Decizia ICCJ nr. 2/2019 -Fapta de sustragere de la executarea masurii de siguranta prevazuta in Codul penal anterior nu se incadreaza in infractiunea prevazuta de de art. 288 alin. (1) din Codul penal

ICCJ a stabilit astfel ca "Fapta de sustragere de la executarea masurii de siguranta prevazuta in art. 112 lit. d) din Codul penal anterior (din 1969) nu realizeaza conditiile de tipicitate ale infractiunii prevazute de art. 288 alin. (1) din Codul penal".

In argumentarea acestei interpretari Instanta Suprema a retinut urmatoarele:

In analiza chestiunii de drept ce face obiectul sesizarii se impune a se examina daca, prin modul in care a fost reglementata fapta de incalcare a interdictiei de a se afla in anumite localitati, aplicata in perioada de activitate a Codului penal anterior, cu titlu de masura de siguranta, si modul in care a fost reglementata aceeasi fapta de incalcare a interdictiei de a se afla in anumite localitati, insa cu titlu de pedeapsa complementara, ca efect al intrarii in vigoare a Codului penal actual, s-au schimbat conditiile de tipicitate in raport de norma actuala de incriminare in vigoare la data comiterii activitatii infractionale in cauza.
Ceea ce trebuie analizat este daca savarsirea unei asemenea fapte este sau nu tipica in raport cu norma de incriminare in vigoare la data comiterii activitatii in cauza prin raportare la dispozitiile art. 288 alin. (1) din Codul penal.
In Codul penal in vigoare, interzicerea de a se afla in anumite localitati, alaturi de expulzare si interzicerea de a reveni in locuinta familiei pe o perioada determinata, care erau prevazute ca masuri de siguranta in Codul penal anterior, au fost incluse in categoria pedepselor complementare, avand in vedere caracterul acestora preponderent punitiv.

Analiza continutului interdictiei de a se afla in anumite localitati prin modul in care a fost reglementata in actualul Cod penal releva faptul ca sanctiunea in cauza nu a fost eliminata din legislatia penala actuala, ci a fost recalificata juridic de catre legiuitor ca pedeapsa complementara aplicabila infractorului persoana fizica in continutul dispozitiilor art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal (interzicerea exercitarii dreptului de a se afla in anumite localitati stabilite de instanta pe o perioada de la 1 la 5 ani).

Conform Codului penal in vigoare, se incrimineaza in dispozitiile art. 288 alin. (1) din Codul penal fapta de neexecutare a sanctiunilor penale, prin sustragerea de la executarea ori, dupa caz, neexecutarea conform legii a uneia dintre pedepsele complementare, deci implicit si a aceleia la care se refera dispozitiile art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal.
Asadar, se constata ca, in esenta, conduita de nerespectare de catre o persoana a interdictiei de a se afla in anumite localitati, interdictie aplicata unei persoane cu titlu de sanctiune de drept penal, era incriminata in Codul penal anterior si este incriminata si in Codul penal in vigoare.

Natura juridica data de legiuitor difera in cele doua reglementari, respectiv in Codul penal anterior aceasta era o masura de siguranta, in timp ce in actuala reglementare reprezinta o pedeapsa complementara.

Inalta Curte de Casatie si Justitie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept in materie penala constata ca, deoarece legea penala anterioara specifica, in mod expres, in norma de incriminare de la art. 271 alin. 4 din Codul penal anterior, calitatea de masura de siguranta a interdictiei nerespectate, iar Codul penal actual specifica, expres, in norma de incriminare de la art. 288 alin. (1) din Codul penal, natura juridica de pedeapsa complementara a interdictiei neexecutate, aceste calificari juridice fac parte integranta din continutul normelor de incriminare analizate (ca elemente normative integrate continutului constitutiv al infractiunii), astfel incat lipsa verificarii lor, in raport cu o anumita fapta savarsita in concret, impiedica aprecierea ca fiind intrunita trasatura fundamentala a tipicitatii.

In acest sens, daca legiuitorul nu ar fi indicat, expres, in cele doua norme de incriminare analizate comparativ, natura juridica a interdictiei incalcate, de masura de siguranta in legislatia anterioara, respectiv de pedeapsa complementara in legislatia curenta, ci ar fi indicat doar (generic) ca nerespectarea, neexecutarea sau executarea necorespunzatoare a interdictiei de a se afla in anumite localitati constituie infractiune, s-ar fi putut discuta despre o continuitate a incriminarii.

Insa, asa cum a fost prevazuta de catre legiuitor, fapta unei persoane de a nu respecta interdictia de a se afla in anumite localitati, care i-a fost dispusa cu titlu de masura de siguranta, nu se incadreaza in tiparul standard al normei de incriminare prevazute de art. 288 alin. (1) din Codul penal, care se refera la sustragerea de la executare ori la neexecutarea unei pedepse complementare. In cauza analizata, interdictia de a nu se afla in anumite localitati nu a fost niciodata aplicata cu titlu de pedeapsa complementara, ci cu un alt titlu, respectiv de masura de siguranta. Desi pe fond fapta este aceeasi, calificarea sa juridica ca infractiune nu poate fi indiferenta de exprimarea formala a legiuitorului si de realitatea obiectiva potrivit careia masurile de siguranta si pedepsele complementare nu se pot confunda, ele reprezentand tipuri distincte de sanctiuni de drept penal, calificate juridic diferit, cu temeiuri distincte de dispunere, cu durata de executare diferita, de care se leaga consecinte juridice distincte.

Inalta Curte constata ca aceasta reprezinta o omisiune a legiuitorului care ar fi putut fi evitata fie prin referirea directa la interdictia incalcata, fara mentionarea naturii/calificarii sale juridice intr-un anumit fel, fie prin inserarea unei dispozitii tranzitorii in legea de punere in aplicare a noului Cod penal, norma care ar fi putut stabili asimilarea interdictiei de a se afla in anumite localitati, dispuse cu titlu de masura de siguranta, potrivit Codului penal anterior, cu pedeapsa complementara a interzicerii exercitarii unor drepturi (sub aspectul interdictiei exercitarii dreptului de a se afla in anumite localitati stabilite de instanta).

Insa legiuitorul nu a recurs la niciuna dintre aceste alternative posibile si nici nu a oferit o alta maniera in care acesta ar fi reusit sa asigure continuitatea formala a incriminarii conduitei in discutie, fata de impedimentul legal reprezentat de calificarea formala distincta a interdictiei incalcate.

Astfel, a considera tipica, in raport cu art. 288 alin. (1) din Codul penal, fapta de nerespectare a interdictiei de a se afla in anumite localitati de catre o persoana careia aceasta sanctiune de drept penal i-a fost aplicata in temeiul fostului Cod penal, cu titlu de masura de siguranta, in conditiile in care o asemenea masura de siguranta nu mai este reglementata de lege lata si in contextul inexistentei unei dispozitii legale exprese si clare care sa dispuna asimilarea sau inlocuirea acestei sanctiuni cu pedeapsa complementara prevazuta de art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal, reprezinta o solutie care incalca principiul fundamental al legalitatii incriminarii prevazut de art. 1 alin. (1) din Codul penal, care nu permite nici incriminarea prin analogie, nici aplicarea prin analogie a unei dispozitii penale, in detrimentul persoanei acuzate.

In acest sens s-a pronuntat si Curtea Europeana a Drepturilor Omului prin Hotararea din 10 octombrie 2006 in Cauza Pessino impotriva Frantei, precum si prin Hotararea din 24 mai 2007 in Cauza Dragotoniu si Militaru-Pidhorni impotriva Romaniei. Functia decizionala acordata instantelor serveste tocmai pentru a indeparta indoielile ce ar putea exista in privinta interpretarii normelor, tinand cont de evolutiile practicii cotidiene, cu conditia ca rezultatul sa fie coerent cu substanta infractiunii si evident previzibila (Hotararea din 24 mai 2007 in Cauza Dragotoniu si Militaru-Pidhorni impotriva Romaniei - paragraful 37). Textul dispozitiei legale cuprinse in art. 288 alin. (1) din Codul penal nu permite, in considerarea respectarii art. 7 din Conventia europeana a drepturilor omului, o interpretare in sensul ca sustragerea de la executarea unei masuri de siguranta intruneste aceleasi elemente de tipicitate cu cele ale sustragerii de la executarea unei pedepse complementare.

De asemenea, dispozitiile art. 6 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal prevad ca decaderile, interdictiile si incapacitatile decurgand din condamnari pronuntate in baza legii vechi isi produc efectele pana la intervenirea reabilitarii de drept sau dispunerea reabilitarii judecatoresti, in masura in care fapta pentru care s-a pronuntat condamnarea este prevazuta de legea noua si daca decaderile, interdictiile si incapacitatile sunt prevazute de lege. Atunci cand legea noua este mai favorabila, in conditiile art. 6 alin. (1) - (4) din Codul penal, pedepsele complementare si masurile de siguranta neexecutate si neprevazute in legea noua nu se mai executa, iar cele care au corespondent in legea noua se executa in continutul si limitele prevazute de aceasta. Daca legea noua este mai favorabila numai sub aspectul pedepselor complementare sau masurilor de siguranta, acestea se executa in continutul si limitele prevazute de legea noua.

Or, in raport cu dispozitiile legale enuntate, se constata ca masura de siguranta a interzicerii de a se afla in anumite localitati nu mai este prevazuta de Codul penal actual ca masura de siguranta, ci ca pedeapsa complementara si nu se poate constata ca aceasta masura de siguranta, dispusa in baza Codului penal anterior, urmeaza a fi inlocuita cu pedeapsa complementara prevazuta de Codul penal actual, intrucat, daca aceasta sanctiune si-a modificat natura/calificarea juridica (a devenit din masura de siguranta pedeapsa complementara - sau invers), textul invocat nu permite executarea sa cu noua calificare cu titlu corespunzator noii naturi juridice, deoarece referirea expresa la continut si limite nu poate fi inteleasa a acoperi si referirea la natura/calificare (acestea reprezentand entitati logico-juridice distincte care nu pot fi exprimate prin recurgere la aceeasi formulare).

Prin urmare, in situatia in care o sanctiune de drept penal, formal calificata juridic ca masura de siguranta sau pedeapsa complementara, si-a modificat in noua reglementare natura juridica (a trecut dintr-o categorie in alta), in lipsa unor norme tranzitorii exprese, nu se poate considera ca executarea acesteia va continua potrivit noului titlu (nu opereaza o recalificare automata in raport cu sanctiunile definitiv aplicate cu un titlu in sanctiunile corespunzatoare calificate cu alt titlu din legea noua). Aceasta in pofida faptului ca textul analizat indica in cuprinsul sau atat masurile de siguranta, cat si pedepsele complementare. Asocierea lor in contextul dat nu este de natura a sterge distinctiile legale dintre cele doua categorii distincte de sanctiuni de drept penal, nu face posibila o veritabila osmoza juridica.

Astfel, in lipsa unei dispozitii legale exprese de asimilare a sanctiunii prevazute de art. 112 lit. d) din Codul penal anterior cu sanctiunea prevazuta de art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal in vigoare, aplicata conform Codului penal anterior ca masura de siguranta, fapta avuta in vedere (nerespectarea interdictiei de a se afla in anumite localitati) nu este tipica in raport cu norma de incriminare prevazuta la art. 288 alin. (1) din Codul penal (neexecutarea sanctiunilor penale), ca efect al recalificarii juridice a interdictiei de a se afla in anumite localitati (din masura de siguranta in pedeapsa complementara).

In consecinta, Inalta Curte de Casatie si Justitie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept in materie penala constata ca fapta de sustragere de la executarea masurii de siguranta prevazuta in art. 112 lit. d) din Codul penal anterior, interzicerea de a se afla in anumite localitati, nu se regaseste in incriminarea de la art. 288 alin. (1) din Codul penal actual, sub forma sustragerii de la executarea unei pedepse complementare, respectiv interzicerea exercitarii dreptului de a se afla in anumite localitati stabilite de instanta, pedeapsa complementara prevazuta de art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal.

Fata de aceste considerente, Inalta Curte de Casatie si Justitie va admite sesizarea formulata de Curtea de Apel Bucuresti - Sectia a II-a penala, in Dosarul nr. 24.590/300/2017, prin care se solicita pronuntarea unei hotarari prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept daca: "Fapta de sustragere de la executarea masurii de siguranta prevazuta in art. 112 lit. d) din Codul penal anterior (din 1969) (A�interzicerea de a se afla in anumite localitatiA�) se regaseste in incriminarea de la art. 288 alin. (1) din Codul penal [sub forma sustragerii de la executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitarii dreptului de a se afla in anumite localitati stabilite de instanta, pedeapsa prevazuta de art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal] sau a fost dezincriminata ca urmare a abrogarii Codului penal anterior la data intrarii in vigoare a Legii nr. 187/2012 (respectiv, 1 februarie 2014) ?" si va stabili ca
"Fapta de sustragere de la executarea masurii de siguranta prevazuta in art. 112 lit. d) din Codul penal anterior (din 1969) nu realizeaza conditiile de tipicitate ale infractiunii prevazute de art. 288 alin. (1) din Codul penal."