Contract de vanzare-cumparare incheiat in procedura de privatizare. Actiune in stabilirea raspunderii pentru evictiune a vanzatorului

Prin urmare, in cazul in care partile unui contract de vanzare-cumparare incheiat in procedura de privatizare au prevazut ca raspunderea pentru evictiune a vanzatorului va fi angajata in conditiile dreptului comun - art. 1336 si urm. C. civ. - este intemeiata exceptia inadmisibilitatii actiunii in stabilirea raspunderii pentru evictiune a vanzatorului, dat fiind faptul ca, in acest domeniu, art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 cuprinde o reglementare speciala a acestei obligatii de garantie .

Nota : In prezenta decizie au fost avute in vedere dispozitiile din vechiul Cod civil.

Prin incheierea din data 8 mai 2012, Tribunalul Bucuresti, Sectia a VI-a civila, a unit exceptia prescriptiei extinctive cu fondul cauzei si a calificat exceptia inadmisibilitatii invocata de parata drept o aparare de fond .

Prin sentinta civila nr. 20101/21 decembrie 2012, Tribunalul Bucuresti, Sectia a VI-a civila, a admis actiunea reclamantei SC F.I. SRL, astfel cum a fost precizata, si a fost obligata parata A.V.A.S. la plata sumei de 13.704.091 lei cu titlu de prejudiciu si a sumei de 159.184 lei, cu titlu de cheltuieli de judecata .

Pentru a pronunta aceasta solutie, tribunalul a retinut ca intre antecesorii celor doua parti in proces - Asociatia Programul Actiunilor Salariatilor - CCCF si F.P.S. - a fost incheiat contractul de vanzare-cumparare nr. 49/1995, iar prin decizia civila nr. 675 A/23 septembrie 2008, reclamanta a fost obligata sa lase in deplina proprietate si linistita posesie proprietarilor de drept unul dintre imobilele ce au facut obiectul mentionatului contract de vanzare-cumparare, teren in suprafata de 585,45 mp si constructie in suprafata de 384,46 mp. Ca atare, avand in vedere raspunderea vanzatorului pentru evictiune si probele administrate, prima instanta a admis actiunea reclamantei, obligand parata la despagubiri corespunzatoare imobilului revendicat.

Impotriva acestei hotarari si a incheierilor de sedinta a declarat apel parata, criticand sentinta atacata pentru nelegalitate si netemeinicie.

Prin decizia nr. 174/30 aprilie 2013, Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a V-a civila, a admis apelul paratei, a schimbat in parte incheierea de sedinta din 8 mai 2012, a admis exceptia inadmisibilitatii actiunii si a respins actiunea reclamantei ca inadmisibila, astfel cum a fost precizata.

Pentru a pronunta aceasta decizie, instanta de apel a retinut ca in solutionarea apelului au prioritate motivele relative la gresita solutionare a exceptiei inadmisibilitatii de catre prima instanta de fond . Sub acest aspect, curtea de apel a apreciat ca in sentinta atacata prima instanta nu a analizat sustinerile paratei relative la inadmisibilitatea actiunii reclamantei, insa, avand in vedere ca nicio parte nu a solicitat trimiterea cauzei pentru rejudecare, aceste sustineri au fost analizate direct de instanta de apel.

Curtea de apel a apreciat ca in mod gresit prima instanta a retinut ca inadmisibilitatea este o simpla aparare de fond, in realitate fiind o veritabila exceptie . Astfel, raportat la obiectul cererii de chemare in judecata, respectiv plata unei sume de bani reprezentand contravaloarea prejudiciului cauzat prin restituirea in natura a unuia dintre imobilele ce au facut obiectul contractului nr. 49/1995, si la cauza acestuia, respectiv obligatia de garantie contra evictiunii, intemeiata pe dispozitiile art. 1336 si urm. C. civ. vechi, instanta de apel a apreciat ca in cauza se ridica problema raportului dintre legea speciala - O.U.G. nr. 88/1997 si, respectiv, legea generala - Codul civil si a raportului dintre legea interna si CEDO.

Sub aspectul raportului dintre legea speciala si legea generala, instanta de apel a retinut ca este incident principiul specialia generalibus derogant si ca reclamantul nu are un drept de optiune intre legea speciala si legea generala, chiar daca legea speciala nu interzice expres accesul la legea generala, intrucat, in caz contrar, ar fi nesocotita intentia legiuitorului de a reglementa anumite materii prin legi speciale.

Ca atare, intrucat contractul a fost incheiat inainte de intrarea in vigoare a Legii nr. 137/2002, in cauza sunt aplicabile dispozitiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, astfel cum prevede art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, dispozitie speciala ce reglementeaza conditii derogatorii de la dreptul comun de acordare a despagubirilor. Mai mult, in aceasta materie a fost pronuntata si Decizia RIL nr. 18/12 octombrie 2011 in interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 privind modalitatea de despagubire a persoanelor indreptatite.

Instanta de apel a mai retinut ca si prin alte decizii in interesul legii pronuntate de Inalta Curte de Casatie si Justitie cu privire la domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, instanta suprema a stabilit ca legea speciala inlatura de la aplicare legea generala, fara a fi nevoie ca principiul sa fie incorporat in textul legii speciale, iar dispozitiile legii speciale pot fi inlaturate doar daca contravin CEDO.

Sub acest aspect, al raportului dintre legea interna si CEDO, curtea de apel a retinut ca reclamanta nu a invocat si dovedit faptul ca anumite dispozitii din legea speciala contravin CEDO.

Adoptarea unei legi speciale care reglementeaza conditiile in care se pot acorda despagubiri si modalitatea de despagubire, a mai aratat instanta de apel, nu este de natura sa aduca atingere dreptului de acces la un tribunal al reclamantei, prevazut de art. 6 CEDO.

Impotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, criticand decizia atacata pentru motivele de nelegalitate prevazute de art. 304 pct. 7 si 9 C. proc. civ.

In dezvoltarea acestor motive de nelegalitate, recurenta-reclamanta a aratat ca instanta de apel s-a rezumat la prezentarea unor motive straine de natura pricinii, analizand cauza prin raportare la O.U.G. nr. 88/1997, fara sa faca referire la dispozitiile art. 969 si 1336 C. civ. care au constituit cauza cererii de chemare in judecata .

Cererea de chemare in judecata, a invederat recurenta, a fost intemeiata pe dispozitiile art. 969 si 1336 C. civ., data fiind raspunderea paratei-vanzator pentru evictiune, cuprinsa in clauza 6.3 din contractul de vanzare-cumparare nr. 49/1995, care este legea partilor. Or, a aratat recurenta, prin aceasta clauza intimata s-a obligat sa raspunda pentru linistita posesie, conform art. 1336 C. civ., clauza mentionata instituind o obligatie pe deplin valabila, astfel cum s-a aratat prin sentinta nr. 12747/2004 a Tribunalului Bucuresti, definitiva prin decizia nr. 462/2005 a Curtii de Apel Bucuresti si irevocabila prin decizia nr. 1483/2006 a I.C.C.J., hotarari judecatoresti prin care s-a respins irevocabil actiunea A.V.A.S. in constatarea nulitatii clauzei 6.3 din contract .

Recurenta a aratat ca, interpretand aceasta clauza, instantele au statuat ca aceasta clauza este o veritabila garantie contra evictiunii. Ca atare, intrucat acesta a fost temeiul juridic al actiunii in justitie, exceptia inadmisibilitatii actiunii invocata de intimata-parata este neintemeiata.

Mai mult, a invederat recurenta, decizia curtii de apel incalca principiul disponibilitatii prevazut de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., intrucat prin raportare la O.U.G. nr. 88/1997 curtea de apel depaseste cadrul procesul fixat la data formularii cererii de chemare in judecata .

Recurenta a aratat ca in speta este incident si motivul de recurs prevazut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., intrucat in speta nu se pot aplica dispozitiile O.U.G. nr. 88/1997, intrucat contractul de privatizare a fost incheiat in anul 1995.

Recurenta a mai invederat ca in cauza nu sunt aplicabile nici dispozitiile Deciziei RIL nr. 18/2010, care nu face referire la raportul dintre legea speciala si legea generala, ci analizeaza problemele de drept nascute din interpretarea neunitara a dispozitiilor speciale, doar in acele cauze intemeiate pe legea speciala.

Examinand actele si lucrarile dosarului, prin prisma motivelor de nelegalitate formulate, intemeiate pe dispozitiile art. 304 pct. 8 si 9 C. proc. civ., Inalta Curte a retinut ca recursul declarat este nefondat, pentru urmatoarele considerente:

Dreptul civil roman porneste de la doua principii fundamentale in interpretarea si delimitarea domeniului de aplicare a legii generale si, respectiv, a legii speciale: specialia generalibus derogant si generalia specialibus non derogant. Consecinta acestor principii de interpretare este aceea ca ori de cate ori exista dispozitii legale speciale ce reglementeaza o materie data este inlaturata de la aplicare legea generala care reglementeaza aceeasi materie, legea generala putand fi aplicata doar in completare, pentru acele aspecte ce au scapat reglementarii speciale. Neaplicarea legii generale pentru ipoteze legale cuprinse in dispozitii speciale este o regula de drept ce rezulta din aplicarea in practica a celor doua principii enuntate anterior. Ca atare, nu este necesara inlaturarea expresa de la aplicare a legii generale, prin dispozitii incluse in legea speciala, dupa cum nu este necesara nici pronuntarea unor decizii in interesul legii care sa lamureasca expres problema raportului dintre legea generala si legea speciala, intrucat principiile de drept - fie ca sunt incluse sau nu sunt incluse intr-o reglementare expresa - se impun partilor si interpretului intocmai ca legea, data fiind natura lor juridica de reguli fundamentale ale unui sistem de drept .

Pornind de la aceste consideratii, Inalta Curte a retinut ca problema de drept supusa atentiei judecatorului de la fond si analizata in fata instantei de apel priveste raportul dintre legea speciala si, respectiv, legea generala in materia raspunderii pentru evictiune a vanzatorului, in contractele de vanzare-cumparare incheiate in procedura de privatizare, dat fiind faptul ca, in acest domeniu, art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 cuprinde o reglementare speciala a acestei obligatii de garantie pentru evictiune a vanzatorului.

In speta, recurenta-reclamanta a solicitat instantelor de judecata sa stabileasca raspunderea pentru evictiune a intimatei-parate, fata de pierderea proprietatii si a linistitei posesii a unuia dintre bunurile imobile ce au facut obiectul contractului de privatizare, in conditiile dreptului comun, respectiv, art. 1336 si urm. raportat la art. 969 C. civ.

Prin urmare, fata de considerentele expuse anterior si avand in vedere ca problema intemeierii in drept a actiunii a fost ridicata de intimata-parata prin invocarea exceptiei inadmisibilitatii cererii, Inalta Curte nu poate retine primul motiv de recurs intemeiat pe dispozitiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., in sensul ca hotararea curtii de apel face referire la O.U.G. nr. 88/1997, si nu la art. 969 si art. 1336 C.c., astfel incat ar cuprinde motive straine de natura pricinii. Referirea instantei de apel la dispozitiile O.U.G. nr. 88/1997 s-a facut tocmai pornind de la raportul dintre aceasta lege speciala si legea generala - intelegand art. 969 si art. 1336 C. civ. invocate de reclamanta in sustinerea actiunii, intr-o materie, respectiv garantia vanzatorului contra evictiunii in contractele de privatizare, ce cuprinde o reglementare speciala. De altfel, judecatorul era obligat fata de existenta dublei reglementari, speciala si generala, si fata de principiul specialia generalibus derogant, sa analizeze si sa stabileasca norma de drept aplicabila in speta, fie prin manifestarea unui rol activ, conform art. 129 C. proc. civ., fie, cazul in speta, prin analiza exceptiei invocata de intimata in aparare. Ca atare, nu se poate retine nicio incalcare a principiului disponibilitatii, intrucat drepturile procesuale ale partilor, inclusiv dreptul general de petitionare, de investire a instantei de judecata, nu pot fi exercitate decat in limitele stabilite de lege, intelegand si principiile, regulile fundamentale ale unui sistem de drept .

Cat priveste sustinerea recurentei-reclamante relativa la existenta in contractul dedus judecatii a unei clauze de garantie contra evictiunii intemeiata pe dispozitiile art. 1336 C. civ., clauza ce ar fi fost recunoscuta ca valida prin mai multe hotarari judecatoresti, Inalta Curte a retinut urmatoarele:

Astfel cum s-a aratat in cele expuse anterior, inlaturarea de la aplicare a legii generale ori de cate ori exista o dispozitie speciala intr-o materie data nu trebuie sa fie expresa, intrucat este consecinta directa a principiului specialia generalibus derogant, fiind de la sine inteleasa. Prin urmare, tot ca o consecinta a acestui principiu, nu este permisa conventia partilor care sa impuna aplicarea legii generale, inlaturand de la aplicare dispozitia speciala mai restrictiva, avand in vedere limitele instituite de dispozitiile art. 5 C. civ., in care se poate manifesta libertatea de a contracta a partilor. Faptul ca art. 6.3 din contractul dedus judecatii, care instituie obligatia de garantie contra evictiunii a intimatei-parate, a fost declarat valid prin respingerea actiunii in anulare a intimatei, este fara relevanta in speta de fata, intrucat hotararile judecatoresti pronuntate in respectiva speta, au avut in vedere motivele de nulitate invocate de catre intimata.

Ca atare, nu s-ar putea sustine ca prin aceste hotarari judecatoresti a fost transata problema raportului dintre legea speciala si legea generala, in sensul inlaturarii de la aplicare a legii speciale. De altfel, practica judecatoreasca este unanima in a aprecia ca trimiterea facuta de partile unui contract la o anumita dispozitie legala, chiar gresita, nu afecteaza valabilitatea clauzei contractuale respective, intrucat interpretarea si aplicarea legii revine instantei de judecata .

Avand in vedere aceste considerente, Inalta Curte a retinut ca trimiterea facuta de partile contractante la dispozitiile art. 1336 C. civ. in clauza 6.3, ce instituie obligatia de garantie contra evictiunii a intimatei-parate, nu intra in principiul reglementat de art. 969 C. civ. - pacta sunt servanda, intrucat nu le este permisa partilor conventia asupra legii aplicabile, instanta de judecata nefiind obligata sa dezlege pricina prin raportare la norma aleasa de parti.

Inalta Curte a respins ca neintemeiat si cel de-al doilea motiv relativ la gresita interpretare si aplicare a legii, retinand ca in speta, desi contractul de vanzare-cumparare a fost incheiat in anul 1995, sunt aplicabile dispozitiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, fata de dispozitiile speciale ale art. 30 din Legea nr. 137/2002 care stabilesc aplicarea retroactiva a legii, respectiv, pentru contractele incheiate anterior intrarii sale in vigoare, astfel cum corect a retinut instanta de apel.

Cat priveste gresita aplicare in speta a Deciziei RIL nr. 18/2010, Inalta Curte a retinut ca instanta de apel nu a facut o aplicare efectiva in speta a respectivei decizii in interesul legii, ci doar a facut trimitere la continutul acesteia sub aspectul conditiilor restrictive instituite in materia raspunderii pentru evictiune din contractele de privatizare prin legea speciala, astfel cum a fost interpretata de instanta suprema prin respectiva decizie, lege care se aplica prioritar fata de legea generala.

Pentru considerentele mai sus invocate, in baza art. 312 C. proc. civ., Inalta Curte a respins recursul declarat ca nefondat.