Hotararea in Cauza D.M.D. impotriva Romaniei, din 03.10.2017

PROCEDURA

1. La originea cauzei se afla o cerere (nr. 23.022/13) impotriva Romaniei, formulata la Curte in temeiul art. 34 al Conventiei pentru protectia drepturilor omului si a libertatilor fundamentale ("Conventia") de catre un resortisant roman, domnul D.M.D. ("reclamantul"), la 22 martie 2013. Curtea a incuviintat cererea reclamantului de a nu-i fi dezvaluita identitatea (art. 47A�4 din Regulamentul Curtii).
2. Reclamantul, caruia i-a fost acordata asistenta judiciara, a fost reprezentat de dna N.T. Popescu, avocat practicant in Bucuresti. Guvernul roman ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamantul a sustinut ca urmarirea penala privind acuzatiile sale referitoare la actele de violenta in familie savarsite de tatal sau au fost ineficiente si ca procedurile judiciare ulterioare au fost inechitabile.
4. La 25 martie 2014 cererea a fost comunicata Guvernului.

IN FAPT

I. Circumstantele cauzei
5. Reclamantul s-a nascut in 2001 si locuieste in Bucuresti. Parintii sai, C.I. si D.D., s-au despartit in aprilie 2004 si au divortat in septembrie 2004, in principal din cauza comportamentului abuziv al lui D.D. fata de sotia sa si de fiul lor. Reclamantul a fost incredintat mamei lui. La 27 februarie 2004, C.I. a apelat linia telefonica de urgenta a Directiei Generale de Asistenta Sociala si Protectia Copilului a Municipiului Bucuresti pentru a anunta despre abuzurile domestice la care erau supusi ea si reclamantul de catre D.D. Din acel moment, cazul a fost monitorizat de catre directie. La 7 octombrie 2008, directia generala de asistenta sociala si protectia copilului a confirmat ca, incepand din 2004, aceasta a inclus reclamantul intr-un program de consiliere psihologica.
Directia generala de asistenta sociala si protectia copilului a facut urmatoarea afirmatie privind monitorizarea cazului reclamantului (la 29 august 2005, in cadrul procedurii judiciare):
"Doamna [C.I.] a pastrat constant legatura cu institutia noastra, cazul fiind in evidenta Serviciului juridic (consiliere juridica privind evacuarea din locuinta . . .), precum si in evidenta Serviciului de plasament in regim de urgenta si a Centrului de consiliere psihologica parinti."
6. La 5 martie, 16 aprilie, 7 mai si 30 iunie 2004, C.I. a depus plangeri la Directia Generala de Politie a Municipiului Bucuresti cu privire la pretinsele acte de violenta comise de catre sotul acesteia asupra reclamantului. Nu s-a luat nicio masura ca urmare a acestor plangeri. La 1 iulie 2004, C.I. a depus o noua plangere la politie privind pretinsul abuz . Politia a audiat martorii propusi de reclamant si a obtinut informatii legate de situatia reclamantului de la centrul unde acesta si mama lui fusesera plasati. Pe baza probelor administrate, politia a trimis dosarul la Parchetul de pe langa Judecatoria Sectorului 4 Bucuresti ("procurorul").
7. La 1 noiembrie 2005, procurorul a inceput urmarirea penala impotriva lui D.D. Acesta i-a audiat pe C.I., D.D. si sase martori si a administrat rapoartele de expertiza cu privire la evaluarea psihologica a reclamantului si a lui D.D. Aceasta a concluzionat ca reclamantul a suferit traume in perioada copilariei timpurii, din cauza tatalui sau, care a facut tot posibilul sa il chinuie si sa il faca sa sufere.
8. La 27 decembrie 2007, procurorul l-a inculpat pe D.D., pentru rele tratamente aplicate fiului sau.
9. Judecatoria Sectorului 4 Bucuresti i-a audiat pe un psiholog, care l-a evaluat pe reclamant in timpul sedintelor de terapie, pe C.I. si pe alti martori, precum si pe D.D., acesta din urma negand ca si-ar fi ranit fiul. C.I. nu a solicitat daune in numele reclamantului. Printr-o sentinta din 9 iunie 2008 instanta l-a achitat pe D.D., pe motiv ca respectivul comportament neadecvat ocazional al acestuia fata de reclamant nu a fost suficient de grav pentru a constitui infractiune . Aceasta sentinta a fost mentinuta de Tribunalul Bucuresti la 19 februarie 2009, dar, la 19 iunie 2009, Curtea de Apel Bucuresti a casat aceasta ultima decizie si a trimis cauza spre rejudecare la tribunal, deoarece a retinut ca instantele inferioare ar fi trebuit sa procedeze la audierea reclamantului si sa se pronunte in baza rapoartelor de evaluare psihologica.
10. La 14 decembrie 2009, tribunalul a tinut o sedinta in camera de consiliu, in cadrul careia l-a audiat pe reclamant. El le-a declarat judecatorilor despre cum D.D. obisnuia sa il loveasca, sa il incuie intr-o incapere mica fara lumina, sa arunce apa peste el in timp ce dormea si sa ii adreseze cuvinte jignitoare. El a declarat ca D.D. se certa des cu mama sa si ca, uneori, le-a dat afara din apartamentul lor pe bunica si matusa materne ale reclamantului - care ii aduceau mancare acestuia. Reclamantul i-a declarat instantei ca nu dorea sa locuiasca cu D.D., nici macar sa il intalneasca pe strada. Era convins ca D.D. ar fi vrut sa il raneasca. A declarat ca dorea ca D.D. sa fie pedepsit pentru ceea ce i-a facut.
11. Intr-o decizie pronuntata la 22 decembrie 2009, tribunalul l-a condamnat pe D.D. pentru rele tratamente aplicate minorului si l-a condamnat la o pedeapsa de patru ani de inchisoare cu suspendare. A retinut ca probele din dosarul de urmarire penala, in special rapoartele de evaluare psihologica si declaratiile unui psiholog, au confirmat faptul ca minorul a suferit traume ca o consecinta a comportamentului abuziv al tatalui sau.
Instanta a retinut, de asemenea, ca C.I. nu a cerut daune in numele reclamantului (a se vedea supra, pct. 9). In temeiul prevederilor art. 17 din Codul de procedura penala ("C. proc. pen.", a se vedea infra, pct. 24), instanta i-a acordat reclamantului, din oficiu, 20.000 de lei romanesti (RON) cu titlu de daune morale.
12. In urma recursului declarat de D.D., la 7 aprilie 2010, Curtea de Apel Bucuresti a retrimis cauza tribunalului si a dispus ca acesta sa dispuna efectuarea unei expertize asupra reclamantului de catre Institutul National de Medicina Legala.
13. La 26 aprilie 2012, tribunalul a pronuntat o noua decizie . Pe baza probelor administrate, in special expertizele, declaratiile unui psiholog, declaratiile martorilor, precum si cele ale parintilor si ale reclamantului, tribunalul a retinut ca a fost probat faptul ca D.D. si-a abuzat fizic si verbal copilul in perioada 2002-2004. Acesta a afirmat:
"Tribunalul constata ca actele inculpatului [D.D.] nu pot fi incadrate in notiunea de corectii izolate, intamplatoare, pe care parintii le pot realiza in raporturile cu copiii lor uneori, ci au imbracat o forma grava ce a generat diagnosticul de tulburare reactiva de atasament in copilarie."
14. D.D. a fost condamnat pentru infractiunea de rele tratamente aplicate minorului. Acesta a primit o pedeapsa de un an inchisoare cu suspendare; suplimentar, dreptul de a fi ales, precum si drepturile parintesti ale acestuia au fost interzise pe durata pedepsei si pe o perioada de inca doi ani dupa executarea pedepsei.
15. Cu ocazia stabilirii pedepsei pentru D.D., instanta a retinut durata excesiva a procesului penal si faptul ca au existat perioade semnificative de inactivitate a autoritatilor implicate, in special a organelor de urmarire penala si a Institutului National de Medicina Legala.
16. Nu au fost acordate daune. Instanta nu a oferit nicio motivare in hotararea sa cu privire la decizia de a nu acorda reclamantului daune.
17. Toate partile au declarat recurs. In temeiul art. 17 din C. proc. pen. (a se vedea infra, pct. 24), reclamantul si procurorul au criticat in special faptul ca tribunalul nu i-a acordat reclamantului despagubiri .
18. Curtea de Apel Bucuresti a examinat argumentele partilor pe baza probelor de la dosar. A reiterat faptul ca D.D. isi abuzase fizic si verbal fiul; pedeapsa acestuia a fost recalculata pe baza acelorasi criterii, inclusiv reducerea pedepsei ca masura reparatorie pentru durata procesului. In consecinta, instanta a majorat pedeapsa la trei ani de inchisoare cu suspendare. A fost mentinuta pedeapsa complementara de interzicere a exercitarii drepturilor lui D.D. de a fi ales, precum si a celor parintesti.
19. Instanta a retinut de asemenea ca, in masura in care atat procurorul, cat si reclamantul si-au limitat apelurile exclusiv la latura penala a Hotararii din 9 iunie 2008 a Tribunalului Bucuresti, aceasta instanta a procedat corect neacordandu-i reclamantului despagubiri din oficiu . Partea relevanta din decizie are urmatorul cuprins:
"Cu privire la critica Parchetului si a partii vatamate prin care se arata ca ar fi trebuit ca instanta de apel sa solutioneze din oficiu latura civila, partea vatamata fiind minora, se observa din continutul deciziei recurate ca atat Parchetul, cat si partea vatamata au invederat in mod expres ca apelurile lor au vizat doar latura penala a cauzei.
In aceasta situatie, instanta de apel a procedat in mod just, limitandu-se sa solutioneze cauza in raport de limitele in care a fost investita."
20. Curtea de apel a pronuntat o decizie definitiva la 1 noiembrie 2012 si dispozitivul deciziei a fost indreptat la 22 noiembrie 2012.
II. Dreptul intern relevant
21. Legea nr. 272/2004 privind protectia si promovarea drepturilor copiilor interzice pedepsele fizice, dupa cum urmeaza:
Art. 33. -
"(1) Copilul are dreptul la respectarea personalitatii si individualitatii sale si nu poate fi supus pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare ori degradante.
(2) Masurile de disciplinare a copilului nu pot fi stabilite decat in acord cu demnitatea copilului, nefiind permise sub niciun motiv pedepsele fizice ori acelea care se afla in legatura cu dezvoltarea fizica, psihica sau care afecteaza starea emotionala a copilului."
Art. 89. -
"(1) Copilul are dreptul de a fi protejat impotriva abuzului, neglijarii, exploatarii, traficului, migratiei ilegale, rapirii, violentei, pornografiei prin internet, precum si a oricaror forme de violenta, indiferent de mediul in care acesta se afla: familie, institutii de invatamant, medicale [...]"
Art. 94. -
"(1) Prin abuz asupra copilului se intelege orice actiune voluntara a unei persoane care se afla intr-o relatie de raspundere, incredere sau de autoritate fata de acesta, prin care sunt periclitate viata, dezvoltarea fizica, mentala, spirituala, morala sau sociala, integritatea corporala, sanatatea fizica sau psihica a copilului, si se clasifica drept abuz fizic, emotional, psihologic, sexual si economic."
Art. 95. -
"Sunt interzise savarsirea oricarui act de violenta, precum si privarea copilului de drepturile sale de natura sa puna in pericol viata, dezvoltarea fizica, mentala, spirituala, morala sau sociala, integritatea corporala, sanatatea fizica sau psihica a copilului, atat in familie [...]"
22. Art. 98-103 din lege prevad ca directia generala de asistenta sociala si protectia copilului are obligatia de a verifica orice informatii privind sesizarile de abuz si ca organele de politie au obligatia sa sprijine reprezentantii directiei in vederea efectuarii acestor verificari. Directia generala de asistenta sociala si protectia copilului poate sesiza instanta judecatoreasca, solicitand emiterea unei ordonante presedintiale privind masuri provizorii menite sa asigure ca minorul nu (mai) este supus unor abuzuri.
23. In temeiul prevederilor art. 14 din C. proc. pen., in vigoare la momentul respectiv, victima unei infractiuni avea dreptul sa obtina despagubiri pentru repararea daunelor morale sau materiale de la persoana responsabila, in cadrul procesului penal.
24. In temeiul prevederilor art. 17 din C. proc. pen., in vigoare la momentul respectiv, in cazul in care victima unei infractiuni nu avea capacitate juridica deplina (precum, de exemplu, minorul), instanta avea obligatia sa se pronunte din oficiu cu privire la acordarea de despagubiri pentru repararea pagubei. Art. 17 avea urmatorul continut:
"(1) Actiunea civila se porneste si se exercita si din oficiu, cand cel vatamat este o persoana lipsita de capacitate de exercitiu sau cu capacitate de exercitiu restransa.
(2) In acest scop, organul de urmarire penala sau instanta de judecata va cere persoanei vatamate ca, prin reprezentantul sau legal, . . . . . . . . . . sa prezinte situatia cu privire la intinderea pagubei materiale si a daunelor morale, precum si date cu privire la faptele prin care acestea au fost pricinuite.
(3) Instanta este obligata sa se pronunte din oficiu asupra repararii pagubei si a daunelor morale, chiar daca persoana vatamata nu este constituita parte civila."
III. Standardele internationale relevante in ceea ce priveste abuzurile in familie impotriva copiilor
A. Consiliul Europei
25. Consiliul Europei lupta impotriva violentei in familie care afecteaza copiii, prin diferite conventii si mecanisme de punere in aplicare, precum si prin desfasurarea de campanii pe scara larga. In special, drepturile copilului sunt abordate in mod expres in mai multe articole din Carta sociala europeana, indeosebi art. 7 (dreptul copiilor si al tinerilor la protectie) si art. 17 (dreptul copiilor si al adolescentilor la protectie sociala, juridica si economica). Comitetul european pentru drepturile sociale, care monitorizeaza respectarea Cartei sociale europene, a luat nota de existenta unui larg consens, atat la nivel european, cat si international, cu privire la faptul ca aplicarea de pedepse corporale copiilor ar trebui sa fie interzisa de lege in mod expres si exhaustiv [decizie pe fond: Asociatia pentru protectia tuturor copiilor (APPROACH) SRL impotriva Frantei, Plangerea nr. 92/2013, 12 septembrie 2014].
Romania a ratificat Carta sociala europeana la 7 mai 1999.
26. In documentul tematic din 2008 cu privire la "Copiii si pedepsele fizice: dreptul de a nu fi lovit tot ca drept al copiilor", comisarul pentru drepturile omului al Consiliului Europei a efectuat o analiza amanuntita a situatiei abuzurilor domestice impotriva copiilor si a progreselor realizate in ceea ce priveste incetarea pedepselor corporale:
"Progresele catre incetarea pedepselor corporale aplicate copiilor la nivel global
Exista un context global favorabil inregistrarii unor progrese rapide: mesajul-cheie al studiului secretarului general al ONU privind violenta impotriva copiilor, transmis Adunarii Generale in octombrie 2006, este ca niciun fel de violenta impotriva copiilor nu este justificabila; toate formele de violenta impotriva copiilor pot fi prevenite. Studiul indeamna toate statele sa actioneze rapid pentru a interzice toate formele de violenta impotriva copiilor - inclusiv toate pedepsele corporale - stabilind ca tinta 2009.
A�Studiul ar trebui sa marcheze un punct de cotitura - sa puna capat justificarii violentei impotriva copiilor, fie acceptata ca "traditie" sau deghizata ca "disciplinare". Nu poate exista niciun compromis in ceea ce priveste contestarea violentei impotriva copiilor. Unicitatea copiilor - potentialul si vulnerabilitatea lor, dependenta lor de adulti - face imperativ ca acestia sa beneficieze de mai multa, nu de mai putina, protectie impotriva violentei.A�
In prezent, la nivel global, aproximativ 23 de state au interzis orice tip de pedeapsa corporala, inclusiv in familie .
Progresele catre incetarea pedepselor corporale aplicate copiilor in Europa
Desi s-au inregistrat unele progrese in eforturile impotriva pedepselor corporale, este clar ca aceasta forma de abuz are o frecventa alarmanta si o prevalenta peste tot in lume. Statisticile arata ca este un fenomen mondial care afecteaza copiii indiferent de originea lor sociala sau de tara. Prevalenta pedepselor corporale a fost dovedita de studiile desfasurate intr-o serie de tari pe baza de interviu cu parinti, alti ocrotitori ai copiilor si tot mai des cu copii, pentru a stabili mai multe despre motive si cat de des sunt aplicate pedepse corporale.
In Recomandarea sa nr. 1.666 (2004), care solicita o interdictie la nivel european a pedepselor corporale aplicate copiilor, Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei a retinut ca
A�orice pedeapsa corporala aplicata copiilor reprezinta o incalcare a dreptului lor fundamental la demnitate umana si integritate fizica. Faptul ca astfel de pedepse corporale sunt in continuare legale in anumite state membre incalca dreptul fundamental, cel de a beneficia de aceeasi protectie juridica la fel ca si adultii. Trebuie sa inceteze acceptarea sociala si legala a pedepselor corporale aplicate copiilor.A�
Prin urmare, recomandarea a cerut o campanie coordonata si concertata pentru abolirea totala a pedepselor corporale aplicate copiilor. Vazand succesul Consiliului Europei in abolirea pedepsei cu moartea, aceasta a cerut ca Europa sa devina, cat mai curand posibil, o A�zona libera de orice pedeapsa corporala aplicata copiilorA�.
Comitetul de Ministri al Consiliului Europei a incurajat de peste 20 de ani statele membre sa interzica pedepsele corporale. A inceput in 1985 cu o recomandare al carei preambul mentioneaza ca A�apararea familiei implica protejarea tuturor membrilor sai impotriva oricarei forme de violenta, care se manifesta mult prea des intre acestiaA�. Memorandumul explicativ descrie pedepsele corporale ca A�un rau care trebuie, cel putin, sa fie descurajat, ca un prim pas in directia interzicerii categorice. Insasi presupunerea ca pedepsirea corporala a copiilor este legitima deschide calea pentru toate tipurile de excese si face ca urmele si simptomele unor astfel de pedepse sa fie acceptabile de catre tertiA�. Aceasta condamnare a fost reluata in recomandari ulterioare din 1990 si 1993. Comitetul de Ministri a insistat asupra nevoii de a incepe, in toate statele membre, o campanie coordonata si concertata pentru abolirea tuturor formelor de violenta impotriva copiilor.
Prin urmare, in scopul atingerii acelui obiectiv, a anuntat initierea unui amplu program de actiune pe trei ani A�Copiii si violentaA�, cu urmatoarele obiective:
- asistarea statelor membre in implementarea standardelor internationale la nivel national si local, in special a Conventiei Organizatiei Natiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, a Cartei sociale europene si a Conventiei europene privind exercitarea drepturilor copiilor;
- pana in 2008, propunerea unui set coerent si cuprinzator de instrumente si orientari metodologice care sa acopere toate aspectele problemei in cauza;
- imbunatatirea vizibilitatii si a impactului activitatii Consiliului Europei in acest domeniu .
Concluzii
Imperativul abolirii drepturilor presupuse ale adultilor de a-i lovi pe copii tine de principiile drepturilor omului. Prin urmare, nu ar trebui sa fie necesar sa se demonstreze ca metodele alternative si pozitive de socializare a copiilor sunt mai eficace. Cu toate acestea, cercetarile privind efectele fizice si psihologice daunatoare ale pedepselor corporale din copilarie si de mai tarziu in viata si privind legaturile cu alte forme de violenta intr-adevar aduc noi argumente convingatoare pentru interzicerea acestor practici si pentru a intrerupe, astfel, ciclul violentei."
27. Mai mult, Conventia Consiliului Europei privind prevenirea si combaterea violentei impotriva femeilor si a violentei domestice (Conventia de la Istanbul) cere statelor parti sa previna violenta impotriva femeilor, sa protejeze victimele si sa ii urmareasca penal pe autori. Aceasta introduce o serie de infractiuni privind violenta fizica, sexuala si psihologica, pentru care sunt cerute pedepse mai severe atunci cand infractiunea este savarsita impotriva sau in prezenta unui copil. La 27 iunie 2014, Romania a semnat aceasta conventie cu rezerve, iar la 1 septembrie 2016 Conventia de la Istanbul a intrat in vigoare in privinta statului parat.
28. Recomandarea CM/Rec(2009)10 a Comitetului de Ministri al Consiliului Europei catre statele membre privind strategiile nationale integrate pentru protectia copiilor impotriva violentei, adoptata de Comitetul de Ministri al Consiliului Europei la 18 noiembrie 2009, subliniaza faptul ca "fragilitatea si vulnerabilitatea copiilor, precum si dependenta acestora de adulti pentru cresterea si dezvoltarea lor cer investitii mai mari din partea familiei, societatii si statului in prevenirea violentei si protectia copiilor".
29. La 17 noiembrie 2010, in cadrul celei de-a 1.098-a reuniuni a delegatilor ministrilor, Comitetul de Ministri a adoptat Orientarile privind justitia in interesul copilului [CM/Del/Dec(2010)1098/10.2]. A reiterat faptul ca interesul superior al copilului trebuie sa constituie considerentul primar in privinta tuturor aspectelor care il privesc sau il afecteaza si ca justitia trebuie sa fie adaptata la si axata pe nevoile si drepturile copilului, inclusiv dreptul sau la respectarea integritatii fizice si a demnitatii. Orientarile recunosc dreptul copiilor la consiliere juridica si la proceduri rapide.
B. Natiunile Unite
30. Conventia Organizatiei Natiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, adoptata si deschisa spre semnare, ratificare si aderare prin Rezolutia Adunarii Generale nr. 44/25 din 20 noiembrie 1989, recunoaste, de asemenea, dreptul copiilor de a fi protejati impotriva abuzurilor domestice si indeamna statele sa instituie procedurile si mecanismele adecvate pentru a aborda acest aspect (art. 19):
Articolul 19
"1. Statele parti vor lua toate masurile legislative, administrative, sociale si educationale adecvate in vederea protejarii copilului impotriva oricaror forme de violenta, vatamare sau abuz, fizic sau mental, de neglijare sau de tratament neglijant, de rele tratamente sau de exploatare, inclusiv abuz sexual, in timpul cat se afla in ingrijirea parintilor sau a unuia dintre ei, a tutorelui ori tutorilor sau a oricarei persoane careia i-a fost incredintat.
2. Aceste masuri de protectie vor cuprinde, dupa caz, proceduri eficiente pentru stabilirea de programe sociale care sa asigure sprijinul necesar copilului si celor carora le-a fost incredintat, precum si alte forme de prevenire si de identificare, sesizare, declinare, anchetare, abordare si urmarire a cazurilor de rele tratamente aplicate copilului, descrise mai sus, si, daca este necesar, a procedurilor de implicare judiciara."
31. Partea relevanta din Observatiile generale nr. 8 (2006) privind dreptul copilului la protectie impotriva pedepselor corporale si a altor forme de pedepse aplicate crude sau degradante (art. 19, art. 28 alin. 2 si art. 37, printre altele), adoptate de Comitetul pentru Drepturile Copilului in cadrul celei de-a 42-a sesiuni, desfasurata in perioada 15 mai-2 iunie 2006, are urmatorul continut:
"40. Principiul protectiei egale a copiilor si a adultilor impotriva agresiunii, inclusiv in cadrul familiei, nu inseamna ca toate cazurile de pedepse corporale, aplicate de parinti copiilor, care ies la lumina ar trebui sa conduca la urmarirea penala a parintilor. Principiul de minimis - conform caruia legea nu reglementeaza aspecte triviale - asigura faptul ca actele minore de agresiune, care au loc intre adulti, ajung in instanta doar in circumstante cu totul exceptionale; acelasi lucru este valabil si in cazul actelor de agresiune savarsite asupra copiilor. Statele trebuie sa dezvolte mecanisme eficiente de sesizare si declinare. Desi toate sesizarile privind acte de violenta savarsite impotriva copiilor ar trebui sa fie investigate in mod corespunzator si ar trebui sa fie garantata protectia acestora impotriva unor prejudicii semnificative, ar trebui ca scopul principal sa fie impiedicarea parintilor sa recurga la pedepse violente sau la pedepse crude ori degradante, prin interventii de sprijinire si educare a acestora, iar nu cu scop punitiv.
41. Statutul de dependenta al copiilor si intimitatea unica a relatiilor de familie impune adoptarea cu deosebita grija a deciziilor de urmarire penala a parintilor sau de a interveni oficial in familie in alt mod. In majoritatea cazurilor, este putin probabil ca urmarirea penala a parintilor sa fie in interesul superior al copiilor. In opinia Comitetului, ar trebui sa se recurga la urmarirea penala si alte interventii oficiale (de exemplu, indepartarea copilului sau a autorului faptei) numai atunci cand acestea sunt considerate atat necesare pentru protejarea copilului de prejudicii semnificative, cat si in interesul superior al copilului afectat. Punctelor de vedere ale copiilor afectati ar trebui sa li se acorde importanta cuvenita, in functie de varsta si maturitatea acestora.
42. Consilierea si formarea tuturor celor implicati in sistemele de protectie a copilului, inclusiv politia, procurorii si instantele judecatoresti, ar trebui sa evidentieze aceasta abordare a aplicarii legii. Orientarile ar trebui, de asemenea, sa evidentieze ca articolul 9 din Conventie prevede ca orice separare a copilului de parintii sai trebuie sa fie considerata necesara in interesul superior al copilului si sa faca obiectul unui control judecatoresc, in conformitate cu legislatia si procedurile aplicabile, asigurandu-se reprezentarea tuturor partilor interesate, inclusiv a copilului. In cazul in care se apreciaza ca separarea este justificata, ar trebui sa fie luate in considerare solutiile alternative plasarii copilului in afara familiei, inclusiv indepartarea autorului faptei, aplicarea suspendarii pedepselor si asa mai departe."
32. La 18 aprilie 2011, Comitetul ONU pentru Drepturile Copilului a emis o observatie generala privind dreptul copilului de a fi protejat impotriva oricarei forme de violenta, care ofera o imagine de ansamblu a cazurilor de violenta din viata copiilor si o analiza juridica exhaustiva a art. 19 din Conventia ONU cu privire la drepturile copilului [Observatia generala nr. 13 (2011)]. Acesta a afirmat ca nu poate fi tolerata nicio forma de violenta impotriva copiilor, oricat ar fi de usoara, inclusiv in sfera familiala, si a reiterat obligatia statelor de a preveni actele de violenta si de a proteja copiii care sunt victime ale acestora. Comitetul a reiterat, de asemenea, ca sunt interzise si pedepsele fizice, astfel cum sunt definite in observatia generala nr. 8. Partile sale relevante au urmatorul continut:
"17. Nicio exceptie . Comitetul a sustinut in mod consecvent pozitia conform careia nu este acceptabila nicio forma de violenta impotriva copiilor, oricat de usoara ar fi. A�Nicio forma de violenta fizica sau psihicaA� nu lasa loc pentru vreun grad de violenta legalizata impotriva copiilor. Frecventa, gravitatea vatamarii, precum si intentia de a vatama nu sunt preconditii pentru definirea violentei. Statele parti pot face referire la acesti factori in strategiile de interventie, pentru a permite raspunsuri proportionale, in interesul superior al copilului, insa definitiile nu trebuie in niciun caz sa erodeze dreptul absolut al copilului la demnitate umana si integritate fizica si psihica, descriind anumite forme de violenta ca fiind acceptabile din punct de vedere legal si/sau social.
[...]
24. Pedepsele corporale. In observatia generala nr. 8 (punctul 11), Comitetul a definit pedeapsa A�corporalaA� sau A�fizicaA� drept orice pedeapsa prin care este folosita forta fizica si care este menita sa cauzeze un anumit grad de durere sau disconfort, oricat de mic(a). Majoritatea implica lovirea copiilor (palmuirea, palmele la fund, plesnirea), cu mana sau un obiect - un bici, un bat, o curea, un pantof, o lingura de lemn etc. Dar acestea pot implica si lovirea cu picioarele, zgaltairea sau impingerea copiilor, zgarierea, ciupirea, muscarea, trasul de par sau lovirea peste urechi, lovirea cu un bat, fortarea copiilor sa stea in pozitii incomode, arderea, oparirea sau ingestia fortata. In opinia Comitetului, pedeapsa fizica este invariabil degradanta. Alte forme specifice de pedepse fizice sunt enumerate in raportul intocmit de expertul independent pentru studiul Organizatiei Natiunilor Unite privind violenta impotriva copiilor (A/61/299, punctele 56, 60 si 62).
. . .
41. Statele parti care nu au adoptat inca astfel de masuri trebuie:
[...]
(d) sa revizuiasca si sa modifice legislatia nationala in conformitate cu articolul 19 si cu punerea sa in aplicare in cadrul global al Conventiei, prin instituirea unei politici cuprinzatoare privind drepturile copilului si prin asigurarea interzicerii absolute a tuturor formelor de violenta impotriva copiilor, in toate mediile, si a aplicarii unor sanctiuni adecvate si eficiente impotriva faptuitorilor;
[...]
61. Articolul 3 (interesul superior al copilului). Comitetul subliniaza ca interpretarea notiunii de interes superior al copilului trebuie sa fie in concordanta cu intreaga Conventie, inclusiv cu obligatia protejarii copiilor impotriva tuturor formelor de violenta . Aceasta nu poate fi utilizata pentru a justifica anumite practici, inclusiv pedepsele corporale si alte forme de pedepse crude sau degradante, care contravin demnitatii umane a copilului si dreptului acestuia la integritate fizica. Judecata unui adult cu privire la interesul superior al copilului nu poate prevala asupra obligatiei de a respecta toate drepturile copilului prevazute de Conventie . In special, Comitetul sustine ca interesul superior al copilului este servit cel mai bine prin:
(a) prevenirea tuturor formelor de violenta si promovarea metodelor pozitive de crestere a copiilor, subliniind necesitatea de a se pune accent pe preventia primara in cadrele nationale de coordonare;
(b) investitii adecvate in resurse umane, financiare si tehnice dedicate punerii in aplicare a unui sistem integrat de protectie si sprijinire a copilului, bazat pe drepturile copilului."
33. Reprezentantul special al secretarului general al ONU pentru violenta impotriva copiilor participa activ la programe si activitati care au ca scop abordarea problemei violentei domestice impotriva copiilor, printre care cele mai recente sunt: sustinerea Declaratiei de la Panama privind incetarea violentei impotriva copiilor, adoptata de peste cinci sute de lideri religiosi din 70 de tari, in cadrul celui de-al 5-lea Forum al Global Network of Religions for Children (Reteaua Mondiala a Religiilor pentru Copii), in mai 2017; participarea in 2015 la realizarea studiului si raportului "Numarand banutii", in care a fost analizata alocarea de asistenta oficiala pentru dezvoltare (AOD) cu scopul de a pune capat violentei impotriva copiilor; sondajul mondial efectuat cu scopul de a cartografia si evalua progresele inregistrate in ceea ce priveste punerea in aplicare a recomandarilor din Studiul ONU din 2006, referitoare la stoparea actelor de violenta impotriva copiilor, si de a stabili prioritatile viitoare.
34. UNICEF a lansat, in decembrie 2013, initiativa #ENDviolence, care se bazeaza pe consensul public tot mai larg, potrivit caruia violenta impotriva copiilor nu mai poate fi tolerata si ca aceasta poate fi oprita numai prin eforturi colective din partea cetatenilor obisnuiti, a factorilor de decizie politica, a guvernelor si a actorilor internationali. In acest context, in septembrie 2014, UNICEF a lansat raportul "Ascunsi in vazul lumii", care contine date statistice privind violenta impotriva copiilor si care are ca scop sa ilustreze gradul abuzurilor fizice, sexuale si emotionale la care sunt expusi copiii din intreaga lume. Conform UNICEF, datele statistice colectate pe parcursul unei perioade de peste doua decenii au furnizat dovezi ale faptului ca tarile au nevoie sa dezvolte politici, legi si programe eficiente de abordare a problemei violentei. In cadrul acestei campanii este relevant si raportul UNICEF intitulat "Incetarea violentei impotriva copiilor: sase strategii de actiune", publicat tot in septembrie 2014, in care UNICEF a propus instrumente de baza care sa permita societatii, in ansamblul sau, de la familii pana la guverne, sa previna si sa reduca violenta impotriva copiilor. Strategiile dezvoltate includ sprijinirea parintilor si dezvoltarea competentelor necesare copiilor in viata, schimbarea atitudinilor, consolidarea sistemelor si serviciilor judiciare, penale si sociale, precum si generarea de dovezi si sporirea gradului de constientizare cu privire la actele de violenta si la costurile umane si socioeconomice ale acestora, pentru a schimba atitudini si norme.
C. Uniunea Europeana
35. Directiva Uniunii Europene privind victimele criminalitatii (2012/29/UE) reitereaza faptul ca interesul superior al copilului trebuie sa fie o chestiune de importanta primordiala si indeamna statele sa puna in aplicare o abordare orientata spre copii, luand in considerare in mod corespunzator varsta, nivelul de maturitate, opiniile, nevoile si preocuparile acestora. Aceasta reglementeaza dreptul la despagubiri dupa cum urmeaza:
ARTICOLUL 4
Dreptul de a primi informatii inca de la primul contact cu o autoritate competenta
"(1) Statele membre se vor asigura ca victimele primesc urmatoarele informatii, de indata, inca de la primul contact cu o autoritate competenta, pentru a permite acestora sa isi exercite drepturile prevazute de prezenta directiva:
[...]
(e) modul si conditiile in care pot primi despagubiri;
[...]"
ARTICOLUL 16
Dreptul la o decizie in cadrul procedurilor penale privind despagubirile din partea autorului infractiunii
"(1) Statele membre se vor asigura ca, in cursul procedurilor penale, victimele au dreptul de a obtine o decizie privind despagubirile din partea autorului infractiunii, intr-un termen rezonabil, cu exceptia cazului in care in dreptul intern se prevede ca o astfel de decizie se adopta in cadrul altor proceduri judiciare.
(2) Statele membre vor promova masurile necesare pentru a-i incuraja pe autorii infractiunilor sa despagubeasca in mod corespunzator victimele."

IN DREPT

I. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 3 din Conventie
36. Reclamantul s-a plans ca autoritatile (politia, parchetul si instantele) nu si-au indeplinit obligatia de a investiga prompt si efectiv acuzatiile de rele tratamente la care a fost supus, in ciuda probelor furnizate acestora. El a invocat art. 3 din Conventie, care prevede:
"Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante."
A. Cu privire la admisibilitate
37. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este in mod vadit nefondat, in sensul art. 35 A� 3 lit. a) din Conventie . Constata, de asemenea, ca nu este inadmisibil din alte motive. Prin urmare, va fi declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele partilor
38. Reclamantul a sustinut ca procesul a fost excesiv de lung si ca autoritatile au amanat ancheta si nu au luat in considerare faptul ca acesta era o persoana vulnerabila, un minor supus unor abuzuri in familie .
39. Guvernul a sustinut ca, in lumina obiectului grav si sensibil al cauzei, in speta acuzatiile de rele tratamente aplicate reclamantului de catre tatal sau, D.D., eficacitatea anchetei a necesitat o analiza aprofundata a probelor, pentru a evita o eroare judiciara, in special avand in vedere ca partile au prezentat expuneri divergente si subiective ale situatiei, ceea ce a facut mai dificila stabilirea faptelor. In opinia sa, nu au existat perioade de inactivitate imputabile autoritatilor, in conditiile in care reprezentanta reclamantului a contribuit la durata generala a procesului, prin utilizarea tuturor cailor de atac pe care le-a avut la dispozitie.
2. Motivarea Curtii
a) Principii generale
40. Principiile relevante privind obligatia pozitiva a statului inerenta art. 3 din Conventie, de a cerceta cazurile de rele tratamente, iar in special pe cele care privesc acte de violenta in familie savarsite de persoane fizice, sunt expuse in hotararea in Cauza M.C. si A.C. impotriva Romaniei (nr. 12.060/12, 12 aprilie 2016), ale carei puncte 107-112 au urmatorul continut:
"107. Curtea reaminteste de la bun inceput ca relele tratamente trebuie sa atinga un prag minim de severitate pentru a intra sub incidenta art. 3. Evaluarea acestui minim este relativa: ea depinde de toate circumstantele cauzei, cum ar fi natura si contextul tratamentului, durata sa, efectele sale fizice si psihice si, in unele cazuri, sexul, varsta si starea de sanatate a victimei [de exemplu, Bouyid impotriva Belgiei (MC), nr. 23.380/09, pct. 86, CEDO 2015; M. si M. impotriva Croatiei, nr. 10.161/13, pct. 131, 3 septembrie 2015; A. impotriva Regatului Unit, 23 septembrie 1998, pct. 20, Culegere de hotarari si decizii 1998-VI; Costello-Roberts impotriva Regatului Unit, 25 martie 1993, pct. 30, seria A nr. 247-C].
108. Tratamentul a fost considerat de Curte ca fiind A�degradantA� - si, prin urmare, ca intrand in domeniul de aplicare al interdictiei prevazute la art. 3 din Conventie - in cazul in care produce victimelor sentimente de frica, angoasa si inferioritate [de exemplu, Irlanda impotriva Regatului Unit, 18 ianuarie 1978, pct. 167, seria A, nr. 25, si Stanev impotriva Bulgariei (MC), nr. 36.760/06, pct. 203, CEDO 2012], in cazul in care umileste sau injoseste un individ [umilinta in propriii ochi ai victimei, a se vedea Raninen impotriva Finlandei, 16 decembrie 1997, pct. 32, Culegere 1997-VIII, si/sau in ochii altor oameni, a se vedea Gutsanovi impotriva Bulgariei, nr. 34.529/10, pct. 136, CEDO 2013 (extrase)], indiferent daca acesta a fost sau nu scopul [a se vedea Labita impotriva Italiei (MC), nr. 26.772/95, pct. 120, CEDO 2000-IV], in cazul in care distruge rezistenta fizica sau morala a persoanei sau o face sa actioneze impotriva vointei sau constiintei sale [a se vedea Jalloh impotriva Germaniei (MC), nr. 54.810/00, pct. 68, CEDO 2006-IX] sau in cazul in care demonstreaza lipsa de respect fata de sau diminueaza demnitatea umana [a se vedea Svinarenko si Slyadnev impotriva Rusiei (MC), nr. 32.541/08 si 43.441/08, pct. 118 si 138, 17 iulie 2014).
109. Obligatia inaltelor parti contractante, in temeiul art. 1 din Conventie, de a asigura tuturor persoanelor aflate sub jurisdictia lor drepturile si libertatile definite in Conventie, coroborata cu art. 3, impune statelor sa ia masuri destinate sa asigure ca persoanele aflate sub jurisdictia lor nu sunt supuse relelor tratamente, inclusiv relelor tratamente administrate de persoane fizice [a se vedea M.C. impotriva Bulgariei, nr. 39.272/98, pct. 149, CEDO 2003-XII, confirmata mai recent in O`Keeffe impotriva Irlandei (MC), nr. 35.810/09, pct. 144, CEDO 2014 (extrase)].
110. Mai mult, absenta unei raspunderi directe a statului pentru acte de violenta atat de grave incat sa angajeze art. 3 din Conventie nu scuteste statul de obligatiile care ii revin in temeiul acestei prevederi. In astfel de cazuri, art. 3 impune ca autoritatile sa efectueze o urmarire penala oficiala efectiva a pretinselor rele tratamente, chiar daca aceste tratamente au fost aplicate de persoane fizice (a se vedea M.C., citata anterior, pct. 151, C.A.S. si C.S. impotriva Romaniei, nr. 26.692/05, pct. 69, 20 martie 2012; si Denis Vasiliev impotriva Rusiei, nr. 32.704/04, pct. 98-99, 17 decembrie 2009).
111. Chiar daca domeniul obligatiilor pozitive ale statului ar putea diferi intre cazurile in care tratamentul contrar art. 3 a fost aplicat prin implicarea agentilor statului si cazurile in care violenta este aplicata de persoane fizice, cerintele unei urmariri penale oficiale sunt similare. Pentru ca ancheta sa fie considerata A�efectivaA� trebuie, in principiu, sa fie de natura sa conduca la stabilirea faptelor cauzei si la identificarea si pedepsirea persoanelor raspunzatoare. Aceasta nu reprezinta o obligatie in ceea ce priveste rezultatele care trebuie obtinute, ci in ceea ce priveste mijloacele care urmeaza sa fie folosite. Autoritatile ar fi trebuit sa ia masurile rezonabile disponibile pentru a asigura strangerea probelor cu privire la incident, inclusiv, printre altele, depozitiile martorilor oculari, probele medico-legale si altele. Orice nereguli ale anchetei care afecteaza posibilitatea de a stabili cauza vatamarii sau identitatea persoanelor raspunzatoare risca sa contravina acestei norme, iar cerinta privind promptitudinea si termenul rezonabil este implicita in acest context. In cazurile prevazute la art. 2 si art. 3 din Conventie, in care eficacitatea urmaririi penale oficiale a fost in discutie, Curtea a luat adesea in considerare daca autoritatile au reactionat prompt la plangerile de la momentul respectiv. S-a acordat atentie momentului inceperii cercetarilor, intarzierilor in luarea declaratiilor si duratei necesare anchetei initiale (a se vedea Bouyid, citata anterior, pct. 119-123, Mocanu si altii, citata anterior, pct. 322, Identoba si altii, citata anterior, pct. 66; Begheluri si altii, citata anterior, pct. 99, Denis Vasiliev, citata anterior, pct. 100, cu referinte ulterioare si Stoica impotriva Romaniei, nr. 42.722/02, pct. 67, 4 martie 2008). Un raspuns prompt din partea autoritatilor, constand in anchetarea acuzatiilor de rele tratamente, poate fi considerat in general ca fiind esential pentru a mentine increderea publicului in respectarea statului de drept si pentru a preveni orice aparenta complicitate la acte contrare legii sau orice aparenta toleranta fata de acestea. Tolerarea de catre autoritati a unor astfel de acte nu poate decat sa submineze increderea publicului in principiul legalitatii si in mentinerea de catre stat a preeminentei dreptului (a se vedea Membrii Congregatiei din Gldani a Martorilor lui Iehova si altii impotriva Georgiei, nr. 71.156/01, pct. 97, 3 mai 2007).
112. In plus, in cazul in care ancheta oficiala a condus la instituirea unor proceduri in fata instantelor nationale, procedura in ansamblu, inclusiv faza de judecata, trebuie sa indeplineasca cerintele art. 3 din Conventie . In aceasta privinta, Curtea a hotarat deja ca mecanismele de protectie disponibile in temeiul dreptului intern ar trebui sa functioneze in practica intr-un mod care sa permita examinarea fondului unei anumite cauze intr-un termen rezonabil de timp (a se vedea, de exemplu, W. impotriva Sloveniei, nr. 24.125/06, pct. 65, 23 ianuarie 2014)."
41. In ceea ce priveste copiii si alte persoane vulnerabile, Curtea a hotarat urmatoarele, in Cauza M. si M. impotriva Croatiei [nr. 10.161/13, pct. 136, CEDO 2015 (extrase); a se vedea si, mutatis mutandis, C.A.S. si C.S. impotriva Romaniei, nr. 26.692/05, pct. 68-70 si 82, 20 martie 2012, si Z si altii impotriva Regatului Unit, (MC), nr. 29.392/95, pct. 73, CEDO 2001-V]:
"136. Curtea reitereaza in continuare ca art. 1 din Conventie, coroborat cu art. 3, impune statelor obligatiile pozitive de a se asigura ca persoanele aflate sub jurisdictia lor sunt protejate impotriva oricaror forme de rele tratamente interzise in temeiul art. 3, inclusiv in cazul in care un astfel de tratament este administrat de catre persoane fizice. In special copiii si alte persoane vulnerabile au dreptul la protectie din partea statului, sub forma descurajarii eficiente a unor astfel de incalcari grave ale integritatii persoanei (a se vedea, de exemplu, A. impotriva Regatului Unit, citata anterior, pct. 22, si Opuz impotriva Turciei, nr. 33.401/02, pct. 159, CEDO 2009, precum si recomandarea Consiliului Europei referitoare la strategiile nationale integrate pentru protectia copiilor impotriva violentei, citata la punctul 103 de mai sus). Curtea a recunoscut, de asemenea, vulnerabilitatea deosebita a victimelor violentei in familie si necesitatea implicarii active a statului in protectia acestora (a se vedea Bevacqua si S. impotriva Bulgariei, nr. 71.127/01, pct. 65, 12 iunie 2008, si Opuz, citata anterior, pct. 132). Aceste obligatii pozitive, care adesea se suprapun, constau in: a) obligatia de a preveni relele tratamente despre care autoritatile aveau cunostinta sau ar fi trebuit sa aiba cunostinta (a se vedea, de exemplu, A�ordeviA� impotriva Croatiei, nr. 41.526/10, pct. 138-139, CEDO 2012) si b) obligatia (procedurala) de a efectua o ancheta oficiala eficace in cazul in care o persoana formuleaza o plangere intemeiata de rele tratamente (a se vedea, de exemplu, Dimitar Shopov impotriva Bulgariei, nr. 17.253/07, pct. 47, 16 aprilie 2013)."
b) Aplicarea acestor principii in prezenta cauza
42. Revenind la faptele din prezenta cauza, Curtea constata ca autoritatile au luat cunostinta de situatia reclamantului la 27 februarie 2004, atunci cand mama reclamantului (C.I.) a apelat linia telefonica de urgenta a directiei generale de asistenta sociala si protectia copilului pentru a sesiza abuzurile (a se vedea supra, pct. 5). Cu toate acestea, nu exista nimic care sa indice ca s-ar fi luat masuri concrete pentru a verifica informatiile sau pentru a le transmite politiei in vederea cercetarii lor ori pentru a proteja in vreun fel victimele de pretinsele abuzuri, in ciuda obligatiei legale in acest sens (a se vedea supra, pct. 22). In plus, autoritatile nu au luat nicio masura in ceea ce priveste primele patru plangeri penale formulate de C.I. impotriva lui D.D., in perioada martie-iunie 2004 (a se vedea supra, pct. 6).
43. In ceea ce priveste procesul penal, Curtea subliniaza ca acesta a inceput la 1 iulie 2004 (a se vedea supra, pct. 6) si s-a incheiat la 1 noiembrie 2012 (a se vedea supra, pct. 20). Astfel, acesta a durat opt ani si patru luni, pentru trei grade de jurisdictie. In plus, urmarirea penala a durat pana la 27 decembrie 2007, adica aproape trei ani si sase luni, perioada in care aparent nu s-au luat prea multe masuri, in afara de audierea a sase martori si evaluarea unor rapoarte (a se vedea supra, pct. 6-8). Guvernul nu a fost in masura sa precizeze vreun act de cercetare care sa fi fost efectuat, in afara celor mentionate anterior, si nici eventuale dificultati speciale intampinate de politie si de procuror in cursul urmaririi penale (a se vedea supra, pct. 39). Cu atat mai mult, chiar instantele nationale au recunoscut ca au existat perioade semnificative de inactivitate cauzate de organele de urmarire penala si de Institutul National de Medicina Legala (a se vedea supra, pct. 15). In aceste conditii, este dificil de justificat durata semnificativa a acestei etape a procesului penal. Suplimentar, procedura in fata instantelor a fost dominata de casari repetate ale hotararilor, cauzate de omisiuni ale instantelor inferioare (a se vedea supra, pct. 9 in fine si 12). Reclamantului nu i se poate imputa amanarea excesiva a procedurilor si nu se poate considera ca acesta a abuzat de drepturile sale procesuale.
44. Curtea considera ca, in sine, durata urmaririi penale si a procesului in fata instantelor a fost excesiva, in conformitate cu standardele Curtii prevazute de art. 6. Cu toate acestea, scopul analizei sale in temeiul art. 3 este diferit. Astfel cum s-a subliniat in jurisprudenta sa, chiar daca din perspectiva art. 2 cerinta promptitudinii nu ar trebui sa fie analizata in mod izolat si independent de alti parametri, a caror coroborare este cea care confera unei anchete caracter eficient (a se vedea, mutatis mutandis, Sarbyanova Pashaliyska si Pashaliyska impotriva Bulgariei, nr. 3.524/14, pct. 41, 12 ianuarie 2017).
45. Suplimentar, Curtea observa ca, la finalul procesului din prezenta cauza, se poate considera ca autoritatile au indeplinit obiectivul esential urmarit in cadrul anchetei, in masura in care D.D., persoana responsabila de abuzuri, a fost condamnat la o pedeapsa cu inchisoarea (a se vedea supra, pct. 18).
46. Cu toate acestea, Curtea considera ca o serie de deficiente au fost evidente in cadrul procesului si au subminat eficienta de ansamblu a anchetei.
47. In primul rand, Curtea retine ca, desi instantele nationale au luat in calcul durata excesiva a procesului, acordandu-i lui D.D. o reparatie, prin reducerea pedepsei sale cu inchisoarea (a se vedea supra, pct. 18), acestea nu i-au acordat insusi reclamantului nicio reparatie comparabila. Cu toate acestea, si acesta a suferit consecintele duratei excesive a procesului la care era parte si a fost victima abuzurilor in familie care au facut obiectul anchetei.
48. Mai mult, Curtea subliniaza ca reclamantul nu a primit nicio despagubire pentru abuzurile suferite (a se face comparatia si deosebirea fata de Sarbyanova Pashaliyska si Pashaliyska, citata anterior, pct. 42).
49. Curtea remarca, de asemenea, ca judecatoria l-a achitat pe D.D. in prima instanta, considerand ca nu constituie infractiune "comportamentul nepotrivit, ocazional al acestuia fata de reclamant" (a se vedea supra, pct. 9). In acelasi spirit, tribunalul ulterior se pare ca a considerat ca actele de violenta "izolate, intamplatoare" pot fi tolerate in sfera familiei (a se vedea supra, pct. 13). Curtea nu intelege cum se incadreaza aceasta afirmatie in dispozitiile relevante ale dreptului intern, care interzic in termeni absoluti pedepsele corporale aplicate in familie (a se vedea supra, pct. 21). Mai mult, Curtea constata ca insusi Consiliul Europei recunoaste ca interesul superior al copiilor, care include, fara indoiala, respectarea drepturilor si demnitatii acestora, reprezinta piatra de temelie a protectiei acordate copiilor impotriva pedepselor corporale (a se vedea supra, pct. 25-29).
50. De asemenea, trebuie remarcat faptul ca demnitatea constituie preocuparea esentiala a Conventiei Organizatiei Natiunilor Unite din 1989 cu privire la drepturile copilului (a se vedea supra, pct. 30). Aceasta valoare este in concordanta atat cu evolutia legislatiei internationale privind drepturile omului, cat si cu dezvoltarea perspectivei psihologice din jurisprudenta. Respectarea demnitatii copiilor este consonanta cu asigurarea elementelor importante pentru cresterea acestora ca membri cu drepturi depline ai comunitatii. Asigurarea unei demnitati de baza copiilor inseamna ca nu poate exista niciun compromis in ceea ce priveste condamnarea violentei impotriva lor, indiferent daca aceasta este acceptata ca "traditie" sau deghizata ca "disciplinare". Unicitatea copiilor - potentialul si vulnerabilitatea lor, dependenta lor de adulti - face imperativ ca acestia sa beneficieze de mai multa, nu de mai putina, protectie impotriva violentei, aceasta din urma fiind in mod invariabil degradanta [a se vedea Observatia generala nr. 13 (2011), citata la pct. 32 de mai sus].
51. Astfel, este clar ca respectarea demnitatii copilului nu poate fi asigurata daca instantele nationale ar accepta orice forma de justificare a actelor de rele tratamente, inclusiv a pedepselor corporale, interzise in temeiul art. 3. In acest context, Curtea considera ca statele membre ar trebui sa depuna eforturi pentru a proteja in mod expres si exhaustiv demnitatea copiilor, care, la randul sau, cere in practica un cadru juridic adecvat care sa asigure protejarea copiilor impotriva violentei in familie, care intra sub incidenta art. 3 si care sa includa: a) o descurajare eficienta a unor astfel de incalcari grave ale integritatii personale; b) masuri rezonabile pentru a preveni relele tratamente de care autoritatile au avut sau ar fi trebuit sa aiba cunostinta; si c) anchete oficiale eficiente in cazurile in care o persoana formuleaza o plangere intemeiata de rele tratamente [a se vedea M. si M. impotriva Croatiei, citata anterior, pct. 136, si Soderman impotriva Suediei (MC), nr. 5.786/08, pct. 80 si 81, CEDO 2013].
52. Pentru aceste motive, tinand seama de ceea ce era in joc pentru reclamant in cadrul procesului, de durata si de ritmul procesului, de diferenta de tratament intre reclamant si autorul infractiunii in raport cu aceasta durata, precum si de modul in care instantele nationale au abordat problema abuzului in familie, Curtea concluzioneaza ca ancheta privind acuzatiile de rele tratamente a fost ineficace, deoarece a durat prea mult si a fost viciata de o serie de deficiente grave. Rezulta ca autoritatile interne nu si-au indeplinit obligatiile procedurale care le reveneau in temeiul art. 3 din Conventie (a se vedea, mutatis mutandis, W. impotriva Sloveniei, nr. 24.125/06, pct. 66-70, 23 ianuarie 2014; P.M. impotriva Bulgariei, nr. 49.669/07, pct. 65-66, 24 ianuarie 2012; si M.C. si A.C., citata anterior, pct. 120-125).
53. In consecinta, a existat o incalcare a art. 3 din Conventie, sub aspect procedural.
II. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 6 A� 1 din Conventie
54. Reclamantul s-a plans, de asemenea, cu privire la durata procesului penal impotriva lui D.D., precum si cu privire la faptul ca instantele nu i-au acordat despagubiri . El a invocat art. 6 din Conventie, care prevede ca:
"Orice persoana are dreptul la judecarea cauzei sale in mod echitabil [...] de catre o instanta [...] care va hotari [...] asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil [...]."
55. Curtea subliniaza ca acest capat de cerere are doua componente. In primul rand, reclamantul s-a plans de pretinsul caracter inechitabil al procesului si, implicit, de lipsa accesului la o instanta. In al doilea rand, reclamantul s-a plans de durata procesului penal impotriva tatalui sau. Curtea va examina separat aceste aspecte.
A. Cu privire la echitatea procesului
1. Cu privire la admisibilitate
56. Guvernul a sustinut ca reclamantul nu a epuizat caile de recurs interne. Pe de o parte, acesta nu a solicitat despagubiri in cursul procesului penal, ramanand pasiv, in esenta, in acest sens. Pe de alta parte, acesta nu a introdus o actiune civila separata in fata instantelor nationale, pe baza dispozitiilor relevante din Codul civil, aplicabile la momentul respectiv.
57. Reclamantul a contestat acest argument si a subliniat ca autoritatile statului, in special directia generala de asistenta sociala si protectia copilului, procurorul si judecatorii aveau obligatia legala de a-i proteja interesele, avand in vedere ca era o victima minora a unor abuzuri in familie la momentul procesului penal relevant.
58. Curtea constata ca exceptia ridicata este strans legata de fondul capatului de cerere . Prin urmare, uneste aceasta exceptie preliminara cu fondul . In continuare, constata ca acest capat de cerere nu este in mod vadit nefondat, in sensul art. 35 A� 3 lit. a) din Conventie . Constata, de asemenea, ca nu prezinta nicio alta cauza de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie sa fie declarat admisibil.
2. Cu privire la fond
a) Argumentele partilor
59. Reclamantul a reiterat faptul ca instanta nationala avea obligatia de a acorda despagubiri din oficiu, deoarece era minor la momentul respectiv. De asemenea, a subliniat ca atat el, cat si procurorul au criticat in recursurile lor neacordarea de despagubiri de catre tribunal.
60. Guvernul a subliniat pasivitatea reclamantului pe tot parcursul procesului in prima instanta in ceea ce priveste dreptul de a primi despagubiri si a considerat ca instantele au furnizat motivari rezonabile pentru neacordarea unor despagubiri . Acesta a sustinut ca, in masura in care "pozitia constanta a reprezentantei reclamantului a fost ca A�nu solicita acordarea de despagubiri cu titlu de prejudiciu moralA� de la inculpat" si facand abstractie de pretinsa neaplicare a art. 17 din C. proc. pen, nu ar fi fost rezonabil sa se acorde despagubiri impotriva vointei reclamantului.
b) Motivarea Curtii
(i) Principii generale
61. Curtea face referire la principiile generale exprimate in jurisprudenta sa, in special in hotararea in Cauza Bochan impotriva Ucrainei (nr. 2) [(MC), nr. 22.251/08, CEDO 2015], in care a explicat in ce conditii aprecierea faptelor unei anumite cauze de catre o instanta nationala poate fi considerata "arbitrara". Punctul 62 din aceasta hotarare are urmatorul continut:
"62. Astfel, in Cauza Dulaurans, Curtea a constatat o incalcare a dreptului la un proces echitabil, intrucat singurul motiv pentru care Curtea de Casatie franceza a ajuns la pronuntarea deciziei atacate, de a respinge ca inadmisibil recursul formulat de reclamant, a fost rezultatul unei A�erreur manifeste d`appreciationA� (eroare evidenta de apreciere) (a se vedea Dulaurans, citata anterior). Rationamentul de la baza notiunii de erreur manifeste d`appreciation (un concept din dreptul administrativ francez), astfel cum este utilizata in contextul art. 6 A� 1 din Conventie, este fara indoiala ca, in cazul in care eroarea de drept sau de fapt savarsita de instanta nationala este atat de evidenta incat se poate caracteriza ca fiind o A�eroare manifestaA� - cu alte cuvinte, este o eroare pe care nicio instanta rezonabila nu ar fi putut sa o faca vreodata -, aceasta ar putea fi de natura sa aduca atingere caracterului echitabil al procesului. In Khamidov, caracterul nerezonabil al concluziei instantelor nationale cu privire la fapte era A�atat de frapant si palpabil de la prima vedere", incat Curtea a hotarat ca procesul in legatura cu plangerea trebui sa fie privit ca A�vadit arbitrarA� (a se vedea Khamidov, citata anterior, pct. 174). In AndelkoviA�, Curtea a constatat ca arbitrarul deciziei instantei nationale, care, in esenta, nu a avut niciun temei juridic in dreptul intern si nu includea nicio legatura a faptelor stabilite cu legislatia aplicabila si rezultatul procesului, a constituit o A�denegare de justitieA� (a se vedea AndelkoviA�, citata anterior, pct. 27)."
(ii) Aplicarea la cauza de fata
62. Curtea constata de la inceput ca prezenta cauza are ca obiect un litigiu (contestation in textul in limba franceza) privind un "drept" despre care se poate considera, cel putin din motive care ar putea fi intemeiate, ca este recunoscut in dreptul intern (a se vedea Bochan, pct. 42; a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis, AndelkoviA� impotriva Serbiei, nr. 1.401/08, pct. 25, 9 aprilie 2013). Legislatia nationala prevedea dreptul de a primi despagubiri (a se vedea supra, pct. 23), iar plangerea formulata de reclamant in fata curtii de apel constituia un litigiu real si serios (a se vedea supra, pct. 17). Procesul a fost in mod direct decisiv pentru dreptul in cauza si decizia pronuntata de curtea de apel a reprezentat solutia definitiva pe acest subiect (a se vedea, supra, pct. 19 si, respectiv, 20).
63. In plus, Curtea observa ca, in conformitate cu dreptul aplicabil, instantele aveau obligatia sa se pronunte cu privire la problema acordarii unor despagubiri chiar si fara o cerere formalizata in acest sens din partea reclamantului, care era minor si, prin urmare, o persoana lipsita de capacitate de exercitiu la momentul respectiv. Mai mult, atat instantele, cat si procurorul aveau obligatia sa ceara victimei in mod activ informatii cu privire la intinderea daunelor suferite (a se vedea supra, pct. 24). Legea asigura astfel o protectie sporita persoanelor vulnerabile, precum reclamantul, plasand in sarcina autoritatilor responsabilitatea extinsa de a juca un rol activ in aceasta privinta (a se vedea, mutatis mutandis, Lamarche impotriva Romaniei, nr. 21.472/03, pct. 34, 16 septembrie 2008). Din acest motiv si in lumina obiectului anchetei, procesul a depasit stadiul de un simplu litigiu intre persoane fizice si a angajat raspunderea statului din perspectiva art. 6 A� 1 din Conventie .
64. In acest sens, Curtea considera ca prezenta cauza trebuie sa fie examinata din perspectiva obligatiei instantelor de a asigura drepturile reclamantului in circumstantele concrete si exceptionale ale cauzei. Masura in care reclamantul a solicitat sau nu in mod expres acordarea de despagubiri este irelevanta, deoarece instantele aveau obligatia de a examina din oficiu subiectul daunelor.
65. In special, in pofida prevederilor exprese ale art. 17 din C. proc. pen. (a se vedea supra, pct. 24), numai prima instanta nationala care l-a condamnat pe D.D. a examinat problema despagubirilor (a se vedea supra, pct. 11). In decizia sa din 26 aprilie 2012, pronuntata in ultimul ciclu procesual, tribunalul nu a acordat despagubiri reclamantului si nu si-a motivat nicicum aceasta solutie (a se vedea supra, pct. 13 si 16).
66. In schimb, curtea de apel nu a examinat fondul criticii adresate de reclamant in ceea ce priveste omisiunea instantei inferioare de a acorda despagubiri (a se vedea supra, pct. 19). Aceasta s-a limitat la a observa ca nici reclamantul, nici procurorul nu au cerut despagubiri instantei inferioare, impiedicand astfel instanta sa examineze acest aspect. Procedand astfel, curtea de apel s-a abtinut de la examinarea intinderii rolului pe care l-au jucat instantele nationale sau procurorul in a securiza interesul superior al reclamantului, in special din perspectiva prevederilor art. 17 din C. proc. pen.
67. Mai mult, motivarea curtii de apel nu a avut niciun temei juridic (a se vedea, mutatis mutandis, AndelkoviA�, citata anterior, pct. 27, cu trimiterile suplimentare). In lumina redactarii neechivoce a obligatiei consacrate la art. 17 din C. proc. pen., curtea de apel ar fi trebuit sa examineze pe fond dreptul la daune, pentru a decide daca reclamantul avea sau nu dreptul sa primeasca despagubiri .
68. In concluzie, Curtea considera ca omisiunea instantelor nationale de a aplica art. 17 din C. proc. pen. in favoarea reclamantului si, astfel, de a examina daca ar fi fost necesar sa i se acorde despagubiri a constituit o denegare de justitie [a se vedea, mutatis mutandis, AndelkoviA�, citata anterior, pct. 27, si Bochan (nr. 2), citata anterior, pct. 64].
69. A fost incalcat, in consecinta, art. 6 A� 1 din Conventie . Prin urmare, Curtea respinge exceptia ridicata de Guvern in ceea ce priveste pretinsa neepuizare a cailor de recurs interne.
B. Cu privire la durata procedurii
70. Avand in vedere constatarea incalcarii art. 3 sub aspect procedural, in special din cauza duratei procesului penal (a se vedea supra, pct. 52), Curtea considera ca nu este necesar sa se pronunte separat cu privire la admisibilitatea si fondul plangerii privind pretinsa incalcare a cerintei "termenului rezonabil", consacrata la art. 6 A� 1 din Conventie [a se vedea, printre alte hotarari, Dimitrov si altii impotriva Bulgariei, nr. 77.938/11, pct. 171, 1 iulie 2014, si, mutatis mutandis, Centrul de Resurse Juridice in numele lui Valentin Campeanu impotriva Romaniei (MC), nr. 47.848/08, pct. 156, CEDO 2014].
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Conventie
71. Art. 41 din Conventie prevede:
"In cazul in care Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila."
A. Prejudiciu
72. Reclamantul a pretins 25.000 euro (EUR) cu titlu de daune morale.
73. Guvernul a contestat suma solicitata.
74. Avand in vedere toate circumstantele prezentei cauze, Curtea admite ca reclamantul trebuie sa fi suferit un prejudiciu moral care nu poate fi compensat prin simpla constatare a unei incalcari. Pronuntandu-se in echitate, Curtea acorda reclamantului suma de 10.000 EUR cu titlu de despagubire pentru prejudiciul moral, plus orice suma ce poate fi datorata cu titlu de impozit .
B. Cheltuieli de judecata
75. Reclamantul a pretins 1.326,69 EUR pentru cheltuielile de judecata in fata instantelor nationale. De asemenea, a pretins suma de 3.497,50 EUR pentru cheltuielile de judecata in fata Curtii, onorariile avocatului si cheltuielile de secretariat; reclamantul a cerut ca sumele in cauza sa fie platite direct avocatului sau (3.197,50 EUR) si Asociatiei pentru Apararea Drepturilor Omului din Romania - Comitetul Helsinki ("APADOR-CH") (300 EUR).
76. Guvernul a contestat sumele solicitate.
77. In conformitate cu jurisprudenta sa constanta (a se vedea, in special, Serban Marinescu impotriva Romaniei, nr. 68.842/13, pct. 78-80, 15 decembrie 2015, si Dragan impotriva Romaniei, nr. 65.158/09, pct. 99-102, 2 februarie 2016), Curtea respinge cererea formulata de APADOR-CH, avand in vedere ca aceasta asociatie nu a reprezentat reclamantul in prezenta procedura . Avand in vedere documentele aflate in posesia sa, Curtea considera echitabil sa acorde suma solicitata pentru cheltuielile de judecata efectuate in fata instantelor nationale, si anume 1.326,69 EUR. De asemenea, aceasta considera ca este rezonabil sa acorde suma solicitata pentru reprezentarea reclamantului in fata sa, si anume 3.197,50 EUR, mai putin suma deja primita cu acest titlu sub forma de asistenta judiciara (850 EUR), reprezentand suma totala de 2.347,50 EUR, care va fi platita direct in contul bancar al reprezentantei reclamantului (a se vedea, mutatis mutandis, Oleksandr Volkov impotriva Ucrainei, nr. 21.722/11, pct. 219, CEDO 2013).
C. Dobanzi moratorii
78. Curtea considera necesar ca rata dobanzilor moratorii sa se intemeieze pe rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal, practicata de Banca Centrala Europeana, majorata cu trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

1. uneste, in unanimitate, fondul cu exceptia preliminara ridicata de Guvern cu privire la neepuizarea cailor de atac interne in ceea ce priveste capatul de cerere privind pretinsa incalcare a dreptului reclamantului la un proces echitabil si o respinge;
2. declara, in unanimitate, admisibil capatul de cerere formulat in temeiul art. 3 din Conventie;
3. declara, cu majoritate, admisibil capatul de cerere privind pretinsa incalcare a dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum este garantat de art. 6 din Conventie;
4. hotaraste, in unanimitate, ca a fost incalcat art. 3 din Conventie sub aspect procedural;
5. hotaraste, cu patru voturi la trei, ca a fost incalcat art. 6 A� 1 din Conventie, in sensul ca reclamantului i-a fost refuzat dreptul la un proces echitabil;
6. hotaraste, in unanimitate, ca nu este necesar sa examineze admisibilitatea si fondul capatului de cerere formulat in temeiul art. 6 din Conventie cu privire la durata procedurii;
7. hotaraste, cu patru voturi la trei:
a) ca statul parat trebuie sa plateasca reclamantului, in termen de 3 luni de la data ramanerii definitive a hotararii, in conformitate cu art. 44 A� 2 din Conventie, urmatoarele sume, care trebuie convertite in moneda statului parat la rata de schimb aplicabila la data platii:
(i) 10.000 EUR (zece mii de euro), plus orice suma ce poate fi datorata cu titlu de impozit, cu titlu de despagubire pentru prejudiciul moral;
(ii) 1.326,69 EUR (o mie trei sute douazeci si sase euro si saizeci si noua de centi), plus orice suma ce poate fi datorata cu titlu de impozit de catre reclamant, pentru cheltuielile de judecata in procedurile interne;
(iii) 2.347,50 EUR (doua mii trei sute patruzeci si sapte de euro si cincizeci de centi), plus orice suma ce poate fi datorata cu titlu de impozit de catre reclamant, pentru cheltuielile de judecata suportate in cadrul procedurii in fata Curtii, care trebuie platita in contul bancar al reprezentantei reclamantului;
b) ca, de la expirarea termenului mentionat si pana la efectuarea platii, aceasta suma trebuie majorata cu o dobanda simpla, la o rata egala cu rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal practicata de Banca Centrala Europeana, aplicabila pe parcursul acestei perioade si majorata cu trei puncte procentuale;
8. respinge, in unanimitate, cererea de acordare a unei reparatii echitabile pentru celelalte capete de cerere .
Redactata in limba engleza si comunicata in scris, la 3 octombrie 2017, in temeiul art. 77 A� 2 si art. 77 A� 3 din Regulamentul Curtii.
In conformitate cu art. 45 A� 2 din Conventie si cu art. 74 A� 2 din Regulamentul Curtii, urmatoarele opinii separate sunt
anexate la prezenta hotarare:
a) opinia concurenta comuna a judecatorilor De Gaetano, Pinto de Albuquerque si Motoc;
b) opinia partial concurenta a judecatorului Bosnjak;
c) opinia comuna partial separata a judecatorilor Yudkivska, Ranzoni si Bosnjak.

*
OPINIA CONCURENTA COMUNA A JUDECATORILOR DE GAETANO, PINTO DE ALBUQUERQUE SI MOTOC

1. Suntem de acord cu toate cele opt puncte ale dispozitivului hotararii. Cu toate acestea, suntem de parere ca, avand in vedere caracteristicile speciale ale cauzei, indeosebi vulnerabilitatea reclamantului si faptul ca a fost vorba despre acte de violenta in familie, este necesar sa se evidentieze alte cateva aspecte legate de principiile generale aplicabile. Suntem deosebit de preocupati de lipsa de claritate a hotararii Camerei in ceea ce priveste domeniul de aplicare a interdictiei aplicarii de rele tratamente copiilor si natura denegarii de dreptate in speta.
2. "Calvarul" trait de reclamant in fata instantelor din Romania - nu exista alte cuvinte pentru a descrie prin ce a trecut acesta - a durat din iulie 2004 pana in noiembrie 2012. Avea trei ani atunci cand a inceput si aproximativ unsprezece atunci cand s-a incheiat. Intreaga sa copilarie a fost dominata de procesul penal. In opinia noastra, orice procedura, civila sau penala, care implica in mod direct minori atrage in mod automat nu atat cerinta unei diligente speciale, cat cerinta "unei diligente exceptionale" (a se vedea H. impotriva Regatului Unit, nr. 9.580/81, pct. 85), care ar trebui sa caracterizeze astfel de proceduri. In acest caz, suntem de acord ca nu este necesar sa se examineze capatul de cerere formulat in temeiul art. 6, referitor la durata procedurii, doar pentru ca acelasi fapt este, sa spunem asa, absorbit in incalcarea mai grava a art. 3, astfel cum este descrisa la pct. 43-53. Aici exista, intr-un fel, o concurenta formala sau ideala intre incalcari ale Conventiei, iar acest lucru este reflectat in mod adecvat de valoarea despagubirilor acordate cu titlu de prejudiciu moral.
3. Conform Curtii de Apel Bucuresti, deoarece nici procurorul, nici reclamantul nu si-au intemeiat recursurile pe aspectele civile ale cauzei, tribunalul a procedat corect limitandu-si examinarea cauzei la aspectele penale cu care fusese sesizat. Argumentul invocat de aceasta instanta se bazeaza, de fapt, pe principiul quantum apellatum, tantum devolutum, conform caruia instanta de recurs este obligata sa se limiteze la a se pronunta asupra recursului in limitele motivelor de recurs. Utilizand acest argument, curtea de apel a ales sa nu tina seama de art. 17 din Codul de procedura penala in vigoare la momentul faptelor, ignorand, astfel, un principiu fundamental al administrarii justitiei: in omnibus quidem, maxime tamen in jure, aequitas spectanda sit.
4. Potrivit legii, art. 17 impunea instantelor, inclusiv instantelor de apel, obligatia legala de a examina din oficiu posibilitatea de acordare de despagubiri, atunci cand partea vatamata era o persoana lipsita de capacitate de exercitiu sau cu capacitate de exercitiu restransa. In fapt, acesta a creat o exceptie de la principiul potrivit caruia victima are obligatia de a solicita despagubiri, plasand aceasta obligatie in sarcina organelor de urmarire penala si a instantei insasi. Natura ex officio a acestui tip de cercetare judecatoreasca primeaza in fata principiului quantum apellatum, tantum devolutum . In acest caz, ar fi de asteptat ca numai o renuntare explicita a victimei la dreptul sau la despagubiri sa elibereze instantele de obligatia lor legala ex officio de a lua in considerare problema daunelor. Nicio astfel de renuntare explicita nu a fost formulata vreodata de reclamant sau de reprezentantul acestuia. Faptul ca mama reclamantului nu s-a constituit ca parte civila in cadrul procesului penal (pct. 9) si nu, astfel cum a afirmat in mod tendentios Guvernul (pct. 60), ca aceasta "nu [a solicitat] acordarea de despagubiri cu titlu de prejudiciu moral" - nu poate fi interpretat ca o renuntare la acest drept in numele fiului sau minor. In fapt, cerintele impuse instantelor de art. 17 erau independente de orice cerere formala de constituire ca parte civila, precum si de orice cerere specifica de acordare de despagubiri pentru prejudiciul moral, formulate de reprezentantul legal al persoanei lipsite de capacitate de exercitiu sau cu capacitate de exercitiu restransa. Astfel, argumentul Guvernului potrivit caruia reclamantul a renuntat la dreptul sau la despagubiri, prin intermediul reprezentantului sau, prin limitarea recursului la aspectele penale ale cauzei, este gresit. In fapt, tribunalul insusi i-a acordat despagubiri reclamantului din oficiu in decizia sa din 22 decembrie 2009. Si mai important, a existat constant o practica de confirmare a naturii ex officio a cercetarii judecatoresti. Astfel, in Decizia nr. 1.776/2005, Inalta Curte de Casatie si Justitie, intemeindu-se tocmai pe art. 17 mentionat anterior, a casat o decizie, deoarece curtea de apel, desi l-a condamnat pe sot pentru uciderea sotiei sale, a omis sa examineze problema acordarii unor despagubiri copiilor minori ai victimei. In acelasi sens, in Dosarul nr. 254/1990, Tribunalul Bucuresti a respins ca fiind contrara intereselor copiilor minori renuntarea la dreptul de a primi despagubiri, formulata de mama in numele lor. Prin urmare, este destul de surprinzator ca, in prezenta cauza, aceeasi instanta a decis sa nu acorde astfel de despagubiri, fara sa ofere vreo justificare, in decizia sa din 26 aprilie 2012. Acest comportament arbitrar al tribunalului a fost imputat chiar de catre procuror, care s-a plans de faptul ca tribunalul nu a acordat despagubiri (a se vedea pct. 17). Avand in vedere faptul ca, desi Curtii de Apel Bucuresti i s-a solicitat sa remedieze acest comportament al instantei inferioare, nu a facut acest lucru, reclamantul a fost victima unei grave denegari de justitie si, prin urmare, a unei incalcari a art. 6 din Conventie, care nu este absorbita sau consumata de o incalcare distincta a art. 3.
5. In lumina elementelor de drept international citate la pct. 25-34 din hotarare consideram ca, astfel, Camera ar fi trebuit sa afirme, in termeni mai principiali si mai clari, ca statelor membre ale Consiliului Europei le revine obligatia pozitiva, in temeiul Conventiei europene a drepturilor omului, de a interzice toate formele de violenta impotriva copiilor, in toate mediile, si de a cerceta, urmari penal si pedepsi persoanele responsabile de astfel de acte de violenta; expresia "ar trebui sa depuna eforturi", astfel cum este utilizata la pct. 51, nu reflecta in mod adecvat aceasta obligatie, astfel cum exista in prezent. Aceasta pedeapsa ar trebui sa fie suficient de severa pentru a avea un efect disuasiv, astfel cum impune Conventia Consiliului Europei privind prevenirea si combaterea violentei impotriva femeilor si a violentei domestice (a se vedea pct. 27) si Conventia Organizatiei Natiunilor Unite cu privire la drepturile copilului (pct. 32). Art. 45 din Conventia Consiliului Europei, mentionata anterior, impune partilor sa adopte masuri proportionale cu gravitatea infractiunilor; partilor li se cere, de fapt, "sa ia masurile legislative sau alte masuri necesare pentru a se asigura ca infractiunile stabilite in conformitate cu [Conventia] sunt pasibile de sanctiuni eficiente, proportionale si disuasive, luand in considerare gravitatea acestora". Observam ca D.D. a fost condamnat pentru abuzuri fizice si verbale savarsite impotriva reclamantului pe parcursul unei perioade de doi ani (2002-2004), insa acesta a fost condamnat la o simpla pedeapsa cu inchisoarea cu suspendare. In mod clar, o astfel de pedeapsa nu ar fi in concordanta cu standardele internationale mentionate anterior.

*
OPINIA PARTIAL CONCURENTA A JUDECATORULUI BOSNJAK

Desi impartasesc opinia majoritatii, potrivit careia in speta a fost incalcat art. 3 din Conventie sub aspectul procedural, nu pot subscrie la unele dintre motivarile expuse in hotarare . In opinia mea, circumstantele descrise la pct. 42-44 din hotarare sunt, in sine, suficiente pentru a constata incalcarea mentionata. Autoritatile competente nu au luat nicio masura in ceea ce priveste primele patru plangeri penale depuse de catre mama reclamantului. Dupa ce s-au decis sa reactioneze, autoritatilor le-a luat aproape trei ani si jumatate sa finalizeze ancheta intr-un caz care priveste comiterea de abuzuri impotriva unui copil, iar procesul in ansamblul sau a durat mai mult de opt ani pentru trei grade de jurisdictie, cu interventia unei perioade semnificative de inactivitate. Faptul ca, in cele din urma, autorul a fost condamnat si a primit o pedeapsa de un an de inchisoare cu suspendare nu poate in niciun caz sa compenseze lipsa grava de diligenta in instrumentarea cauzei sau sa conduca la concluzia ca ancheta privind acuzatiile de rele tratamente aplicate unui copil vulnerabil a fost eficienta.
Cu toate acestea, majoritatea a decis sa evidentieze motivele suplimentare pe care s-a bazat constatarea unei incalcari a art. 3 sub aspect procedural. Aceste motive sunt dezvoltate la pct. 47-51 din hotarare . Potrivit primului argument al majoritatii, autoritatile nu i-au acordat reclamantului nicio despagubire pentru durata excesiva a procedurii, in timp ce autorul infractiunii a beneficiat de o reducere a pedepsei pentru acelasi motiv. Si totusi este dificil de imaginat vreo forma de despagubire a victimei, in cadrul procedurii penale, pentru durata excesiva a aceleiasi proceduri. O astfel de despagubire poate fi solicitata si acordata in cadrul unei proceduri separate, insa reclamantul nu a initiat niciodata o astfel de procedura . Nu cred ca aspectul procedural al art. 3 din Conventie impune inaltelor parti contractante sa acorde despagubiri pentru durata posibil excesiva a procedurii penale, in cadrul procedurii respective.
In plus, majoritatea este de parere ca reclamantul ar fi trebuit sa primeasca despagubiri pentru abuzurile suferite, pentru a contrabalansa durata excesiva a procedurii si pentru a fi respectate standardele unei anchete eficiente (a se vedea pct. 48 din hotarare). Faptul ca reclamantul nu a primit despagubiri pentru abuzurile suferite este abordat separat, in cadrul examinarii capatului de cerere formulat in temeiul art. 6, si este posibil sa nu fie considerata pe deplin adecvata sanctionarea statului parat de doua ori pentru aceeasi omisiune, in temeiul a doua prevederi diferite ale Conventiei. In orice caz, impreuna cu judecatorii Yudkivska si Ranzoni, mi-am exprimat dezacordul cu privire la opinia majoritatii conform careia, in speta, instantele nationale aveau obligatia, in temeiul Conventiei, sa acorde reclamantului despagubiri in aceasta privinta. Consider ca acele argumente (in special faptul ca mama reclamantului, actionand in numele acestuia, a renuntat in mod expres la orice cerere de despagubire) sunt, de asemenea, relevante pentru problema incalcarii art. 3.
In cele din urma, dupa citarea documentelor internationale de la pct. 50, majoritatea subliniaza, la pct. 51, ca respectarea demnitatii copilului nu poate fi asigurata daca instantele nationale ar accepta orice forma de justificare a actelor de rele tratamente si ca statele membre ar trebui sa depuna eforturi pentru a proteja in mod expres si exhaustiv demnitatea copiilor, prin adoptarea unui cadru juridic adecvat. Desi nu pot decat sa fiu de acord cu aceste lucruri, este greu de inteles de ce aceste principii sustin constatarea unei incalcari in speta. In special, instantele nationale intr-adevar l-au condamnat pe autorul faptelor, deci aparent nu au gasit nicio justificare pentru actele sale. La nivel legislativ, statul parat a adoptat Legea privind protectia si promovarea drepturilor copiilor, ale carei prevederi relevante garanteaza dreptul la respectarea personalitatii copilului si interzic in mod expres pedepsirea fizica sau tratamentele umilitoare ori inumane (a se vedea pct. 21 din hotarare). Ar putea fi corect sa afirmam ca, la nivel abstract, statul parat a respectat aceste cerinte . Intarzierile inexplicabile si excesive care au avut loc in speta nu par a fi rezultatul unor posibile deficiente ale cadrului juridic.
Atunci cand constata incalcarea oricarui articol din Conventie, Curtea are obligatia de a transmite un mesaj clar autoritatilor nationale cu privire la actiuni sau omisiuni ale acestora care au fost incompatibile cu cerintele Conventiei. Cred ca argumentelor, asa cum au fost evidentiate la pct. 47-51, le lipsesc claritatea, forta si puterea de convingere care sunt necesare pentru a preveni repetarea unor viitoare incalcari.

*
OPINIA COMUNA PARTIAL SEPARATA A JUDECATORILOR YUDKIVSKA, RANZONI SI BOA� NJAK

Spre regretul nostru, nu putem fi de acord cu motivarea si concluzia majoritatii referitoare la art. 6, in ceea ce priveste echitatea procedurii in cauza reclamantului.
In primul rand, consideram ca majoritatea nu a abordat in mod corespunzator exceptia ridicata de Guvern privind neepuizarea cailor de recurs interne. La pct. 69, dupa ce a constatat incalcarea art. 6, ei afirma pur si simplu ca exceptia de neepuizare a cailor de atac este, "prin urmare", respinsa. Cu toate acestea, o exceptie de inadmisibilitate nu poate fi respinsa pentru ca a fost constatata o incalcare pe fond; in caz contrar, principiul subsidiaritatii ar fi ignorat si intreaga logica a art. 35 ar fi subminata. Curtea poate aborda aceasta chestiune numai dupa epuizarea tuturor cailor de recurs interne.
Cateva explicatii privind aceasta abordare pot fi gasite la pct. 63. Potrivit majoritatii, procesul in cauza depaseste un simplu litigiu intre persoane fizice si, prin urmare, angajeaza raspunderea statului din perspectiva art. 6 A� 1 din Conventie; asadar, este de presupus ca statul ar trebui sa actioneze proprio motu si reclamantul nu trebuia sa solicite despagubiri in cursul procesului penal sau sa initieze o actiune civila separata, astfel cum a sustinut Guvernul.
Din pacate, nu suntem de acord cu aceasta interpretare a obligatiilor pozitive care le revin statelor membre in temeiul art. 6. Este adevarat ca partile contractante ar trebui sa asigure o protectie eficienta a copiilor si a altor persoane vulnerabile impotriva relelor tratamente [a se vedea O`Keeffe impotriva Irlandei (MC), nr. 35.810/09, pct. 144, CEDO2014 (extrase)]. Cu toate acestea, aceasta obligatie pozitiva prevazuta de art. 3 din Conventie nu poate, in opinia noastra, sa fie extinsa la art. 6, care prevede garantii procedurale minime in ceea ce priveste stabilirea drepturilor si obligatiilor cu caracter civil ale unei persoane sau a unei acuzatii in materie penala indreptate impotriva sa. De exemplu, un stat membru are obligatia de a furniza asistenta juridica gratuita unei victime vulnerabile la acte de tortura, astfel incat sa asigure participarea efectiva a acesteia in procedurile interne relevante, dar aceasta este o obligatie care ii revine in temeiul art. 3 din Conventie si nu in temeiul art. 6 (a se vedea Savitskyy impotriva Ucrainei, nr. 38.773/05, pct. 119, 26 iulie 2012).
Trebuie sa se sublinieze de la bun inceput ca aplicabilitatea art. 6 in speta este indoielnica, avand in vedere faptul ca reclamantul nu a initiat nicio actiune civila in cadrul procedurii in cauza (a se compara cu Hamer impotriva Frantei, 7 august 1996, pct. 68-79, Culegere de hotarari si decizii 1996-III). In plus, obligatiile pozitive ale statului de a proteja un minor, inclusiv obligatia de a oferi despagubiri pentru abuzuri, au fost abordate suficient in constatarile Curtii in temeiul art. 3 din Conventie (a se vedea in special pct. 47 din hotarare). Art. 6 si cerintele privind un proces echitabil au o natura diferita. Domeniul de aplicare al notiunii de caracter echitabil al procedurii nu ar trebui sa fie extins pentru a include cerinta de a acorda despagubiri proprio motu nici macar celor mai vulnerabile parti la procedura .
Majoritatea a continuat atunci si a concluzionat ca "rationamentul curtii de apel nu a avut niciun temei juridic", deoarece "[a]vand in vedere exprimarea neechivoca a obligatiei consacrate la art. 17 din C. proc. pen., curtea de apel ar fi trebuit sa examineze pe fond dreptul la despagubiri, pentru a decide daca reclamantul avea sau nu dreptul sa primeasca despagubiri".
Hotarand astfel, majoritatea a depasit limitele stabilite in Conventie in vederea examinarii dreptului procesual national, actionand in calitate de "instanta de gradul patru" intr-o situatie in care nu se poate considera ca instantele nationale au actionat in mod arbitrar.
Art. 17 din C. proc. pen. prevede obligatia instantei de a cere persoanei in cauza, prin reprezentantul legal al acesteia, "sa prezinte situatia cu privire la intinderea pagubei materiale si a daunelor morale". De asemenea, prevedea ca instanta trebuia "sa se pronunte din oficiu asupra repararii pagubei si a daunelor morale, chiar daca persoana vatamata nu este constituita parte civila" (a se vedea pct. 24 din hotarare).
Potrivit Guvernului, mama reclamantului, in calitate de reprezentant legal al acestuia, a precizat clar in cursul procedurii ca "nu solicita [...] despagubiri cu titlu de prejudiciu moral" din partea paratului (a se vedea pct. 60 din hotarare). Acest lucru nu a fost infirmat de reclamant. Prin urmare, nu se poate considera ca autoritatile judiciare nationale au ignorat cerinta prevazuta la art. 17, mentionata anterior, de a cere persoanei in cauza sa precizeze pozitia sa cu privire la prejudiciul suferit. De asemenea, aceasta dispozitie impunea instantei sa se pronunte asupra chestiunii despagubirilor, insa nu afirma ca aceasta trebuie sa acorde despagubiri . Avand in vedere pozitia reprezentantei reclamantului, mentionata anterior, nu se poate afirma ca decizia curtii de apel de a nu acorda despagubiri nu a avut niciun temei juridic, iar decizia in cauza nu pare sa fie arbitrara.
Prin urmare, prezenta cauza nu poate fi comparata cu cele doua cauze la care se face referire in prezenta hotarare, si anume AndelkoviA� impotriva Serbiei (nr. 1.401/08, 9 aprilie 2013), in care rationamentul explicit al instantei cu privire la obiectul cauzei "s-a bazat pe ceea ce pare a fi o afirmatie abstracta, care a depasit orice marja de apreciere rezonabila de care dispune o instanta", sau Bochan impotriva Ucrainei (nr. 2) [(MC), nr. 22.251/08, CEDO 2015], in care in mod deliberat Curtea Suprema a Ucrainei a interpretat eronat aceasta hotarare a Curtii.
In timp ce curtea de apel nu s-a pronuntat cu privire la problema despagubirilor, aceasta omisiune nu constituie, in opinia noastra, o denegare de justitie, asa cum a concluzionat majoritatea .