Determinarea legii aplicabile in cadrul unui raport juridic cu element de extraneitate

Prin urmare, este obligatia instantei sesizate sa stabileasca legea aplicabila in cazul unui conflict intre legea tarii careia ii apartine instanta sesizata cu solutionarea litigiului (lex fori) si legea straina cu care raportul are legatura prin elementul sau de extraneitate, instanta nefiind tinuta de textul de lege indicat de parte .

1 - Obiectul cauzei si sentinta pronuntata la data de 2 iunie 2011 de Tribunalul Bucuresti, Sectia comerciala, ca prima instanta.

Prin actiunea introductiva, inregistrata la 4 mai 2010 pe rolul Tribunalul Bucuresti reclamantul P.F. a solicitat obligarea paratei SC C.I. SRL, cu sediul in Bucuresti Str. J. nr..62, inregistrata la O.R.C. sub nr. J40/xx512/1993, la plata sumei de 1.094.666,64 euro reprezentand cuantumul creantei principale care incumba paratei conform contractelor de vanzare-cumparare de parti sociale incheiate de parata cu V. SpA la data de 29 noiembrie 2006, cu M.I. SpA la 3 octombrie 2006 cu Dl. R.B. la data de 3 octombrie 2007 si a cesiunii de creanta subsecventa intervenita intre reclamant si vanzatorii din cele trei contracte de vanzare-cumparare de parti sociale.

In motivare, reclamanta a aratat ca parata SC C.I. SRL a achizitionat in perioada 2006-2007 100% din capitalul social al societatii italiene G.M. SpA, in baza a trei contracte de vanzare-cumparare parti sociale incheiate cu asociatii societatii italiene, parte din pretul convenit pentru partile sociale achizitionate de la fiecare asociat urmand sa fie achitat de dobanditoare in 24 de transe lunare egale.

Potrivit reclamantului, la data semnarii celor trei contracte de vanzare-cumparare avea calitatea de asociat majoritar al paratei C., detinand o cota de participare la capitalul social al acesteia de 59,69%. In considerarea acestui fapt si a colaborarii indelungate de afaceri cu vanzatorii, reclamantul s-a angajat fata de vanzatori ca, in situatia ca vinde integral sau intr-o proportie majoritara cota sa de participare la capitalul social al C. sa preia creantele vanzatorilor impotriva societatii C. pentru ratele neachitate la acea data .

A sustinut reclamantul ca aceasta intelegere a partilor s-a dorit a fi o garantie suplimentara pentru incasarea integrala a pretului partilor sociale vandute, fiind impusa de vanzatori ca o conditie esentiala pentru perfectarea tranzactiei.

Potrivit reclamantului, la data de 4 februarie 2008 si-a cesionat catre societatea poloneza P.M. 75% din cota sa de participare la capitalul social al C., iar dupa perfectarea acestei tranzactii a incheiat cu cei trei vanzatori cesiunea de creanta asumata prin cele trei contracte de vanzare-cumparare, transferand vanzatorilor pretul creantelor din acel moment, respectiv suma de 1.094.666,64 euro si notificand parata C., in calitate de debitor cedat preluarea creantelor de la cei trei vanzatori.

Cu privire la pozitia paratei C. reclamantul a sustinut ca dupa notificarea cesiunii de creanta astfel consimtita, aceasta a refuzat sa-si mai onoreze obligatiile de plata asumate prin cele trei contracte de vanzare-cumparare ceea ce a determinat promovarea prezentei actiuni .

In aparare parata SC C.I. SRL a formulat intampinare prin care a invocat exceptia de necompetenta generala a instantelor romane sustinand ca legea aplicabila contractelor de vanzare-cumparare parti sociale si contractului de cesiune de creanta este legea italiana.

Pe fondul cauzei parata a aratat ca pretul actiunilor G.M. SpA a fost inclus si achitat de catre societatea poloneza P.M. ca parte din pretul achitat reclamantului si celorlalti asociati din C. pentru partile sociale cedate.

Astfel investit, Tribunalul Bucuresti, prin incheierea de la termenul din 14 februarie 2011, a respins ca neintemeiata exceptia necompetentei generale a instantelor romane apreciind, in raport de argumentele paratei, circumscrise numai dificultatilor pe care le-ar avea instanta romana in aplicarea legii italiene, ca potrivit art. 7 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept international privat continutul legii straine se stabileste de instanta judecatoreasca prin atestari de la organele statului care au edictat-o, prin avizul unui expert, partea care o invoca putand fi obligata sa faca dovada continutului ei.

Cu privire la fondul cererii introductive, tribunalul a considerat ca esentiala este identificarea legii aplicabile raportului juridic fundamental, cel din care a izvorat dreptul afirmat de reclamant de a pretinde restul de pret de la parata, respectiv cele trei contracte de vanzare-cumparare de parti sociale ale capitalului social al unei societati comerciale persoana juridica de drept privat italian.

In opinia primei instante dispozitiile aplicabile pentru solutionarea acestei chestiuni sunt cele din art. 157 din Legea nr. 105/1002 potrivit carora conditiile si efectele transmiterii unui titlu de valoare ce sunt supuse legii aplicabile statutului organic al persoanei juridice emitente.

Concluzionand, tribunalul a retinut ca cele trei contracte de vanzare-cumparare de parti sociale sunt guvernate de legea italiana.

In continuarea rationamentului, prima instanta a constatat ca reclamantul nu a indicat textele legii italiene aplicabile transmiterii de parti sociale, iar cererea precizatoare depusa la termenul din 2 mai 2011 in sensul ca se intemeiaza pe prevederile legii italiene referitoare la cesiunea de creanta, a fost declarata tardiva.

In acest context, judecatorul roman nu este obligat sa cunoasca legea straina, reclamantul fiind dator sa faca dovada continutului sau, dovada pe care acesta nu a facut-o, ceea ce impune solutia de respingere a actiunii.

2 - Apelul. Decizia pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a VI-a civila la 20 aprilie 2012.

Prin decizia nr. 185, Curtea de Apel Bucuresti a admis apelurile declarate de reclamantul P.F. si parata SC C.I. SRL impotriva sentintei fondului pe care a anulat-o si a trimis cauza spre rejudecare aceleiasi instante, Tribunalul Bucuresti.

Pentru a hotari astfel, instanta de control judiciar a retinut urmatoarele:

Cu privire la exceptia necompetentei generale a instantei invocata de parata SC C.I. SRL prin intampinare, intemeiata pe clauza compromisorie inserata in contractul de vanzare-cumparare incheiat la 14 februarie 2008 cu P.M. instanta a constatat lipsa de temei a sustinerilor intimatei-parate, care nu poate invoca o atare exceptie decat in fata primei instante inainte de a-si formula apararile conform art. 3433 alin. (2) lit. a) C. proc. civ.

Cu privire la dreptul aplicabil raportului juridic dedus judecatii, avand in vedere ca reclamantul isi intemeiaza pretentiile sale pe angajamentul luat ca persoana fizica in cele trei contracte de vanzare-cumparare parti sociale, instanta a apreciat ca in stabilirea legii aplicabile este relevanta obligatia caracteristica in operatiunea juridica prealabila cesiunii de creanta, respectiv cesiunea de parti sociale, care a fost convenita dupa legea italiana, astfel ca legea aplicabila litigiului este cea a creantei cedate, adica legea italiana sub care cei trei actionari V. SpA, M.I. SpA si R.B. si-au cesionat partile sociale detinute la G.M. SpA.

In acest sens, instanta a apreciat ca se impunea a fi verificat daca dupa legea italiana exista elementele constitutive ale cesiunii de creanta invocata de reclamant, respectiv cesiunea catre reclamant a creantei detinute de cele trei societati fata de debitoarea lor, parata din prezenta cauza.

Cum reclamantul a depus avizul unor experti italieni cu privire la dreptul italian, se poate verifica indeplinirea conditiilor constitutive ale operatiunii de cesiune, iar refuzul primei instante de a judeca litigiul pe fond impune, in raport de art. 297 C. proc. civ., anularea sentintei si trimiterea cauzei spre rejudecare.

Totodata, instanta a constatat ca reclamantul a invocat ca temei al dreptului sau de creanta angajamentul luat fata de cele trei cedente de parti sociale si notificarea pe care acestea au adresat-o paratei, neprevalandu-se de contractul incheiat cu P.M. SA.

3. Recursul. Motivele de recurs.

Impotriva acestei decizii a declarat recurs, in termen legal, parata SC C.I. SRL, solicitand modificarea in parte a deciziei in sensul respingerii apelului declarat de reclamant si mentinerea obligarii acesteia la plata cheltuielilor de judecata suportate in fond si apel in cuantum de 67.050,39 lei.

Recurenta si-a intemeiat criticile de nelegalitate pe ipotezele reglementate de art. 304 pct. 9 si pct. 7 C. proc. civ., in dezvoltarea carora a sustinut, in sinteza, urmatoarele:

Sub un prim aspect, recurenta a invocat incalcarea dispozitiilor legale, respectiv art. 1591 alin. (1) C. proc. civ. in ceea ce priveste solutionarea exceptiei necompetentei generale a instantelor judecatoresti, in conditiile in care prin contractul de vanzare-cumparare de parti sociale incheiat cu P.M. SA la 14 februarie 2008 se insereaza o clauza compromisorie in favoarea Centrului de Arbitraj al Camerei Federale Austriece de Comert.

Potrivit recurentei, reclamantul si-a intemeiat creanta pe elementele contractelor de vanzare-cumparare incheiate cu partile italiene, dar si pe contractul de vanzare-cumparare incheiat cu P.M. SA, ceea ce atrage incidenta clauzei compromisorii, necompetenta instantelor judecatoresti putand fi invocate de parti in orice stare a pricinii, iar dispozitiile art. 3433 alin. (2) C. proc. civ. pe care instanta de apel isi intemeiaza solutia de respingere a exceptiei nu sunt incidente, deoarece se refera la tribunalul arbitral.

Sub un al doilea aspect subsumat motivului intemeiat pe art. 304 pct. 9, recurenta a sustinut ca reclamantul si-a intemeiat cererea de chemare in judecata pe dispozitiile art. 969 C. civ. roman, iar instanta de apel nu putea sa modifice sistemul de drept aplicabil situatiei prezentate de reclamant, retinand aplicarea dreptului italian fara a-si incalca obligatia de impartialitate.

Sub un ultim aspect, recurenta a sustinut ca instanta de apel nu a indicat motivele pe care se sprijina decizia de admitere a apelului reclamantului afirmand numai ca legea aplicabila este legea italiana, desi reclamantul s-a intemeiat pe dispozitiile legii romane, iar cererea precizatoare din data de 2 mai 2011 prin care isi modifica temeiul de drept al actiunii a fost corect calificata de prima instanta ca o cerere modificatoare depusa tardiv in raport de dispozitiile art. 132 C. proc. civ.

Cu privire la cererea de recurs, reclamantul-intimat a formulat intampinare la 21 ianuarie 2013 solicitand respingerea recursului ca nefondat.

In esenta, reclamantul a aratat ca instanta romana este obligata sa aplice legea straina, daca continutul sau este dovedit in modalitatile prevazute in art. 7 din Legea nr. 105/1992, dovezi administrate in fata primei instante.

4. Inalta Curte, verificand in cadrul controlului de legalitate decizia atacata in raport de motivele invocate, constata ca recursul este nefondat pentru considerentele ce urmeaza:

4.1. Cu privire la exceptia necompetentei generale a instantelor judecatoresti.

In primul rand, Curtea constata ca aceasta aparare a paratei-recurente intemeiata pe invocarea clauzei compromisorii existente intr-un contract in care nu este parte are un caracter formal, neavand nicio legatura cu obiectul cauzei si cadrul procesual stabilit prin actiunea introductiva, respectiv cu raportul juridic dedus judecatii.

Obiectul cererii de chemare in judecata a vizat obligarea paratei la plata sumei de 1.094.666,64 Euro reprezentand cuantumul creantei ce-i incumba conform contractelor de vanzare-cumparare incheiate de parata cu privire la partile sociale reprezentand 100% din capitalul social al societatii italiene G.M. SpA si cesiuni de creanta subsecvente pentru restul de pret ramas neachitat, cesiune intervenita intre reclamant si vanzatorii italieni ai partilor sociale.

Clauza compromisorie invocata de parata-recurenta a fost consimtita in contractul de vanzare-cumparare incheiat la 14 februarie 2008 prin care reclamantul din prezenta cauza isi cesioneaza catre o societate poloneza P.M. SA cota sa de participare la societatea parata SC C.I. SRL.

Invocarea acestui contract de vanzare-cumparare in prezenta actiune a avut ca scop numai dovedirea indeplinirii conditiei din contractele de vanzare-cumparare incheiate cu asociatii italieni, de natura sa activeze garantia suplimentara acordata vanzatorilor italieni pentru incasarea integrala a pretului vanzarii in ipoteza in care reclamantul, asociat majoritar al cumparatorului SC C.I. SRL, isi va vinde participatia sa.

Asadar, raportul juridic dedus judecatii nu vizeaza contractul de vanzare-cumparare din 14 februarie 2008 incheiat de reclamant cu societatea poloneza in care este prevazuta la art. 12.11 o clauza compromisorie, contract in care parata-recurenta SC C.I. SRL nici nu este parte .

Chiar daca parata SC C.I. SRL sustine prin intampinare ca nu datoreaza restul de pret, deoarece prin preluarea partilor sociale de catre societatea poloneza de la reclamant s-ar fi achitat si valoarea ramasa de platit pentru societatea italiana, aceasta aparare nu o legitimeaza procesual sa invoce o clauza compromisorie dintr-un contract in care nu a fost parte si care nu face obiectul raportului juridic dedus judecatii, el putand fi examinat, la rigoare, ca un mijloc de proba in verificarea afirmatiilor sale.

Prin urmare, Curtea apreciaza invocarea acestei exceptii inaplicabila cauzei, straina de raportul juridic dedus judecatii neputandu-se stabili fata de obiectul actiunii incidenta clauzei compromisorii respective, in conditiile in care nu s-a formulat o cerere reconventionala sau o cerere de interventie din partea societatii poloneze intemeiata pe contractul care contine clauza compromisorie, singura indreptatita cu respectarea insa a dispozitiilor legale sa o invoce.

Distinct de acestea, chiar daca din punct de vedere al dispozitiilor procedurale referitoare la arbitraj art. 343 si urm. C. proc. civ., solutia pronuntata de instanta de apel in sensul respingerii exceptiei este corecta, esentiala in solutionarea exceptiei este imprejurarea ca parata nu poate invoca aceasta exceptie deoarece nu este indeplinita conditia premisa instituita in art. 3434 - respectiv, partile din proces sa fi incheiat o conventie arbitrala cu privire la litigiul dedus judecatii.

In ceea ce priveste temeiul de drept al cererii si legea aplicabila, indicarea in cererea introductiva a prevederilor codului civil roman nu leaga instanta care poate sa intervina, cu respectarea principiului contradictorialitatii, punand in discutie aplicarea altor texte de lege pentru incadrarea corecta a situatiei de fapt calificata juridic de catre parte .

In cauza, cererea de chemare in judecata s-a intemeiat pe institutia cesiunii de creanta, motivele de fapt si de drept expuse in cerere atestand incontestabil ca fundamentul raportului juridic dedus judecatii, cauza cererii de chemare in judecata, este cesiunea de creanta convenita de reclamant cu vanzatorii italieni ai partilor sociale pentru restul de pret neachitat si datorat de parata SC C.I. SRL.

Cum raportul juridic dedus astfel judecatii contine un element de extraneitate, prin partile raportului juridic, iar instanta competenta jurisdictional sa solutioneze procesul este instanta romana dupa art. 149 din Legea nr. 105/1992 unde se afla sediul paratului, persoana juridica romana, revine acestei instante stabilirea legii aplicabile in cauza, a dreptului material cu care raportul prezinta legaturi prin elementul sau de extraneitate .

Prin urmare, este obligatia instantei sesizata sa stabileasca legea aplicabila in cazul unui conflict intre legea tarii careia ii apartine instanta sesizata cu solutionarea litigiului (lex fori) si legea straina cu care raportul are legatura prin elementul sau de extraneitate, instanta nefiind tinuta de textul de lege indicat de parte .

In alte cuvinte, in raportul juridic cu element de extraneitate o lege straina se aplica in limitele si conditiile impuse de legea forului, de normele conflictuale ale tarii forului in care se gaseste instanta de judecata .

In sfarsit, potrivit art. 3 din Legea nr. 105/1992 in vigoare la data sesizarii instantei, determinarea legii aplicabile depinde de calificarea ce urmeaza sa fie data unei institutii sau unui raport juridic, calificare care se face dupa legea forului.

In cazul cesiunii de creanta, astfel cum a fost calificat raportul juridic art. 120 din Legea nr. 105/1992 prevede ca se aplica legea creantei cedate daca partile nu au convenit altfel, obligatiile dintre cedent si cesionar fiind supuse legii care se aplica raportului juridic pe care s-a bazat cesiunea.

Prima instanta, in expunerea argumentelor sale porneste corect de la aceste dispozitii legale, dar pentru ratiuni care ne scapa, refuza aplicarea legii italiene desi erau depuse atestari cu privire la continutul reglementarii cesiunii de creanta, si in egala masura nu aplica nici prevederile art. 7 din Legea nr. 105/1992 care dau posibilitatea aplicarii legii romane daca nu se poate stabili continutul legii straine.

Sustinerea recurentului, preluata din considerentele sentintei, in sensul ca reclamanta si-a schimbat temeiul cererii de chemare in judecata in ce priveste legea aplicabila este lipsita de consistenta juridica, deoarece stabilirea legii aplicabile se face de instanta competenta sa solutioneze litigiul cu element de extraneitate, reclamantul oferind suficiente elemente pentru aplicarea legii romane sau a celei italiene.

Or, odata ce instanta romana a stabilit ca este competenta jurisdictional sa solutioneze litigiul, aceasta dezlegare atrage dupa sine aplicarea normelor conflictuale de solutionare a conflictului de lege, respectiv dispozitiile Legii nr. 105/1992, ceea ce inseamna indirect si determinarea legii materiale care se aplica raportului juridic. Cu alte cuvinte, exista o legatura intre conflictul de jurisdictie si conflictul de legi in sensul ca solutia conflictului de jurisdictie influenteaza pe cea din conflictul de lege.

Totodata, Curtea observa ca precizarea depusa la termenul din 2 mai 2011 in fata primei instante a fost gresit calificata ca o cerere de modificare a temeiului de drept, depusa tardiv, fundamentul juridic al cererii si obiectul sau ramanand neschimbate respectiv obligatia de plata a unei sume de bani in temeiul unei cesiuni de creanta, parata avand calitatea de debitor cedat.

In ce priveste critica de nemotivare a deciziei atacate, sustinerile recurentei sunt de asemenea nefondate, un examen obiectiv al considerentelor impun concluzia respectarii intrutotul a exigentelor art. 261 C. proc.civ.

Asa fiind, Curtea constatand ca solutia adoptata de instanta de apel de anulare a sentintei fondului si trimiterea cauzei pentru rejudecare primei instante nu este susceptibila de critica pe aspectele de nelegalitate invocate, in temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat si a obligat recurenta, in temeiul art. 274 C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecata suportate de intimat in aceasta faza procesuala.