. 196.

Instanta de recurs, prin decizia de casare, cu privire la aceasta adresa, a dat indicatii instantei de rejudecare sa depuna procesul verbal al sedintei primariei si hotararii, daca aceasta a fost adoptata, pentru a se verifica concordanta acestora cu adresa comunicata paratei si cu dispozitiile Decretului nr. 409/1955.

Conformandu-se indicatiilor date prin decizia de casare, instanta de apel a facut verificarile necesare si a constatat ca singurele documente aflate in arhiva Primariei municipiului Bucuresti referitoare la sedinta din 1 februarie 1990 sunt nota de lucrari a sedintei, adresa din 6 februarie 1990 catre ICRA si adresa din 30 ianuarie 1990, prin care ICRA a cerut retransferarea bunurilor.

Prin urmare, in cauza nu s-a probat faptul ca, intr-adevar, institutia competenta a aprobat retransferarea bunurilor in administrarea ICRA si nici faptul ca un eventual transfer ar fi avut loc cu respectarea prevederilor Decretului nr. 409/1955, respectiv cu acceptul institutiei tutelare a unitatii la care se transmit bunurile, respectiv cu acceptul Ministerului Comertului Interior.

In consecinta, in conditiile in care nu s-a dovedit ca bunurile in litigiu au reintrat in mod legal in administrarea autorului paratei, la data intrarii in vigoare a Legii nr. 15/1990 si la data constituirii celor doua societati comerciale, autori ai reclamantei si paratei, in mod legal bunurile figurau ca aflandu-se in administrarea autoarei reclamantei.

Cum autorii ambelor parti au indicat legea ca mod de dobandire a proprietatii, se constata ca in mod corect instanta de apel a dat preferinta dreptului de proprietate al reclamantei, singurul obtinut cu respectarea dispozitiilor legale in vigoare.

Recurenta parata a pretins ca rapoartele de expertiza efectuate in cauza au probat si ele dreptul de proprietate exercitat asupra imobilelor solicitate, dar acest punct de vedere nu poate fi primit, pentru ca simpla constatare a posesiei nu atesta existenta dreptului de proprietate in patrimoniul posesorului.

De asemenea, nu este relevant pentru cauza nici cine a avut posesia bunului de-a lungul timpului, anterior anului 1987, pentru ca, fata de modul de dobandire al proprietatii, verificarile trebuiau facut prin raportare la indeplinirea conditiilor impuse de lege, respectiv de art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990.

Cat priveste identitatea dintre imobilele situate in str. U. nr. 196 - 198 si cele situate in str. C.R. nr. 196 -198, prin rapoartele de expertiza s-a concluzionat ca terenul in discutie, situat in str. C.R. nr. 196 este unul si acelasi cu cel identificat in unele acte ca aflandu-se in str. U. nr. 196-198.

Parata nu a adus nici o proba si nici un argument prin care sa probeze ca aceste concluzii, bazate pe inscrisuri emise de autoritatile competente, sunt gresite, limitandu-se doar sa afirme la modul general ca str. U. nu s-a confundat niciodata cu str. C.R.

Recurenta a mai sustinut ca titlul de proprietate al reclamantei, reprezentat de contractul de vanzare cumparare nr. 55xx din 26 noiembrie 2002 este lovit de nulitate absoluta, dar aceasta critica nu poate fi primita, pentru ca asa cum a subliniat si instanta de apel, o astfel de cerere nu a fost facuta in termenul impus de lege, in fata primei instante.

De altfel, solutia instantei de apel s-a intemeiat pe dispozitiile art. 294 alin. (1) C.proc.civ., care interzic formularea de cereri noi in apel, dar recurenta nu critica aceasta solutie si nici nu arata ce anume greseala a comis instanta de apel in aplicarea textului de lege in discutie.

Recurenta parata a mai sustinut ca a dobandit dreptul de proprietate prin uzucapiune, dar nici aceasta sustinere nu este fondata.

Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, a aratat recurenta, atesta faptul ca a exercitat nemijlocit posesia intr-un interval de timp care justifica constatarea prescriptiei achizitive de 10 - 20 de ani.

Pentru ca efectele uzucapiunii de scurta durata sa se produca este necesara, insa, nu dovedirea posesiei, ci si a justului titlu, care, potrivit doctrinei si jurisprudentei, este orice act translativ de proprietate care provine de la un neproprietar.

Parata a invocat drept just titlu legea, respectiv dispozitiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, dar aceasta aparare a fost in mod corect respinsa de instanta de apel, in conditiile in care legea si uzucapiunea reprezinta modalitati distincte de dobandire a dreptului de proprietate, care se exclud una pe alta.

Nici criticile referitoare la incalcarea art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventia pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale nu pot fi retinute, pentru ca nu doar parata se poate prevala de un ``bun", in sensul acestei reglementari europene, ci si reclamanta.

In disputa dintre doua persoane care pretind deopotriva ca sunt proprietari conform dreptului intern si beneficiari ai unui ``bun", in sensul Conventiei, sarcina instantelor nationale este aceea de a stabili cine anume a dobandit dreptul de proprietate cu respectarea dispozitiilor legale privitoare la dobandirea dreptului de proprietate .

De aceea nici protectia oferita de art. 1 din primul Protocol aditional la Conventie nu poate fi acordata care nu a dobandit in mod legal dreptul pretins in detrimentul unei alte persoane care a dovedit ca dreptul sau de proprietate a fost dobandit cu respectarea conditiilor impuse de lege.

Pentru considerentele mai sus expuse, recursul declarat de parata este nefondat si, in temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a fost respins ca atare.