Renuntare la judecata. Renuntare la drept. Deosebiri. Consecinte

pentru ca prin renuntarea la judecata reclamantul nu-si abandoneaza si posibilitatea de a exercita ulterior o actiune impotriva aceluiasi parat, cu acelasi obiect si cu aceeasi cauza, in timp ce prin renuntarea la insusi dreptul dedus judecatii reclamantul renunta definitiv la pretentia sa, nemaiputand reinvesti instanta cu o cerere identica, efectele juridice ale actelor de dispozitie mai sus analizate fiind diferite. Ca atare, este nelegala hotararea prin care instanta a luat act atat de renuntarea la drept, cat si de renuntarea la judecarea cererii introductive.


Prin incheierea nr. 2595 din 5 octombrie 2009 pronuntata in dosarul nr. 1505/108/2009 Tribunalul Arad a luat act de renuntarea la dreptul pretins si la judecarea actiunii comerciale in pretentii formulata de creditoarea S.C. A S.R.L. Arad impotriva debitorilor N.C.D. si S.C. E S.A. Bucuresti, obligand societatea creditoare sa plateasca d-lui N.C.D. suma de 14.280 lei cu titlu de cheltuieli de judecata, dand-o, totodata, in debit pe debitoare cu suma de 6.832,50 lei cheltuieli de judecata neachitate.
Pentru a hotari astfel prima instanta a retinut ca prin cererea de chemare in judecata reclamanta a solicitat obligarea paratilor, in solidar, sa-i plateasca suma de 304.633,93 lei reprezentand contravaloarea reparatiilor autovehiculului societatii, aratand in motivare ca la data de 12 aprilie 2008 pe D.N. 7 a avut loc un eveniment rutier in urma caruia paratul N.C.D., care conducea autoturismul marca Renault, a acrosat autobasculanta DAF, condusa de angajatul reclamantei, cauzand autotractorului o paguba de 80%. Parata S.C. E S.A. Bucuresti, care este asiguratorul soferului vinovat de acest accident, desi a intocmit actele necesare a refuzat plata despagubirilor. In sedinta publica din 15 iunie 2009 instanta a pus in vedere reclamantei sa achite o diferenta de taxa judiciara de timbru de 6.832,5 lei, sub sanctiunea anularii cererii. Aceasta nu s-a conformat celor dispuse de tribunal si, ca urmare a incheierii tranzactiei depuse la dosar, a aratat ca renunta la judecata si la dreptul pretins. Cum renuntarea nu s-a facut pana la prima zi de infatisare, ci dupa citarea paratilor, in temeiul art. 246 alin. 3 din Codul de procedura civila, paratul N.C.D. a solicitat plata cheltuielilor de judecata constand in onorariu avocatial.
Fata de cererea de renuntare la drept si la judecata, vazand prevederile art. 246 si 247 din acelasi cod, instanta de fond a luat act de vointa reclamantului, iar in temeiul alin. 3 al art. 246 a obligat persoana juridica la plata cheltuielilor de judecata fata de paratul N.C.D. De asemenea, avand in vedere dispozitiile art. 24 alin. 21 din Legea nr. 146/1997, modificata, reclamanta avand dreptul de a formula o cerere de restituire a ? din valoarea taxelor achitate, precum si cele ale art. 20 alin. 5 din acelasi act normativ, tribunalul a dispus darea in debit cu diferenta de taxa de timbru de 6.832,50 lei pe care partea nu a achitat-o.
Impotriva incheierii de mai sus, in termen legal, a declarat recurs reclamanta S.C. A S.R.L. Arad, solicitand modificarea in parte a hotararii atacate, in sensul inlaturarii obligarii sale la plata catre paratul N.C.D. a cheltuielilor de judecata de 14.280 lei, precum si a dispozitiei de dare in debit cu suma de 6.832,50 lei.
Prin decizia civila nr. 113 din 26 ianuarie 2010 pronuntata in dosarul nr. 1505/108/2009 Curtea de Apel Timisoara a admis recursul reclamantei si a casat in tot hotararea atacata, trimitand cauza spre rejudecare aceleiasi instante.
Pentru a decide astfel instanta de control judiciar a retinut, mai intai, ca in speta nu sunt incidente cazurile de recurs prevazute de pct. 7 si 8 ale art. 304 din Codul de procedura civila, invocate de reclamanta, intrucat nu ne aflam in situatia in care tribunalul nu si-ar fi motivat hotararea prin care a luat act de vointa partilor, incheierea recurata necuprinzand motive contradictorii ori straine de natura pricinii si nici in ipoteza incalcarii principiului inscris in art. 969 din Codul civil, potrivit caruia conventiile legal facute au putere de lege intre partile contractante .
Cu toate acestea, Curtea a apreciat ca motivul de recurs aratat la pct. 9 al art. 304 este intemeiat, hotararea pronuntata de prima instanta, desi nu este lipsita de temei legal, a fost data cu aplicarea gresita a legii. O hotarare este lipsita de temei legal atunci cand, din modul cum este redactata, nu se poate determina daca legea a fost sau nu corect aplicata, lipsa de temei legal netrebuind a fi confundata cu violarea legii sau cu nemotivarea. Lipsa de baza legala a hotararii inseamna absenta unei norme juridice care sa poata constitui premisa majora a silogismului judiciar fata de solutia data . Cu alte cuvinte, urmeaza a se constata, pe de o parte, ca hotararea nu este motivata in drept (daca ea este motivata, dar gresit, atunci viciul consta in violarea legii, cu nuantele ei a�� gresita interpretare sau aplicare a legii), iar pe de alta parte, ca nu exista in legislatia in vigoare o norma juridica aplicabila ca premisa majora pentru concluzia la care s-a ajuns in cauza.
Criticile recurentei privitoare la faptul ca hotararea atacata a fost data cu incalcarea sau aplicarea gresita a legii, adica cu nesocotirea, de regula, a unei norme de drept substantial ori cu interpretarea eronata a normei juridice aplicabile sunt pe deplin justificate. Pentru a fi in prezenta primei ipoteze trebuie intrunite urmatoarele conditii: a) legea pretins violata sa existe si sa fie in vigoare la momentul judecatii; b) sa existe o contradictie intre considerentele si dispozitivul hotararii; c) viciul sa se afle in dispozitivul hotararii, care contravine exigentelor legii stabilite corect in considerente. In schimb, pentru a fi in prezenta celei de-a doua ipoteze, trebuie ca instanta, recurgand la textele de lege aplicabile litigiului, sa le fi dat o gresita interpretare sau faptele retinute sa fi fost gresit calificate, in raport cu exigentele textelor de lege, ipoteza care se regaseste in speta.
Astfel, prin incheierea atacata tribunalul a luat act atat de renuntarea la dreptul pretins, cat si la judecarea cererii de chemare in judecata formulata de reclamanta S.C. A S.R.L. Arad impotriva paratilor N.C.D. si S.C. E S.A. Bucuresti, obligand societatea reclamanta sa plateasca d-lui N.C.D. suma de 14.280 lei cu titlu de cheltuieli de judecata .
Procedand in acest fel, prima instanta a pronuntat o hotarare nelegala intrucat, fata de continutul inscrisului intitulat a��Tranzactiea��, depus la dosar atat de reclamanta la termenul din 15 iunie 2009, cat si de parata S.C. E S.A. la data de 18 iunie 2009, judecatorul fondului trebuia sa se edifice daca partile au inteles sa puna capat litigiului printr-o tranzactie, consecinta fiind aceea ca a��invoialaa�� lor va alcatui dispozitivul hotararii, care desi constituie un act de dispozitie, reprezinta un contract judiciar care, ca orice conventie, este susceptibila de a fi atacata pe calea actiunii in anulare pentru motivele prevazute de lege, sau daca nu, care este actul de dispozitie pe care reclamanta a inteles sa il emane, distinctia fiind anevoioasa nu numai pentru ca cele doua forme ale desistarii se afla sub semnul unor trasaturi comune, dar si pentru ca insasi operatia de departajare nu este lesnicioasa, manifestarea de vointa a reclamantei fiind imprecisa, instanta avand datoria de a o interpreta, in mod gresit prin incheiere tribunalul luand act atat de renuntarea la judecata, cat si de renuntarea la dreptul subiectiv. Aceasta, desi primul act de dispozitie poate fi determinat de ivirea in viitor a unor imprejurari mai favorabile pentru pozitia procesuala a reclamantului, efectele renuntarii producandu-se retroactiv, cu consecinta repunerii partilor in situatia anterioara declansarii litigiului, motiv pentru care, in cazul in care dreptul la actiune nu s-a prescris, reclamantul are posibilitatea de a introduce o noua cerere de chemare in judecata pentru valorificarea aceluiasi drept, fara sa i se poata opune cu succes autoritatea de lucru judecat, in procesul anterior nejudecandu-se, practic, nimic. In schimb, prin renuntarea la dreptul subiectiv pretins impotriva paratului, reclamantul pierde posibilitatea de a se mai adresa instantei cu o noua cerere de chemare in judecata prin care sa urmareasca valorificarea respectivului drept . Tocmai de aceea, in acest caz, pentru parat nemaiexistand riscul de a fi actionat din nou in justitie, nu mai este necesar acordul sau pentru ca instanta sa ia act de renuntarea la drept, actiunea introductiva urmand sa fie respinsa ca nefondata.
Chiar daca cele doua forme ale desistarii, renuntarea la judecata si renuntarea la dreptul pretins, prezinta cateva trasaturi comune (se sprijina pe manifestarea voluntara de vointa a reclamantului, numai uneori urmata si de consimtamantul paratului, au ca efect inchiderea sau stingerea judecatii, prin renuntarea la judecata inchiderea procesului constituind efectul principal al renuntarii, iar prin renuntarea la insusi dreptul dedus judecatii, stingerea constituind efectul secundar al renuntarii, amandoua exprima dorinta de conciliere), distinctia dintre ele este absolut necesar a fi facuta, tocmai pentru ca prin renuntarea la judecata reclamantul nu-si abandoneaza si posibilitatea de a exercita ulterior o actiune impotriva aceluiasi parat, cu acelasi obiect si cu aceeasi cauza, in timp ce prin renuntarea la insusi dreptul dedus judecatii reclamantul renunta definitiv la pretentia sa, nemaiputand reinvesti instanta cu o cerere identica, efectele juridice ale actelor de dispozitie mai sus analizate fiind diferite. Or, fata de continutul dispozitivului hotararii primei instante, presupunand ca aceasta ar ramane irevocabila, nu se poate sti daca societatea reclamanta mai are sau nu dreptul, in cadrul termenului de prescriptie, sa promoveze un nou proces pentru a-si acoperi integral paguba pe care a reclamat-o, tinand seama ca potrivit actului depus la dosar i-a fost platita de societatea de asigurare doar suma de 50.000 lei, desi cererea de chemare in judecata a fost formulata pentru despagubiri de 304.633,93 lei.
Pe de alta parte, incheierea atacata este nelegala si intrucat, in ceea priveste suma pentru care recurenta a fost data in debit, constand in diferenta de taxa judiciara de timbru de 6.832,50 lei, judecatorul fondului, desi la termenul din 15 iunie 2009 a constatat si pus in vedere reprezentantului societatii necesitatea timbrarii la valoare, sub sanctiunea anularii cererii, ulterior el a solutionat actiunea in pretentii fara sa faca aplicarea art. 20 din Legea nr. 146/1997, modificata, care statueaza fara echivoc ca taxele judiciare de timbru se platesc anticipat, iar daca taxa nu a fost platita in cuantumul legal in momentul inregistrarii cererii instanta va pune in vedere petentului sa achite suma datorata pana la primul termen de judecata, neindeplinirea obligatiei de plata pana la termenul stabilit fiind sanctionata cu anularea cererii, prevederi similare fiind cuprinse si in art. 9 din O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar, cu modificarile ulterioare. De asemenea, tribunalul, invocand art. 23 alin. 21 din Legea nr. 146/1997, modificata, in mod gresit a facut aplicarea, prin analogie, a alin. 5 al art. 20 din acelasi act normativ, referitor la darea in debit pentru diferenta de taxa de timbru neachitata. Acest din urma text de lege priveste exclusiv instantele de control judiciar, statuand ca in situatia in care instanta judecatoreasca investita cu solutionarea unei cai de atac ordinare sau extraordinare constata ca in fazele procesuale anterioare taxa judiciara de timbru nu a fost platita in cuantumul legal, va dispune obligarea partii la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotararii constituind titlu executoriu. Executarea silita a hotararii se va efectua prin organele de executare ale unitatilor teritoriale subordonate Ministerului Finantelor Publice in a caror raza teritoriala isi are domiciliul sau sediul debitorul, potrivit legislatiei privind executarea silita a creantelor bugetare. Aceasta, cu atat mai mult cu cat darea in debit se refera la a��debitoarea�� (or, in primul alineat al dispozitivului sunt mentionati doi debitori a�� dl. N.C.D. si S.C. E S.A. Bucuresti a��, desi acestia au avut calitatea de parati si, deci, nu datorau nicio taxa judiciara), fara a se preciza expres partea, cu indicarea elementelor de identificare strict necesare in vederea executarii hotararii.
Fata de cele retinute, in baza art. 312 alin. 2 si 5 din Codul de procedura civila, Curtea a admis recursul formulat de reclamanta S.C. A S.R.L. Arad, a casat in tot incheierea atacata si a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Arad, urmand ca aceasta instanta sa verifice atat actul de dispozitie depus de parti, cat si existenta la dosar a taxelor judiciare aferente cererii de chemare in judecata, precum si sa statueze cu privire la cheltuielile de judecata solicitate de paratul persoana fizica.