O reglementare nationala poate stabili o limita temporala in privinta cumulului drepturilor la concediul anual platit neefectuat, dobandite intr-o perioada de incapacitate de munca

Domnului Schulte, salariat al intreprinderii germane KHS AG din anul 1964, ii era aplicabila o conventie colectiva de munca potrivit careia dreptul la concediul anual platit este de 30 de zile pe an. Aceasta conventie permite acordarea unei indemnizatii pentru concediul anual platit neefectuat numai la incetarea raportului de munca si prevede stingerea dreptului la concediul anual platit neefectuat din cauze medicale pana la sfarsitul unei perioade de report de 15 luni de la expirarea perioadei de referinta (perioada de referinta fiind anul calendaristic).

In anul 2002, domnul Schulte a suferit un infarct in urma caruia a ramas cu un handicap grav si a fost declarat inapt de munca . El a primit o pensie ca urmare a invaliditatii sale totale pana in luna august 2008, data la care raportul de munca cu intreprinderea KHS a incetat.

In anul 2009, domnul Schulte a sesizat instantele germane pentru a obtine plata indemnizatiilor pentru concediul anual platit neefectuat in anii 2006, 2007 si 2008. Deoarece a fost in concediu medical in toate perioadele de referinta, acesta a fost lipsit de posibilitatea de a-si exercita dreptul la concediul anual platit.

Landesarbeitsgericht Hamm (tribunalul regional pentru litigiile de munca din Hamm, Germania), sesizat cu litigiul in apel, a aratat ca potrivit reglementarii germane si conventiei colective, dreptul la concediu pentru anul 2006 s-a pierdut ca urmare a expirarii perioadei de report. In aceste conditii, Landesarbeitsgericht Hamm ridica problema compatibilitatii cu Directiva privind organizarea timpului de lucru1 a unei reglementari nationale sau a practicilor nationale care prevad ca, in caz de incapacitate de munca, reportul drepturilor la concediul anual platit este limitat in timp .

Prin hotararea pronuntata astazi, Curtea aminteste jurisprudenta sa2 potrivit careia dreptul fiecarui lucrator la concediul anual platit trebuie considerat un principiu de drept social al Uniunii de o importanta deosebita de la care nu se poate deroga si a carui punere in aplicare de catre autoritatile nationale competente poate fi efectuata numai in limitele prevazute in mod expres de dreptul Uniunii. Curtea subliniaza ca s-a pronuntat deja3 in sensul ca dreptul Uniunii nu se opune, totusi, unei reglementari nationale care implica pierderea dreptului la concediul anual la sfarsitul unei perioade de referinta sau al unei perioade de report, cu conditia ca lucratorul sa fi avut in mod efectiv posibilitatea de a-si exercita dreptul la concediu.

Curtea arata in continuare ca, in imprejurari specifice, precum cele din speta, un lucrator aflat in incapacitate de munca mai multe perioade de referinta consecutive ar fi indreptatit sa cumuleze, in mod nelimitat, toate drepturile la concediul anual platit dobandite in perioada in care a lipsit de la munca .

Or, un drept la un astfel de cumul nelimitat de drepturi la concediul anual platit, dobandite intr-o perioada de incapacitate de munca, nu ar mai raspunde finalitatii insesi a dreptului la concediul anual platit. Aceasta finalitate cuprinde doua aspecte in masura in care permite lucratorului sa se odihneasca dupa efectuarea muncii, cat si sa dispuna de o perioada de destindere si de recreere. Desi efectul pozitiv al concediului anual platit pentru securitatea si sanatatea lucratorului se realizeaza pe deplin daca acest concediu este efectuat in anul prevazut in acest scop, respectiv in anul in curs, aceasta perioada de odihna nu isi pierde importanta daca respectivul concediu este efectuat intr-o perioada ulterioara. Totusi, in masura in care reportul depaseste o anumita limita temporala, concediul anual este lipsit de efectul sau pozitiv pentru lucrator din perspectiva finalitatii sale de perioada de odihna, pastrandu-si numai finalitatea de perioada de destindere si de recreere.

In consecinta, tinand seama de insasi finalitatea dreptului la concediul anual platit, un lucrator aflat in incapacitate de munca mai multi ani consecutivi nu poate avea dreptul sa cumuleze in mod nelimitat drepturi la concediu anual platit dobandite in aceasta perioada .

In acest context, pentru a respecta dreptul la concediul anual platit, al carui obiectiv este protectia lucratorului, Curtea statueaza ca fiecare perioada de report trebuie sa tina seama de imprejurarile specifice in care se gaseste lucratorul aflat in incapacitate de munca mai multe perioade de referinta consecutive. Astfel, aceasta perioada trebuie sa garanteze lucratorului, printre altele, faptul ca poate sa dispuna, daca este necesar, de perioade de repaus care pot fi esalonate, planificate si disponibile pe termen mai lung. In plus, fiecare perioada de report trebuie sa depaseasca in mod substantial perioada de referinta pentru care este acordata.

Pe de alta parte, aceasta perioada trebuie sa protejeze de asemenea angajatorul impotriva riscului de cumul foarte mare de perioade de absenta a lucratorului si a dificultatilor pe care aceste absente le-ar putea implica pentru organizarea muncii.

Prin urmare, Curtea considera ca perioada de report, fiind in speta de 15 luni, poate fi calificata in mod rezonabil ca fiind o perioada ce nu incalca finalitatea dreptului la concediul anual in masura in care permite acestui drept sa isi mentina efectul pozitiv pentru lucrator in calitatea sa de perioada de odihna.

In consecinta, Curtea raspunde ca, in cazul unui lucrator aflat in incapacitate de munca mai multe perioade de referinta consecutive, dreptul Uniunii nu se opune unor dispozitii sau practici nationale, precum unele conventii colective, care limiteaza cumulul drepturilor la concediul anual platit prin instituirea unei perioade de report de 15 luni la expirarea careia dreptul se stinge.

Hotararea in cauza C-214/10 KHS AG/Winfried Schulte

1 Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizarii timpului de lucru (JO L 299, p. 9, Editie speciala, 05/vol. 7, p. 3).
2 Hotararea Curtii din 26 iunie 2001, BECTU (C-173/99). A se vedea si CP 21/01.
3 Hotararea Curtii din 20 ianuarie 2009, Schultz-Hoff si altii (C-350/06). A se vedea si CP 04/09.