Hotararea CEDO in Cauza Grosaru impotriva Romaniei

1. Am votat ca si majoritatea pentru incalcarea art. 13 din Conventie coroborat cu art. 3 din Protocolul nr. 1. Mi se pare important faptul ca Curtea ar trebui sa continue sa isi dezvolte jurisprudenta referitoare la art. 13 (vezi, in acest sens, opinia mea disidenta in Cauza Zavoloka impotriva Letoniei, Cererea nr. 58.447/00, 7 iulie 2009).

2. Totusi, in speta, Curtea s-a multumit, in rationamentul sau asupra art. 13, sa faca trimitere la concluziile sale referitoare la art. 3 din Protocolul nr. 1. Facand acest lucru, aceasta a pierdut o ocazie de a preciza amploarea obligatiilor ce rezulta din art. 13 atunci cand survin probleme de respectare a drepturilor omului in contextul alegerilor nationale. Curtea a apreciat ca prevederile legii electorale referitoare la minoritatile nationale erau lipsite de claritate si ca organele insarcinate sa analizeze litigiile in materie electorala nu erau suficient de impartiale; de asemenea, Curtea a observat ca nicio instanta nu s-a pronuntat asupra interpretarii dreptului, nici macar asupra litigiului in sine. Din aceste motive, a constatat incalcarea art. 3. In ceea ce priveste incalcarea art. 13 coroborat cu art. 3 din Protocolul nr. 1, aceasta a facut trimitere la concluziile sale referitoare la lipsa unui control jurisdictional (vezi paragraful 62 din hotarare).

3. Trebuie mentionat faptul ca, pana la aceasta hotarare, Curtea analiza din perspectiva art. 3 din Protocolul nr. 1 functionarea recursurilor referitoare la sustineri pe probleme electorale (vezi Podkolzina impotriva Letoniei, nr. 46.726/99, A� 37, CEDO 2002-II). In Cauza Podkolzina, aceasta a considerat ca nu era necesar sa analizeze separat lipsa unui recurs efectiv din punctul de vedere al art. 13 (ibidem, A� 45). Cauza de fata marcheaza asadar o cotitura in jurisprudenta sa, cotitura la care subscriu.

4. Ramane adevarat faptul ca problematica ridicata in speta este aceea a naturii si a amplorii obligatiilor ce decurg din art. 13, in limita relevantei acestor elemente pentru analiza cauzei de fata. Cu alte cuvinte, trebuie sa ne intrebam care sunt recursurile efective care ar trebui sa existe pentru analiza alegatiilor privind incalcarea dreptului la alegeri libere. Pana in prezent, Curtea a desprins in jurisprudenta sa mai multe elemente care precizeaza notiunea de recurs efectiv in sensul art. 13. De asemenea, aceasta a admis ca, pentru ca recursul sa fie efectiv, nu era necesar sa fie judiciar sau sa fie suficient siesi: o serie de recursuri privite in ansamblul lor pot raspunde cerintei de efectivitate. In plus, efectivitatea, asa cum o interpreteaza Curtea, consta atat in impiedicarea aparitiei sau perpetuarii incalcarii pretinse, cat si in oferirea unui remediu adecvat victimei incalcarii, de exemplu sub forma unei despagubiri, pentru orice incalcare deja produsa (vezi Kudla impotriva Poloniei [MC], nr. 30.210/96, A� 158, CEDO 2000-XI).

5. In speta, reclamantul sustinea, in temeiul art. 13, ca niciun recurs nu ii permitea sa isi recupereze locul in Parlament; la randul sau, Guvernul argumenta ca compunerea Biroului Electoral Central respecta cerintele obligatorii pentru ca recursurile in fata sa sa fie considerate efective. Or, intrucat Curtea a facut trimitere la concluzia sa referitoare la lipsa unui control jurisdictional, aceasta nu a dezvoltat nici pornind de la observatiile partilor, nici din propria initiativa notiunea de efectivitate a recursurilor in cazuri precum cel al reclamantului. Observ in aceasta privinta faptul ca Codul bunelor practici in materie electorala adoptat in 2002 de Comisia de la Venetia a Consiliului Europei admite ca un recurs poate fi efectiv nu numai atunci cand este analizat de instante, ci si atunci cand este examinat de comisii electorale (vezi paragraful 93 din cod, citat la paragraful 22 din hotarare). Consider ca, limitandu-se la a face trimitere la lipsa de control jurisdictional disponibil pentru partile interesate in general si pentru reclamant in particular, Curtea nu a raspuns la intrebarea ridicata din perspectiva art. 13, si anume cea a existentei unui ansamblu eficient de institutii si proceduri care i-ar fi permis reclamantului sa conteste in fond privarea de mandat a carui victima se considera si sa ceara o reparatie adecvata.