Sanctionare disciplinara. Decizie ce nu cuprinde mentiunile prevazute de lege sub sanctiunea nulitatii

Reclamantul a fost obligat sa-i achite paratei suma de 3.903,2 lei cheltuieli de judecata reprezentand onorariu avocatial.

Pentru a hotari astfel, instanta a retinut ca reclamantul a fost angajatul paratei in functia de manager zona incepand cu data de 02.07.2007, avand incheiat un contract individual de munca, inregistrat sub nr. 2128/12.07.2007, fiindu-i stabilit un salariu lunar de baza brut in suma de 1906 lei.

Referitor la decizia nr. 07/12.02.2009 prin care reclamantului i s-a aplicat sanctiunea reducerii salariului cu 10% pe timp de o luna, instanta a retinut ca disciplina muncii este o conditie obiectiva, necesara si indispensabila desfasurarii activitatii fiecarui angajator, si ca este absolut necesar ca toti angajatii sa respecte ordinea si mai ales disciplina muncii, pentru a se putea asigura un climat propice desfasurarii procesului de productie. In virtutea raportului de subordonare, angajatul este obligat sa respecte atat obligatiile prevazute expres prin actele normative, regulamente de ordine interioara, contractul colectiv de munca si cel individual, dar si dispozitiile date de angajator prin decizii, ordine scrise sau verbale in exercitarea atributiilor de coordonare, indrumare si control .

Angajatorul dispune de prerogativa disciplinara, avand dreptul de a aplica sanctiuni disciplinare angajatilor sai (art. 263 din Codul muncii), acesta fiind in masura sa cuantifice exact sanctiunea, tinand cont si de sanctiunile disciplinare avute de angajat anterior.

Reclamantul a fost convocat la cercetarea disciplinara prealabila prin scriptul denumit "Convocare" din data de 27.01.2009. Acesta s-a prezentat la convocare si si-a formulat apararile, in urma convocarii fiind incheiat procesul verbal din data de 09.02.2009 care mentioneaza aceste aparari.

Referitor la aceste abateri disciplinare instanta a retinut urmatoarele: in primul rand, functia de manager de zona impune o anumita conduita si respectarea unor planuri de realizari la care reclamantul nu poate sustine ca nu i-au fost aduse la cunostinta si care puteau fi respectate chiar daca nu exista comunicata o fisa a postului. Mai mult chiar, la dosar a fost depusa fisa postului pentru reclamant, pe care acesta a semnat de primire pentru studiu, fisa care constituie anexa la contractul individual de munca.

Prin mai multe adrese reclamantul a fost notificat, anterior sanctionarii, solicitandu-i-se depunerea rapoartelor de utilizare a timpului de munca .

Referitor la acest aspect, instanta a retinut ca este datoria fiecarui angajat, cu atat a unui manager de zona, sa-si justifice utilizarea judicioasa a timpului de munca .

Decizia de sanctionare mai retine faptul ca reclamantul nu si-a realizat obiectul contractului individual de munca, respectiv vanzarile potrivit potentialului de desfacere a zonei, iar in perioada desfasurarii activitatii un numar de 2 clienti au solduri restante importante.

Cu privire la decizia nr. 10/01.04.2009, comunicata reclamantului la data de 06.04 2009, instanta a retinut ca acesta a contestat-o in precizarea de actiune depusa la data de 30.04.2009 pentru termenul din 18.05.2009, in termenul de 30 de zile prevazut expres de art. 268, alin. 1 din Codul muncii.

La baza deciziei a stat Referatul nr. 486/17.03.2009 intocmit de directorul de vanzari . Reclamantul a fost convocat la cercetarea disciplinara prealabila prin Convocatorul din data de 18.03.2009, comunicat reclamantului la data de 20.03.2009 prin scrisoare recomandata cu confirmare de primire. Acesta nu s-a prezentat la convocare si nu si-a formulat apararile.

Din analiza deciziei nr. 10/01.04.2009 instanta a retinut ca reclamantului i s-au imputat nerealizarea obiectivelor trasate, nerealizarea sarcinilor de serviciu dar mai ales refuzul de a desfasura orice fel de activitate . Din actele depuse de parata se poate concluziona ca desi reclamantului i s-a solicitat, prin mai multe adrese si e-mailuri sa depuna rapoarte de activitate si dupa emiterea deciziei de sanctionare nr. 07/12.02.2009.

Referitor la drepturile salariale solicitate de reclamant, instanta a retinut ca in mod temeinic parata a refuzat plata de drepturi salariale pentru perioada cat reclamantul nu a prestat activitate .

Potrivit prevederilor art. 10 din Codul muncii, contractul individual de munca este contractul in temeiul caruia o persoana fizica, denumita salariat, se obliga sa presteze munca pentru si sub autoritatea unui angajator, persoana fizica sau juridica, in schimbul unei remuneratii denumite salariu .

Prima instanta nu a retinut sustinerile reclamantului ca nu si-a putut indeplini atributiile de serviciu fiind lipsit de mijloacele de deplasare, atata timp cat acesta nici nu a fost prezent la locul de munca si nici nu a prestat activitate o lunga perioada de timp . Mai mult chiar, acesta nu a depus nici macar rapoarte de activitate, acte pentru care nu era nevoie de deplasari.

Parata a depus la dosar fluturasii de salariu al reclamantului de la data angajarii si pana in luna decembrie 2008 care dovedesc ca in perioada cat acesta a prestat activitate a fost platit.

Buna credinta a paratei se poate constata prin faptul ca desi reclamantul a contestat netemeinic preavizul nr. 473/25.02.2008, contestatie respinsa irevocabil, parata nu a mai emis nici o decizie prin care reclamantului sa i se fi desfacut contractul individual de munca, desi i-a fost acordat preavizul de 20 zile lucratoare in perioada 25.02.2008 - 21.03.2008.

Cu privire la plata concediului de odihna, instanta a retinut ca potrivit prevederilor art. 139 alin. (3) din Codul muncii, durata efectiva a concediului de odihna anual se stabileste prin contractul colectiv de munca aplicabil, este prevazuta in contractul individual de munca si se acorda proportional cu activitatea prestata intr-un an calendaristic. La semnarea contractului individual de munca reclamantul a solicitat acordarea a 5 zile de concediu de odihna, concediu care i-a fost acordat, iar in perioada 24.12.2007 - 11.01.2008 a fost in concediu, la fel ca si intreg personalul paratei.

Impotriva acestei hotarari a declarat recurs reclamantul K.I. solicitand in principal admiterea recursului si modificarea in totalitate a hotararii atacate in sensul admiterii actiunii asa cum a fost formulata si precizata si: anularea deciziei nr. 07/12 februarie 2009 emise de angajator, privind sanctionarea recurentului disciplinara cu reducerea salariului cu 10% pe timp de o luna, ca netemeinica si nelegala; obligarea angajatorului la plata catre recurent a drepturilor salariale aferente perioadei 1 mai 2008 - 1 aprilie 2009, conform contractului individual de munca nr. 2128 din 12 iulie 2007, constand in salariul lunar de 1906 lei brut si adaosul lunar de 2901 lei/luna brut; anularea deciziei de concediere disciplinara nr. 10/1 aprilie 2009, emise de angajator, ca netemeinica si nelegala; dispunere reintegrarii recurentului in functia de manager zona la SC E.I. SRL BUCURESTI, conform contractului de munca nr. 2128/2 iulie 2007; sa se dispuna plata catre recurent, cu titlu de despagubire, a unor sume echivalente cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu adaosul lunar de 2901 lei de care ar fi beneficiat incepand cu data de 1 aprilie 2009 si pana la reintegrarea efectiva in functia de manager zona; obligarea angajatorului la plata unei compensatii de 5000 de Euro pentru prejudiciile morale cauzate prin conduita abuziva din ultimele 12 luni, sanctionarea disciplinara nelegala si concedierea nelegala.

In subsidiar, s-a solicitat admiterea recursului si modificarea in parte a hotararii atacate in privinta cheltuielilor de judecata acordate paratei in sensul reducerii acestora, conform art. 274 alin 3 Cod procedura civila, la nivelul cheltuielilor de judecata ale reclamantului din prima instanta.

In dezvoltarea motivelor de recurs se arata ca, prima instanta a pronuntat o hotarare sumar motivata prin care nu a analizat motivele de nulitate a deciziilor de sanctionare disciplinara si a ignorat probele administrate in fata instantei.

Cu toate ca decizia de sanctionare este lovita de nulitate absoluta fiind data cu incalcarea art. 268 alin. 2 lit. b, c si f si Codul muncii si pe de alta parte este si netemeinica intrucat abaterile constatate nu se reflecta in prevederile contractului individual de munca, a fisei postului sau a vreunui regulament de ordine interioara.

S-a aratat ca prima instanta a retinut ca angajatorul a procedat in mod corect intrucat angajatul nu a fost prezent la locul de munca cu toate ca aceste era agent de vanzari peste 6 judete angajatorul avand sediul in Bucuresti, astfel ca nu se deplasa decat ocazional la sediul angajatorului munca sa fiind una exclusiv de teren .

Intrucat angajatorul i-a retras echipamentul de lucru inca din 4 martie 2008 si nu i-a asigurat nicio clipa posibilitatea de a-si desfasura activitatea, considera ca este indreptatit la plata drepturilor salariale.

Intimata SC E.I. SRL BUCURESTI prin intampinarea depusa la fila 20-22, solicita respingerea recursului ca nefondat cu mentinerea ca temeinica si legala a hotararii atacate, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecata .

Analizand recursul prin prisma motivelor de recurs si a actelor atasate la dosar, Curtea de apel constata urmatoarele:

Criticile recurentului privitoare la faptul ca prima instanta nu a motivat hotararea adoptata cu privire la solutia de respingere a cererilor de anulare a deciziilor de sanctionare este fondata, fiind prezent motivul de modificare prev. de art. 304 pct. 7 C.pciv.

Potrivit art. 268 alin. 2 din Codul muncii sub sanctiunea nulitatii absolute, in decizia de aplicare a sanctiunii disciplinare se cuprind in mod obligatoriu: descrierea faptei care constituie abatere disciplinara, precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de munca aplicabil, care au fost incalcate de salariat, motivele pentru care au fost inlaturate apararile formulate de salariat in timpul cercetarii disciplinare prealabile sau motivele pentru care, in conditiile prevazute la art. 267 alin. (3), nu a fost efectuata cercetarea, temeiul de drept in baza caruia sanctiunea disciplinara se aplica, termenul in care sanctiunea poate fi contestata si instanta competenta la care sanctiunea poate fi contestata.

Din acest text legal rezulta ca necuprinderea in decizia de sanctionare a cel putin unuia din aceste elemente esentiale loveste cu nulitatea masura luata, astfel incat daca textul reglementeaza o cauza de nulitate reiese ca trebuie indeplinite in totul conditiile cerute de lege.

In cauza de fata Decizia nr. 7 din 12 februarie 2009 prin care parata l-a sanctionat disciplinar pe reclamant cu reducerea salariului cu 10% pe timp de o luna nu cuprinde toate elementele esentiale prevazute de textul legal mai sus aratat, astfel incat aceasta este lovita de nulitate si nu se mai impune verificarea temeiniciei motivelor care au stat la baza emiterii acesteia.

Astfel, decizia nu cuprinde precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de munca aplicabil, care au fost incalcate de salariat, motivele pentru care au fost inlaturate apararile formulate de salariat in timpul cercetarii disciplinare prealabile si instanta competenta la care sanctiunea poate fi contestata.

In ceea ce priveste concedierea pentru motive care tin de persoana salariatului dispusa ca sanctiune disciplinara, potrivit art. 62 alin. 1 ind. 1 din Codul muncii: "in cazul in care concedierea intervine pentru motivul prevazut la art. 61 lit. a), angajatorul poate emite decizia de concediere numai cu respectarea dispozitiilor art. 263-268." Conform alin. (2) al aceluiasi articol: "Decizia se emite in scris si, sub sanctiunea nulitatii absolute, trebuie sa fie motivata in fapt si in drept si sa cuprinda precizari cu privire la termenul in care poate fi contestata si la instanta judecatoreasca la care se contesta."

Astfel, cu privire decizia nr. 10 din 1 aprilie 2009 emisa tot de catre parata prin care s-a desfacut contractul de munca al reclamantului, de asemenea Curtea constata ca nu indeplineste cerintele de legalitate prevazute de art. 268 Codul muncii, lipsind precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de munca aplicabil, care au fost incalcate de salariat si instanta competenta la care sanctiunea poate fi contestata.

Toate aceste lipsuri fac ca decizia mai sus aratata sa fie lovita de nulitate absoluta impunandu-se in acest sens anularea acesteia.

Constatand nulitatea absoluta a deciziei de concediere in raport de nerespectarea conditiilor imperative, instanta va admite petitul actiunii avand ca obiect repunerea reclamantului in situatia anterioara emiterii actului de sanctionator, respectiv va dispune reintegrarea reclamantului in functia detinuta anterior, respectiv manager zona si va obliga parata sa plateasca reclamantului o despagubire egala cu salariile indexate, majorate si reactualizate de care ar fi beneficiat acesta incepand cu 1.04.2009 si pana la reintegrarea efectiva.

In privinta cererii de obligare a angajatorului la plata catre recurent a drepturilor salariale aferente perioadei 1 mai 2008 - 1 aprilie 2009, conform contractului individual de munca nr. 2128 din 12 iulie 2007, constand in salariul lunar de 1906 lei brut si adaosul lunar de 2901 lei/luna brut, criticile recurentului sunt nefondate, iar dispozitia de respingere a acestui petit va fi mentinuta.

Astfel din probele administrate la fond, coroborate cu recunoasterile partiale ale reclamantului, reiese ca acesta nu a prestat nici o activitate in folosul intimatei in perioada in care s-au solicitat drepturile salariale mai sus aratate. Pe intreaga aceasta perioada, reclamantul a avut o stare de pasivitate, necomunicand angajatorului nici macar rapoartele de activitate ce i-au fost solicitate de acesta.

In mod corect a retinut prima instanta ca refuzul paratei de a efectua plata de drepturi salariale aferente perioadei 1 mai 2008 - 1 aprilie 2009 a fost unul temeinic, sentinta fiind motivata in acest sens si data cu aplicarea corecta a legii.

In ceea ce priveste daunele morale solicitate de reclamant, se impune mentinerea hotararii atacte si sub acest aspect, avand in vedere ca in cauza nu s-a confirmat existenta unui prejudiciu de natura morala suferit de catre acesta si la a carui reparare sa fie obligata intimata, nefiind intrunite conditiile raspunderii delictuale in sarcina acesteia din urma, astfel ca criticile recurentului sunt nefondate.

Pentru aceste considerente Curtea in temeiul art. 312 alin. 3 si art. 304 pct. 7 si 9 C. proc. civ. va admite recursul reclamantului si va modifica in parte sentinta recurata in sensul admiterii in parte a actiunii astfel cum a fost precizata, conform dispozitivului prezentei decizii.