Revocarea obligarii de a nu parasi tara. Grup infractional organizat. Inselaciune cu consecinte deosebit de grave

Incheierea penala nr.78/F din 14 iulie 2010 a Tribunalului Bistrita-Nasaud, s-a respins ca neintemeiata, cererea de revocare a masurii preventive a obligarii de a nu parasi tara, formulata de inculpatul F.J., masura preventiva care s-a prelungit prin Ordonanta din 21 iunie 2010 de catre procurorul sef birou din cadrul DIICOT- Biroul Teritorial Bistrita Nasaud.

Pentru a pronunta aceasta solutie, prima instanta a retinut in fapt urmatoarele:

Prin cererea inregistrata la aceasta instanta sub numarul de mai sus, petentul F.J. a solicitat ca prin hotararea ce se va pronunta in cauza sa se dispuna revocarea masurii obligarii de a nu parasi tara, masura ce a fost prelungita prin ordonanta din 21 iunie 2010 data de procurorul sef din cadrul DIICOT- Biroul Teritorial Bistrita-Nasaud.

In motivarea cererii s-a relevat, in esenta, ca prin incheierea nr. 147/R/25.11.2009 a Curtii de Apel Cluj s-a admis recursul declarat de petent impotriva incheierii penale nr. 54/CC/11.11.2009 a Tribunalului Bistrita-Nasaud si s-a dispus inlocuirea masurii arestarii preventive cu cea a obligarii de a nu parasi tara, masura ce a fost prelungita succesiv prin ordonante ale procurorului DIICOT- Biroul Teritorial Bistrita-Nasaud, ultima data prin ordonanta din 21. 06. 2010.

Petentul a aratat ca masura este nejustificata deoarece nu exista nici un pericol ca inculpatul sa se sustraga sau sa influenteze in vreun fel urmarirea penala, ca de la momentul luarii masurii si pana in prezent organul de urmarire penala nu a verificat daca se impune mentinerea masurii, dispunandu-se doar formal mentinerea acesteia si ca prin aceasta masura este afectata libertatea persoanei, tinand seama de faptul ca a fost luata de mult timp, toata perioada de la luarea masurii inculpatul respectand cu strictete obligatiile ce i s-au impus.

Cererea petentului inculpat a fost neintemeiata, astfel ca a fost respinsa ca atare.

Din analiza actelor si lucrarilor dosarului nr. 24D/P/2009 al DIICOT- Biroul Teritorial Bistrita-Nasaud a rezultat ca petentul este cercetat sub aspectul savarsirii infractiunilor de constituire in grup infractional organizat, prev. de art.7 alin. 1 din Legea nr. 39/2003 si inselaciune cu consecinte deosebit de grave, prev. de art. 215 alin. 1, 2, 3 si 5 C.pen., cu aplic. art. 41 alin. 2 C.pen. (doua fapte).

Temeiurile care au fost avute in vedere la momentul luarii masurii preventive subzista, nevoia de a asigura buna desfasurare a procesului penal mentinandu-se.

Restrictiile impuse prin masura preventiva luata fata de petent prin prisma interdictiilor legale stabilite, sunt normale, reprezentand masuri necesare intr-o societate democratica, in vederea prevenirii faptelor penale si pentru protejarea drepturilor si libertatilor altora, astfel cum s-a statuat constant atat in practica CEDO cat si in cea a instantelor nationale.

Restrangerile pe care le presupune o masura preventiva nu reprezinta o incalcare a drepturilor constitutionale invocate (dreptul la un proces echitabil, dreptul la libera circulatie, prezumtia de nevinovatie), deoarece acestea se subsumeaza scopurilor acestor masuri, astfel cum sunt acestea definite in cuprinsul art. 136 Cod procedura penala, iar respectarea obligatiilor impuse la luarea masurii nu constituie temei pentru revocarea acesteia.

Dimpotriva, respectarea obligatiilor stabilite in sarcina celui in cauza, constituie justificarea pentru mentinerea unei masuri preventive mai putin restrictive, ignorarea acestor obligatii sau incalcarea lor cu buna stiinta atragand luarea masurii arestarii.

Potrivit disp. art. 139 alin. 2 C.proc.pen., cand masura preventiva a fost luata cu incalcarea prevederilor legale sau nu mai exista vreun temei care sa justifice mentinerea masurii preventive, aceasta trebuie revocata din oficiu sau la cerere, ceea ce insa nu este cazul in speta.

Incheierea Tribunalului Bistrita-Nasaud a fost atacata cu recurs de catre inculpatul F.J. recurs care este inadmisibil pentru urmatoarele considerente:

Masura preventiva a obligarii de a nu parasi localitatea sau tara, poate fi prelungita, spre deosebire de masura arestarii preventive, de procurorul care efectueaza sau supravegheaza urmarirea penala, fiecare prelungire neputand sa depaseasca 30 de zile .

In ceea ce priveste calea de atac, art.145 alin.2 C.proc.pen. face trimitere la dispozitiile art.1402 C.proc.pen. ``care se aplica in mod corespunzator``.

Art.1402 C.proc.pen. reglementeaza calea de atac impotriva ordonantei procurorului prin care se dispune luarea masurii obligarii de a nu parasi localitatea, respectiv tara, si care, potrivit celor expuse anterior, se aplica in mod corespunzator si in cazul ordonantei prin care procurorul dispune in caz de urmarire penala, prelungirea masurilor preventive restrictive de libertate.

Astfel, legea reglementeaza doar plangerea, ca si cale de atac, impotriva ordonantei procurorului prin care acesta a luat sau, dupa caz, a prelungit masura obligarii de a nu parasi localitatea, respectiv tara, plangere care este data in competenta instantei careia i-ar reveni competenta sa judece cauza in prima instanta.

Din economia intregului articol nu rezulta faptul ca incheierea pronuntata de instanta in solutionarea unei asemenea plangeri ar mai putea fi atacata ulterior cu recurs, astfel incat formularea unei noi cai de atac determina respingerea acesteia ca inadmisibila.

Pe de alta parte, examinand reglementarea plangerii impotriva ordonantei procurorului prev.de art.1402 C.proc.pen., Curtea constata ca aceasta este similara in privinta termenelor folosite de legiuitor, cu cea a recursului ca si cale de atac impotriva incheierii pronuntata de judecator ori de instanta de judecata, referitoare la masura arestarii preventive, prev.in art.1403 C.proc.pen., respectiv 141 C.proc.pen.

Astfel, dosarul este inaintat instantei in vederea solutionarii in termen de 24 de ore, iar plangerea se judeca in termen de 3 zile .

De asemenea, Curtea apreciaza ca indiferent ca este vorba de masura arestarii preventive sau de masuri restrictive de libertate, regimul cailor de atac trebuie sa fie similar, neavand relevanta ca masura arestarii preventive este data in competenta exclusiva a judecatorului, iar celelalte masuri preventive pot fi luate si prelungite de catre procuror.

Astfel, se constata ca impotriva actului procedural prin care judecatorul dispune luarea sau prelungirea arestarii preventive este posibila exercitarea unei singure cai de atac (recursul), ceea ce, potrivit celor aratate anterior, duce la concluzia ca si impotriva actului procedural prin care procurorul dispune luarea sau prelungirea masurii obligarii de a nu parasi localitatea sau tara, nu poate fi formulata decat o singura cale de atac, anume aceea a plangerii la instanta careia i-ar reveni competenta sa judece cauza in prima instanta.

Nu in ultimul rand, conform art.1403 alin.1 C.proc.pen.``incheierea prin care judecatorul respinge, in timpul urmaririi penale, revocarea, inlocuirea sau incetarea de drept a masurii preventive, nu este supusa niciunei cai de atac``.

Asa fiind, recursul declarat este inadmisibil si urmeaza a fost respins ca atare, in baza art.38515 pct.1 lit.a C.proc.pen.