Incidenta prescriptiei ca motiv de anulare a unei hotarari arbitrale din perespectiva Codului de procedura civila din 1865

Prescriptia reglementata prin Decretul nr. 167/1958 este conceputa ca o institutie de ordine publica, guvernata de norme imperative, concluzie care se desprinde din continutul prevederilor art. 1 alin. (2), potrivit carora orice clauza care se abate de la reglementarea legala a prescriptiei este nula, si din cele ale art. 18, care instituie obligatia instantelor de judecata si a organelor arbitrale ca, din oficiu, sa cerceteze daca dreptul la actiune sau la executare silita este prescris.

Prin urmare, sustinerea conform careia prescriptia nu ar reprezenta un motiv de ordine publica si nu se circumscrie cazului de anulare a hotararii arbitrale prevazut de art. 364 lit. i) C. proc. civ. este neintemeiata.

Prin sentinta civila nr. 49 din 25.03.2015 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a V-a civila, s-a admis actiunea in anulare formulata de petenta A. SA impotriva hotararii arbitrale pronuntate la 26 septembrie 2012 de Curtea Internationala de Arbitraj din Paris - Camera Internationala de Comert, locul arbitrajului Bucuresti, in cazul CIC nr. 17289/GZ, in contradictoriu cu intimata B. SPA Italia si intimatul Ministerul Fondurilor Europene - Oficiul de Plati si Contracte Phare .

S-a anulat hotararea arbitrala pronuntata la data de 26.09.2012 de Camera Internationala de Comert si, evocand fondul, s-a respins ca fiind prescrisa cererea formulata de reclamanta B. SPA Italia in contradictoriu cu paratii Ministerul Fondurilor Europene (O.P.C.P.) si A. SA Craiova.

Pentru a hotari astfel, Curtea de apel a retinut urmatoarele considerente:

In cadrul primului arbitraj desfasurat intre parti (ICC Case 14885/GZ) reclamanta din cadrul acelui dosar, B., a depus la data de 16.02.2009 o cerere prin care solicita Tribunalului Arbitral sa oblige Angajatorul (MF-OPCP) la restituirea scrisorii de garantie de buna executie, in cazul in care Contractorul va fi solicitat de catre C. la restituirea sumei garantate. Insa, aceasta cerere a B. a fost depusa in afara cadrului procesual deja stabilit prin Termenii de Referinta, adica tardiv, astfel incat Tribunalul Arbitral nu a autorizat-o si nu a luat-o in considerare la pronuntarea hotararii.

Parata MF-OPCP a invocat exceptia prescriptiei dreptului la actiune al B., motivat de faptul ca actiunea acesteia a fost depusa cu nerespectarea termenului de 3 ani prevazut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958. (11.05.2007 - executarea scrisorii de garantie - 27.07.2010 - depunerea actiunii pe rolul ICC Paris).

Prin conventia arbitrala partile au stabilit in mod expres ca legea aplicabila litigiului este legea romana.

Potrivit art. 16 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, prescriptia se intrerupe prin introducerea unei cereri de chemare in judecata ori de arbitrare, chiar daca cererea a fost introdusa la o instanta judecatoreasca ori la un organ de arbitraj necompetent.

Instanta a retinut ca nu exista niciuna din aceste situatii - B. nu a introdus o cerere de chemare in judecata, nici una de arbitrare; a formulat o cerere reconventionala intr-un arbitraj anterior - in data de 16.02.2009, cerere care nu a respectat regulile procedurale, astfel incat instanta arbitrala nu a luat-o in discutie, ignorand-o pur si simplu. Conchide instanta ca aceasta cerere nu poate avea caracter intrerupator de prescriptie .

S-a inlaturat opinia imbratisata de instanta arbitrala, (exprimata de catre un teoretician reputat al dreptului), deoarece adauga la lege atunci cand considera ca cererea reconventionala depusa intr-un litigiu precedent intrerupe termenul de prescriptie, ``desi nu a fost admisa din motive strict formale``. Se arata ca pentru a fi operat intreruperea prescriptiei, aceasta cerere ar fi trebuit analizata si admisa. Acest lucru nu s-a intamplat, ea fiind, efectiv, ignorata de prima instanta arbitrala.

Nu se poate aprecia ca cererea depusa tardiv la data de 16.02.2009 intrerupe cursul prescriptiei, atata timp cat aceasta nu a fost admisa, potrivit dispozitiilor art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, ci totalmente inlaturata de catre tribunal.

Asadar, Curtea constata ca prin respingerea exceptiei privind prescriptia, invocata de MF-OPCP, Tribunalul Arbitral a incalcat dispozitiile imperative ale art. 3 si ale art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Potrivit art. 364 alin. (1) lit. i) C. proc. civ. de la 1865 (in cauza se aplica dispozitiile vechiului Cod civil si ale vechiului Cod de procedura civila- care erau in vigoare la data litigiului, motiv pentru care Curtea a inlaturat sustinerile aparatorului B., in sensul ca s-ar aplica in speta noile reglementari), hotararea arbitrala poate fi desfiintata daca incalca ordinea publica, bunele moravuri ori dispozitii imperative ale legii.

Prescriptia, astfel cum a fost reglementata prin Decretul nr. 167/1958 era o exceptie de fond, absoluta si, implicit, de ordine publica, astfel ca a fost in mod nelegal ignorata de instanta arbitrala.

Fata de considerentele expuse, in temeiul art. 366 C. proc. civ., Curtea a admis actiunea in anulare, a anulat hotararea arbitrala pronuntata in data de 26.09.2012 de catre Camera Internationala de Comert (locul arbitrajului - Bucuresti, in cazul CIC nr. 17289/GZ) si, pe fond, a respins ca prescrisa cererea formulata de reclamanta B. SPA Italia, in contradictoriu cu paratii Ministerul Fondurilor Europene (O.P.C.P.) si A. SA Craiova.

Prin cererea inregistrata pe rolul Curtii de apel la data de 16.06.2015, petenta A. SA a solicitat completarea dispozitivului sentintei civile nr. 49 din 25.03.2015 pronuntata in dosarul nr. x/54/2012, in sensul admiterii cheltuielilor de judecata si obligarea intimatelor la plata acestora intrucat actiunea A. a fost admisa.

Prin sentinta civila nr. 164 din 09.09.2015 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti s-a admis cererea de completare a dispozitivului sentintei civile nr. 49/25.03.2015 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a V-a civila, formulata de petenta A. SA si, pe cale de consecinta, s-a dispus completarea sentintei civile nr. 49/25.03.2015 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a V-a civila, in sensul ca s-a dispus obligarea intimatei B. SPA Italia la plata catre A. SA a sumei de 57.463 lei, cu titlu de cheltuieli de judecata reprezentand taxa judiciara de timbru.

Pentru a hotari astfel, Curtea a motivat ca petenta A. SA a achitat o taxa de timbru in cuantum de 57.463,14 lei si ca aceasta suma a fost solicitata de catre petenta cu titlu de cheltuieli de judecata, insa Curtea a omis sa se pronunte asupra acestei cereri, astfel incat, potrivit art. 2812 alin. (1) C. proc. civ. a procedat la completarea hotararii.

Impotriva sentintei civile nr. 49 din 25.03.2015 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti si a sentintei civile nr. 164 din 09.09.2015 pronuntata de aceeasi instanta a declarat recurs parata B. SPA Italia.

Prin cererea de recurs impotriva sentintei civile nr. 49 din 25.03.2015 recurenta a solicitat, in principal, casarea hotararii si trimiterea cauzei spre rejudecare aceleasi instante.

In subsidiar, a solicitat modificarea hotararii, cu consecinta respingerii actiunii in anulare, ca neintemeiata, cu obligarea intimatei la suportarea cheltuielilor de judecata pentru toate fazele procesuale.

A criticat hotararea recurata pentru motive de netemeinicie conform art. 3041 C. proc. civ. si pentru motive de nelegalitate, aratand in dezvoltarea motivelor de recurs urmatoarele:

Prin hotararea data, instanta a incalcat formele de procedura prevazute sub sanctiunea nulitatii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., motiv de recurs prevazut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Instanta de fond a incalcat principiul contradictorialitatii prin omisiunea de a acorda partilor cuvantul asupra fondului cererii arbitrale, in pofida faptului ca instanta avea reprezentarea ca nu mai are nevoie de probe si ca nu va mai acorda un nou termen de judecata . Nefiind adusa in discutie o astfel de chestiune, recurenta sustine ca a fost intr-o imposibilitate obiectiva de a argumenta temeinicia solutiei Tribunalului arbitral si de a combate punctul de vedere prezentat de A.

O alta critica subsumata aceluiasi motiv de recurs vizeaza faptul ca sentinta Curtii de Apel Bucuresti a fost pronuntata in contradictoriu cu o entitate inexistenta. Aceasta deoarece in temeiul O.U.G. nr. 6/2013 a avut loc un transfer al calitatii procesuale pasive de la fostul Minister al Finantelor Publice - Oficiul de Plati si Contracte Phare - la Ministerul Fondurilor Europene - Directia Instrumente Financiare Nerambursabile, iar entitatea mentionata in sentinta recurata este Ministerul Fondurilor Europene - Oficiul de Plati si Contracte Phare .

Prin al doilea motiv de recurs s-a criticat hotararea atacata, ca fiind nemotivata.

In sustinerea acestui motiv s-a aratat ca instanta nu s-a pronuntat asupra inadmisibilitatii invocarii prevederilor legale relative la prescriptie din perspectiva art. 364 lit. i) C. proc. civ.

Hotararea nu este motivata in legatura cu aceasta chestiune invocata si nu indeplineste cerintele legale prevazute de art. 261 C. proc. civ. si art. 6 din CEDO. S-a mai invocat faptul ca dincolo de nepronuntarea asupra exceptiei inadmisibilitatii invocarii prescriptiei, instanta a omis sa arate motivele pentru care a apreciat sa se raporteze la reglementarea institutiei prescriptiei din momentul incheierii contractului dintre parti, iar nu la varianta sa normativa prezenta, avand in vedere ca aceasta a fost invocata cu titlu de ordine publica, iar nu de reglementare imperativa.

Recurenta sustine ca notiunea de ordine publica reprezinta un element evolutiv care se apreciaza la momentul pronuntarii hotararii sale de catre instanta de judecata, iar Curtea de apel a omis sa arate motivele pe care se sprijina pentru a inlatura aceasta imprejurare.

Printr-un alt motiv de recurs s-a sustinut ca prescriptia nu reprezinta un motiv de ordine publica pentru anularea unei hotarari arbitrale in acceptiunea dispozitiilor art. 364 lit. i) C. proc. civ.

Cu titlu preliminar a precizat ca in conformitate cu prevederile art. 369 C. proc. civ. ``un litigiu arbitral care se desfasoara in Romania este socotit international daca s-a nascut dintr-un raport de drept privat cu element de extraneitate``.

Data fiind nationalitatea straina a recurentei B. Spa procedura arbitrala ce a avut loc intre parti in dosarul ICC nr. 17289/GZ are natura internationala, iar acest caracter este impregnat inclusiv hotararii arbitrale pronuntate si orice interpretare a normei trebuie sa fie in concordanta cu natura internationala a arbitrajului.

Sustine ca, in aceste conditii, incidenta prescriptiei ca motiv de anulare a hotararii arbitrale trebuie analizata prin prisma notiunii de ordine publica de drept international privat, iar nu din perspectiva ordinii publice de drept intern roman .

Recurenta sustine ca prescriptia nu este inclusa in notiunea de ordine publica de drept international privat.

Mai mult, niciunul dintre motivele prevazute la art. 364 C. proc. civ. nu poate viza gresita solutionare in fapt sau in drept intrucat s-ar ajunge la transformarea actiunii in anulare intr-un veritabil apel, ceea ce nu a fost dorit de legiuitor.

Chiar daca prin Decretul nr. 167/1958 s-a instituit un regim juridic de ordine publica in ceea ce priveste reglementarea prescriptiei extinctive, modul de aplicare al acestor dispozitii legale este o problema de judecata lasata la aprecierea organului de jurisdictie, respectiv a Tribunalului arbitral.

Sustine ca in doctrina si jurisprudenta s-a apreciat ca termenele de prescriptie, desi incluse in sfera ordinii publice de drept intern, acestea nu sunt incluse si in sfera notiunii de ordine publica de drept international privat. Pe de alta parte, avand in vedere ca partile sunt libere sa aleaga ca litigiul lor sa fie judecat in echitate, acestea pot renunta la aplicarea normelor de prescriptie situatiei lor litigioase. In aceasta situatie, tribunalul arbitral sau instanta de judecata nu pot considera ex officio cererea ca fiind prescrisa.

Recurenta a concluzionat, pentru argumentele expuse, ca normele din materia prescriptiei nu se incadreaza in motivul de anulare a hotararilor arbitrale prevazut de dispozitiile art. 364 lit. i) C. proc. civ.

Recurenta a mai motivat ca ordinea publica se apreciaza in functie de momentul pronuntarii sentintei asupra hotararii arbitrale. Instanta trebuia sa analizeze ordinea publica nu prin prisma reglementarilor existente la momentul judecarii procesului arbitral, ci prin prisma reglementarilor actuale, care nu mai reglementeaza institutia prescriptiei ca fiind de ordine publica, iar acest aspect se apreciaza la momentul pronuntarii hotararii asupra actiunii in anulare. Astfel stand lucrurile, prescriptia nu putea fi invocata, ab initio, pentru a solicita si obtine anularea sentintei arbitrale.

Recurenta a precizat ca modul de aplicare si interpretare a normelor din materia prescriptiei nu putea face obiectul analizei instantei statale deoarece reprezinta o problema de judecata de competenta exclusiva a Tribunalului arbitral, astfel ca instanta statala nu putea sa se pronunte cu privire la aceasta.

Problema prescriptiei este un aspect de drept substantial, astfel ca acest motiv nu putea sa intre sub incidenta art. 364 lit. i) C. proc. civ.

Recurenta a mai criticat hotararea recurata ca fiind nelegala pentru ca este rezultatul readministrarii probelor din dosarul arbitral.

Prin actiunea in anulare, intimata a repus in discutie probatoriul administrat in cadrul arbitrajului, ceea ce a condus la pronuntarea unei solutii contrare. Astfel de critici nu puteau fi invocate in cadrul actiunii in anulare si nu puteau fi avute in vedere la pronuntarea hotararii recurate. Se arata ca alegerea intre cele doua opinii legale administrate in dosarul arbitral echivaleaza cu readministrarea probatoriului, aspect inadmisibil in cadrul mijlocului specific al actiunii in anulare pentru ca s-ar converti actiunea in anulare intr-o veritabila cale de atac. Optand pentru cealalta opinie legala instanta a reevaluat probatoriul administrat, confundand fondul actiunii in anulare cu fondul arbitrajului.

Pe fondul exceptiei prescriptiei, recurenta a sustinut ca cererea formulata de B. SPA in cadrul dosarului arbitral ICC nr. 14885/FM a intrerupt prescriptia, nefiind necesar ca cererea sa fi fost admisa in cadrul primului arbitraj pentru a intrerupe prescriptia . Formularea cererii in primul arbitraj chiar cu depasirea termenilor de referinta nu poate fi echivalenta unei atitudini inactive, a unei persoane care nu face nimic pentru a intrerupe prescriptia .

Termenul de prescriptie se considera intrerupt chiar din momentul adresarii cererii unui organ necompetent, iar nu din momentul transmiterii cererii de catre acesta din urma organului competent.

Din aceasta perspectiva, arata ca, dupa cum a retinut si Tribunalul arbitral, legiuitorul, atunci cand a promulgat Decretul nr. 167/1958, si-a imaginat un sistem juridic ermetic, in care cazurile pot fi transferate de la instantele fara competenta la instantele competente ex officio.

Reglementand lucrurile in aceasta maniera, la vremea adoptarii legii, legiuitorul a urmarit sa preintampine situatiile in care creditorul iese din pasivitate si solicita autoritatilor judiciare recunoasterea drepturilor sale, dar dintr-o eroare adreseaza cererea sa unui organ necompetent.

Astfel, la momentul promulgarii de catre legiuitor a Decretului nr. 167/1958, acesta nu si-a imaginat situatia unui arbitraj international (prohibit la acea vreme), ceea ce face inaplicabila situatiei recurentei cerinta ca cererea sa fi fost admisa.

Avand in vedere imposibilitatea obiectiva a Tribunalului arbitral de a transfera cererea suplimentara B. unui alt organ jurisdictional sau de a se pronunta asupra sa in afara Termenilor de Referinta, in mod corect s-a stabilit ca cerinta ca ``cererea sa fie admisa`` pentru a opera intreruperea prescriptiei nu se aplica.

Prin urmare, in raport de ratiunile legiuitorului la momentul edictarii Decretului si de specificul arbitrajului, acest act normativ nu putea avea in vedere ipoteza particulara in discutie, astfel ca era suficient numai sa se formuleze cererea, nefiind necesar ca aceasta sa fi fost si admisa in cadrul primului arbitraj.

Considera a fi fara relevanta imprejurarea ca primul Tribunal arbitral nu a putut decide pe fond asupra cererii recurentei, aplicand prevederile art. 19 din Regulamentul ICC. Daca o cerere similara ar fi fost adresata, conform legii romane, unei instante de judecata, aceasta ar fi trebuit sa decida asupra cererii ori sa stabileasca instanta competenta sa decida.

Din perspectiva arbitrajului, prezinta importanta nu numai admiterea cererii pentru a intrerupe prescriptia, ci insasi adresarea unei astfel de cereri Tribunalului arbitral, chiar daca din motive pur formale aceasta nu a putut fi transata de catre Tribunalul arbitral.

In ceea ce priveste recursul declarat de recurenta B. SPA impotriva sentintei civile nr. 164 din 09.09.2015 prin care s-a dispus completarea dispozitivului sentintei civile nr. 49 din 25.03.2015, s-au motivat urmatoarele:

Sentinta recurata s-a pronuntat in contradictoriu cu o entitate inexistenta cu referire la Oficiul de Plati si Contractare Phare . Din aceasta perspectiva au fost reiterate argumentele prezentate in cadrul primului motiv de recurs impotriva sentintei civile nr. 49/2015.

Recurenta sustine ca instanta a stabilit, in mod gresit, obligatia de a suporta cheltuielile de judecata, exclusiv in sarcina B.

Aceasta deoarece punand in sarcina exclusiva a B., in integralitate, cheltuielile de judecata constand in taxa judiciara de timbru achitata in prima instanta de A., instanta a creat o discriminare nejustificata, in mod obiectiv, intre cele doua parti litigante care au avut calitatea de intimate la judecata in prima instanta.

Tot in acelasi sens recurenta arata ca, intr-adevar, prima instanta a pierdut din vedere faptul ca, in prezentul litigiu, nu numai B. a avut calitatea de intimata, ci si intimatul Ministerul Fondurilor Europene. Or, conform prevederilor art. 277 C. proc. civ., daca exista mai multi parati, ei vor putea fi obligati sa plateasca cheltuielile de judecata in mod egal, proportional sau solidar, in functie de pozitia lor in proces.

Faptul ca o parte a cheltuielilor de judecata ar fi trebuit stabilita in sarcina intimatului Ministerul Fondurilor Europene rezulta si din pasivitatea procesuala de care a dat dovada aceasta entitate pe parcursul procesului.

Prin urmare, recurenta considera ca se impune obligarea intimatului Ministerul Fondurilor Europene la acoperirea, in mod egal, a cheltuielilor de judecata solicitate de catre A., respectiv a taxei judiciare de timbru in cuantum de 57.463,14 RON si a timbrului judiciar in cuantum de 5 lei.

Recurenta sustine inexistenta culpei procesuale a intimatei B., intrucat o atare culpa, conjugata cu unicitatea procesului civil, constituie regula ce se degaja din prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., care impun, cu necesitate, ca aceste cheltuieli sa fie recuperate de partea care le solicita, daca ea a castigat.

In acest sens, recurenta apreciaza ca teza pe care urmareste sa o acrediteze prima instanta, in sensul ca simpla declansare a procedurii arbitrale ar fi suficienta prin ea insasi pentru a conduce la obligarea B. la plata cheltuielilor de judecata, nu poate fi primita, intrucat, in cauza de fata, in raport de specificul procedurii arbitrale, nu se putea retine o culpa procesuala a B. in etapa jurisdictionala a anularii hotararii arbitrale.

Astfel, in masura in care se va admite recursul B. formulat impotriva sentintei civile nr. 49/25.03.2015 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti si se va casa aceasta hotarare, recurenta apreciaza ca este indreptatita la recuperarea tuturor cheltuielilor de judecata, atat cele efectuate cu ocazia judecarii in fond, in fata primei instante, cat si la cele ocazionate de judecata recursului, urmand recurenta sa fie exonerata de la plata cheltuielilor de judecata, constand in taxa judiciara de timbru achitata de A. pentru judecata actiunii in anulare in prima instanta.

Prin urmare, in absenta culpei procesuale a recurentei se impune exonerarea acesteia de la plata cheltuielilor de judecata stabilite in sarcina sa de catre prima instanta si obligarea A. la plata tuturor cheltuielilor de judecata ocazionate de demersul procesual al acesteia.

Intimatii-parati A. SA si Ministerul Fondurilor Europene, reprezentat legal prin Ministerul Finantelor Publice, prin intampinare si concluzii scrise, au solicitat respingerea recursului si mentinerea hotararii recurate ca fiind temeinica si legala.

Inalta Curte, analizand decizia atacata prin prisma motivelor de recurs invocate, a retinut urmatoarele:

Primul motiv de recurs circumscris cazului de nelegalitate prevazut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. este neintemeiat.

Principiul contradictorialitatii presupune dreptul partilor de a discuta si argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocata in cursul procesului de oricare participant la proces, inclusiv de catre instanta din oficiu si, totodata, obligatia instantei de a supune discutiei partilor toate cererile si imprejurarile de fapt si de drept invocate, iar hotararea adoptata trebuie sa se intemeieze numai pe motive de fapt si de drept, pe explicatii sau mijloace de proba care au fost supuse, in prealabil, dezbaterii contradictorii.

Verificand hotararea atacata prin raportare la exigentele pe care le impune respectarea principiului disponibilitatii partilor se constata ca instanta de anulare a hotararii arbitrale a acordat partilor cuvantul asupra actiunii in anulare cu care a fost investita, dezbaterile asupra incidentei motivului de anulare prevazut la art. 364 lit. i) C. proc. civ. si asupra prescriptiei fiind consemnate in incheierea de dezbateri din 11.03.2015. In consecinta, hotararea adoptata de instanta se intemeiaza pe motive care au fost supuse, in prealabil, dezbaterii contradictorii a partilor.

Critica subsumata aceluiasi motiv de recurs prevazut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., referitoare la pronuntarea hotararii in contradictoriu cu o entitate inexistenta, este nefondata.

Este adevarat ca in temeiul art. II alin. (1) din O.U.G. nr. 6/2013 pentru modificarea si completarea O.U.G. nr. 96/2012 privind stabilirea unor masuri de reorganizare in cadrul administratiei publice centrale si pentru modificarea unor acte normative, a avut loc o transmisiune legala a calitatii procesuale active de la Ministerul Finantelor Publice - Autoritatea de Management Ex - ISPA si Oficiul de Plati si Contracte Phare (acestea din urma fiind structuri fara personalitate juridica) catre Ministerul Fondurilor Europene.

Potrivit art. II alin. (3) din O.U.G. nr. 6/2013, Ministerul Fondurilor Europene se substituie in toate drepturile si obligatiile decurgand din toate actele normative, contractele, conventiile, intelegerile, protocoalele, memorandumurile si acordurile in care Ministerul Finantelor Publice, prin Autoritatea de Management Ex - ISPA si Oficiul de Plati si Contracte Phare, este parte .

Hotararea atacata este pronuntata in contradictoriu cu Ministerul Fondurilor Europene, institutie cu personalitate juridica, care a devenit parte in litigiul dedus judecatii in temeiul prevederilor legale mai sus precizate.

Referirea recurentei la omisiunea de a fi introdusa in cauza structura fara personalitate juridica este lipsita de interes deoarece potrivit art. II alin. (5) din O.U.G. nr. 6/2013 ``drepturile si obligatiile rezultate din hotararile judecatoresti pronuntate in litigiile prevazute la alin. 4 urmeaza a fi aduse la indeplinire de catre Ministerul Fondurilor Europene``.

Retinand ca hotararea este pronuntata in contradictoriu cu institutia publica asupra careia s-au transferat legal drepturile si obligatiile in legatura cu litigiile aflate pe rolul instantelor judecatoresti sau arbitrale din Romania, in cauza nu exista nicio vatamare a recurentei care sa atraga nulitatea actelor de procedura si a hotararii atacate.

Printr-un alt motiv de recurs, care poate fi incadrat in cazul de nelegalitate prevazut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a criticat hotararea atacata sub aspectul neindeplinirii cerintelor legale privind motivarea hotararii judecatoresti, conform dispozitiilor art. 261 C. proc. civ. si art. 6 CEDO.

In concret, s-a referit la neanalizarea exceptiei inadmisibilitatii invocarii prescriptiei si la omisiunea expunerii motivelor pentru care instanta s-a raportat la institutia prescriptiei din momentul incheierii contractului dintre parti, iar nu la varianta sa normativa prezenta, avand in vedere ca aceasta a fost invocata cu titlu de ordine publica.

Analizand considerentele care au stat la baza adoptarii hotararii recurate rezulta ca instanta a raspuns implicit argumentelor aduse de recurenta in sustinerea exceptiei inadmisibilitatii analizei prescriptiei in cadrul motivului de anulare prevazut de art. 364 alin. (1) lit. i) C. proc. civ. In acest sens, instanta de anulare retine ca prescriptia reglementata prin Decretul nr. 167/1958 este o exceptie de fond, absoluta si de ordine publica care se circumscrie cazului de nelegalitate prevazut de art. 364 alin. (1) lit. i) C. proc. civ., stabilind ca, in cauza, se aplica dispozitiile Codului civil de la 1864 si ale Codului de procedura civila de la 1865, in vigoare la data litigiului.

Cat priveste critica potrivit careia instanta nu a aratat motivele pentru care s-a raportat la reglementarea institutiei prescriptiei in vigoare la momentul incheierii contractului este de observat ca instanta de anulare s-a limitat a preciza ca aplica dispozitiile legale de la data litigiului. In complinirea motivarii din aceasta perspectiva instanta suprema retine cu caracter obligatoriu dezlegarea data prin Decizia nr. 1/2014 pronuntata in recursul in interesul legii, prin care s-a statuat ca, in interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 5, art. 201 si art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil si ale art. 6 alin. (4), art. 2512, art. 2513 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, prescriptiile extinctive incepute anterior datei de 01.10.2011, implinite ori neimplinite la aceeasi data, raman supuse dispozitiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescriptia extinctiva, republicat, astfel incat atat instantele de judecata, din oficiu, cat si partile interesate pot invoca exceptia prescriptiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar in litigii incepute dupa 01.10.2011.

In considerentele care au fundamentat Decizia nr. 1/2014 pronuntata in recursul in interesul legii s-a retinut ca noul regim juridic al prescriptiei extinctive, al carei efect specific consta si in aceea ca prescriptia nu opereaza de plin drept, aceasta putand fi invocata de partea interesata in limine litis, iar nu si de catre organul de jurisdictie, este aplicabil doar prescriptiilor care au inceput sa curga dupa data intrarii in vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, 01.10.2011.

Prin urmare, raportarea instantei de anulare la reglementarea institutiei prescriptiei de la momentul incheierii contractului respecta principiul consacrat prin art. 15 alin. (2) din Constitutia Romaniei, republicata si corespunde optiunii clare a legiuitorului, care, din nevoia de securitate si stabilitate juridica, in conflictul de drept intertemporal generat de intrarea in vigoare a noului Cod civil, a inteles sa dea intaietate aplicarii legii vechi in privinta prescriptiilor incepute anterior datei de 01.10.2011, implinite ori neimplinite la aceeasi data, in ideea respectarii intereselor si asteptarilor legitime ale particularilor, garantate, printre altele si prin actiunea principiului supravietuirii legii vechi.

Motivul de recurs prin care se sustine ca prescriptia nu reprezinta un motiv de ordine publica pentru anularea unei hotarari arbitrale in acceptiunea dispozitiilor art. 364 lit. i) C. proc. civ. si ca nu este inclusa in ordinea publica de drept international privat este neintemeiat.

Prin contractul incheiat intre parti s-a stabilit ca legea aplicabila este legea romana.

Sustinerea recurentei potrivit careia caracterul international al arbitrajului ar exclude aplicarea normelor de prescriptie situatiei litigioase si ar permite tribunalului arbitral sa judece in echitate, neputand considera ex officio cererea prescrisa, este neintemeiata deoarece nu exista autorizarea expresa a partilor pentru ca tribunalul arbitral sa statueze in echitate asupra disputei dintre parti si sa nu aplice litigiului legea stabilita de acestea prin contract .

Institutia prescriptiei reglementata prin Decretul nr. 167/1958, in vigoare pana la 01.10.2011, este conceputa ca o institutie de ordine publica, guvernata de norme imperative, concluzie care se desprinde din continutul prevederilor art. 1 alin. (2) din decret, potrivit carora orice clauza care se abate de la reglementarea legala a prescriptiei este nula si din cele ale art. 18 din decret, care instituie obligatia instantelor de judecata si a organelor arbitrale ca, din oficiu, sa cerceteze daca dreptul la actiune sau la executare silita este prescris.

Pentru aceste ratiuni sustinerea conform careia prescriptia nu ar reprezenta un motiv de ordine publica si nu se circumscrie cazului de anulare a hotararii arbitrale prevazut de art. 364 lit. i) C. proc. civ. este neintemeiata.

Solutionand actiunea in anulare instanta de fond nu a reevaluat probatoriul administrat asa cum arata recurenta, ci a verificat hotararea arbitrala prin prisma motivului de nelegalitate prevazut de art. 364 lit. i) C. proc. civ. referitor la incalcarea dispozitiilor legale cu caracter imperativ, asa cum sunt cele care privesc institutia prescriptiei extinctive in reglementarea Decretului nr. 167/1958.

Din aceasta perspectiva nu pot fi retinute nici sustinerile referitoare la intreruperea cursului prescriptiei prin cererea depusa de recurenta in cadrul primului arbitraj desfasurat intre parti.

Aceasta cerere formulata de catre recurenta in cadrul primului arbitraj a fost depusa in afara cadrului procesual stabilit prin termenii de referinta, adica tardiv, astfel incat Tribunalul arbitral nu a autorizat-o si nu a luat-o in considerare la pronuntarea hotararii.

Potrivit art. 16 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, prescriptia se intrerupe prin introducerea unei cereri de chemare in judecata ori de arbitrare, chiar daca cererea a fost introdusa la o instanta judecatoreasca ori la un organ de arbitraj necompetent.

In cauza nu se verifica niciuna dintre situatiile prevazute de lege pentru a retine efectul intreruptiv al cererii depuse in cadrul primului arbitraj fara respectarea termenilor de referinta.

Cererea a fost tardiv depusa in primul arbitraj si a primit sanctiunea specifica decaderii cu consecinta de a nu fi luata in analiza .

Sustinerea recurentei potrivit careia, din perspectiva arbitrajului prezinta importanta nu numai admiterea cererii, ci doar adresarea unei cereri Tribunalului arbitral, chiar si in afara termenilor de referinta, nu poate fi primita pentru ca s-ar nesocoti dispozitiile cu caracter imperativ prevazute la art. 16 din Decretul nr. 167/1958 referitoare la intreruperea cursului prescriptiei in conditiile in care cererea depusa in cadrul primului arbitraj nu a produs nici un efect.

Pentru considerentele ce preced, recursul declarat impotriva sentintei civile nr. 49 din 25.03.2015 este nefondat.

Recursul declarat impotriva sentintei civile nr. 164 din 09.09.2015 prin care s-a dispus completarea dispozitivului sentintei civile nr. 49/25.03.2015, in sensul ca a fost obligata recurenta la plata cheltuielilor de judecata constand in taxa judiciara de timbru achitata de catre A. SA este nefondat pentru cele ce se vor arata in continuare.

Instanta de anulare a facut o corecta aplicare a prevederilor art. 274 C. proc. civ. si a obligat-o pe recurenta, (in calitate de intimata in cadrul actiunii in anulare) la plata cheltuielilor de judecata intrucat este partea care a pierdut procesul si se afla in culpa procesuala.

Nu poate fi retinuta deopotriva culpa procesuala a intimatului Ministerul Fondurilor Europene tinand seama de pozitia procesuala a acestuia atat in cadrul actiunii arbitrale, cat si in cadrul actiunii in anulare a hotararii arbitrale.

Referirea la pronuntarea hotararii de catre Curtea de apel, cu ocazia solutionarii actiunii in anulare, in contradictoriu cu o entitate inexistenta este neintemeiata, considerentele retinute in cadrul analizei recursului impotriva sentintei civile nr. 49/2015, sub acest aspect, raman valabile.

Fata de considerentele ce preced, in temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Inalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta B. SPA impotriva sentintei civile nr. 49 din 25.03.2015 si a sentintei civile nr. 164 din 9.09.2015, ambele pronuntate de Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a V-a civila, in dosarul nr. x/54/2012.