Hotararea CEDO in Cauza Rosengren impotriva Romaniei

12. In perioada 27 iunie 1995 - 21 ianuarie 2000 au avut loc aproximativ 40 de termene de judecata in fata Tribunalului Bucuresti, cauza fiind in mod repetat amanata din cauza viciilor in procedura de citare, din cauza lipsei partilor sau a lipsei dosarului de urmarire penala. La data de 30 aprilie 1997, cauza a fost amanata pentru a-i permite reclamantului sa isi angajeze un nou avocat.

Reclamantul a formulat cereri de recuzare impotriva judecatorilor Tribunalului Bucuresti la datele de 20 noiembrie 1996, 18 iunie si 13 august 1997, toate acestea fiind respinse.

13. La data de 21 ianuarie 2000, Tribunalul Bucuresti, dupa reexaminarea probelor administrate in cauza, l-a condamnat din nou pe reclamant la 4 ani de inchisoare, cu obligatia de a plati daune civile.

14. La data de 16 octombrie 2000, ca urmare a apelului reclamantului, Curtea de Apel Bucuresti a dispus incetarea procesului penal ca urmare a prescriptiei raspunderii penale, deoarece plangerile penale impotriva reclamantului se prescrisesera. Dupa reexaminarea probelor si pe baza constatarilor sale, Curtea de Apel Bucuresti a recalculat cuantumul daunelor civile pe care urma sa le acorde victimelor.

15. In data de 12 martie 2002, Curtea Suprema de Justitie, dupa reexaminarea probelor, a pronuntat decizia definitiva in cauza si a respins recursul reclamantului impotriva Deciziei din data de 16 octombrie 2000.

16. La data de 25 octombrie 2002, procurorul general a formulat recurs in anulare impotriva Deciziei definitive din data de 12 martie 2002 cu privire la anularea ordinului de expulzare.

Prin Decizia ramasa definitiva din data de 7 aprilie 2003, Curtea Suprema de Justitie a admis recursul in anulare, a casat partea din Decizia definitiva din data de 12 martie 2002 referitoare la ordinul de expulzare si a anulat ordinul cu motivarea ca reclamantul nu si-a pierdut niciodata cetatenia romana, ceea ce ar face ca expulzarea sa sa fie neconstitutionala.

2. Interdictia de a nu parasi orasul Bucuresti

17. La data de 19 decembrie 1995, Tribunalul Bucuresti, la cererea reclamantului, a revocat arestarea preventiva, insa i-a impus obligatia de a nu parasi orasul, masura preventiva prevazuta de Codul de procedura penala al Romaniei (CPP).

18. La data de 27 februarie 1996, reclamantul a depus la Tribunalul Bucuresti o cerere de revocare a acestei interdictii . El a argumentat ca, daca i s-ar permite sa calatoreasca in strainatate in scopuri de afaceri, fondurile necesare pentru plata daunelor ar putea fi procurate mai repede. Prin decizia pronuntata in aceeasi zi, Tribunalul Bucuresti a respins cererea . Acesta a retinut ca pentru derularea afacerilor sale nu era necesar ca reclamantul sa calatoreasca in strainatate sau intr-un alt oras, deoarece ar putea numi un reprezentant.

19. La data de 29 martie 1996, Curtea de Apel Bucuresti a respins un recurs introdus de reclamant impotriva acestei decizii. Aceasta a retinut ca, in conformitate cu CPP, reclamantul nu poate contesta interdictia decat odata cu apelul pe fond declarat impotriva hotararii primei instante.

20. La datele de 5 si 26 iunie, 11 septembrie si 16 octombrie 1996, Tribunalul Bucuresti a respins cererile ulterioare primite de la reclamant in vederea ridicarii masurii, insa fara a specifica motivele. La data de 18 decembrie 1996, Tribunalul Bucuresti a respins o cerere similara pe motivul ca circumstantele care au dus la luarea masurii nu s-au schimbat.

21. La data de 22 octombrie 2001, reclamantul a parasit Romania din proprie initiativa si s-a stabilit in Suedia.

IN DREPT

I. Asupra pretinsei incalcari a art. 6 A§ 1 din Conventie

22. Reclamantul se plange de faptul ca durata procedurii penale pornite impotriva sa a fost incompatibila cu cerinta "termenului rezonabil" stipulata la art. 6 A§ 1 din Conventie, care prevede urmatoarele:

"Orice persoana are dreptul la judecarea... intr-un termen rezonabil a cauzei sale, de catre o instanta... care va hotari... asupra temeiniciei oricarei acuzatii in materie penala indreptate impotriva sa."

23. Guvernul a considerat ca aceasta cauza a fost complexa si ca reclamantul a contribuit semnificativ la tergiversarea sa, in special prin neprezentarea sa la cateva termene de judecata . O mare parte din intarzieri au fost produse prin faptul ca martorii nu s-au prezentat in fata instantelor. Pe de alta parte, nu au existat perioade lungi de inactivitate care sa poata fi imputate autoritatilor.

24. Perioada care trebuie luata in considerare a inceput abia la data de 20 iunie 1994, cand a intrat in vigoare recunoasterea de catre Romania a dreptului la petitie individuala in fata Curtii. Cu toate acestea, in evaluarea caracterului rezonabil al perioadei de timp care s-a scurs dupa aceasta data, trebuie luata in considerare starea procedurii la data respectiva. Prin urmare, la acea data, dupa 16 luni de la data primei notificari a cercetarii penale pornite impotriva reclamantului, cauza s-a aflat pe rolul instantei de fond .

Perioada in discutie s-a incheiat la data de 12 martie 2002. Procedura recursului in interesul legii formulat ulterior de catre procurorul general si care avea drept scop casarea de catre Curtea Suprema de Justitie a Deciziei ramase definitiva din data de 12 martie 2002 nu ar trebui sa fie luata in considerare la stabilirea perioadei relevante pentru durata totala a procedurii, deoarece nu se refera la "acuzatiile penale" formulate impotriva reclamantului, in masura in care calea de atac s-a referit numai la masura expulzarii, si nu la fondul acuzatiilor aduse impotriva reclamantului (vezi, mutatis mutandis, Raimondo impotriva Italiei, Hotararea din 22 februarie 1994, seria A nr. 281A, p. 20, A§ 43).

Astfel, procedura a durat 9 ani pentru 3 grade de jurisdictie, dintre care 8 ani intra in competenta ratione temporis a Curtii. In toata aceasta perioada cauza a fost analizata de 5 instante.

25. Curtea reitereaza faptul ca, pentru stabilirea caracterului rezonabil al duratei procedurii, evaluarea trebuie sa se faca in lumina circumstantelor cauzei si cu luarea in considerare a urmatoarelor criterii: complexitatea cauzei, conduita reclamantului si conduita autoritatilor competente (vezi, printre multe altele, Pelissier si Sassi impotriva Frantei [MC], nr. 25.444/94, A§ 67, CEDO 1999-II).

26. Curtea a constatat in mai multe randuri incalcari ale art. 6 A§ 1 din Conventie in cauze care ridicau probleme similare cu cea din cauza de fata (vezi Pelissier si Sassi, mentionata mai sus).

Mai mult decat atat, Curtea a constatat deja ca, desi nu este de competenta sa sa analizeze calitatea juridica a jurisprudentei instantelor interne, deoarece retrimiterea cauzelor spre rejudecare este dispusa de obicei in urma unor erori comise de instantele inferioare, repetarea acestor dispozitii in cadrul aceluiasi set de proceduri denota o deficienta majora a sistemului judiciar. Ba mai mult, aceasta deficienta le este imputabila autoritatilor, si nu reclamantilor (vezi Wierciszewska impotriva Poloniei, nr. 41.431/98, A§ 46, 25 noiembrie 2003, si Matica impotriva Romaniei, nr. 19.567/02, A§ 24, 2 noiembrie 2006).

27. Dupa analizarea tuturor elementelor aflate in posesia sa, Curtea considera ca Guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care sa o poata convinge sa ajunga la o alta concluzie in cauza de fata. Tinand cont de jurisprudenta sa in materie, Curtea considera ca in cauza de fata durata procedurilor a fost excesiva si nu a respectat cerinta "termenului rezonabil".

Prin urmare, a avut loc incalcarea art. 6 A§ 1.

II. Asupra pretinsei incalcari a art. 2 din Protocolul nr. 4 la Conventie

28. Reclamantul s-a plans de faptul ca interdictia de a parasi orasul Bucuresti ce i-a fost impusa de Tribunalul Bucuresti la data de 19 decembrie 1995 i-a incalcat dreptul la libertatea de circulatie garantat de art. 2 din Protocolul nr. 4 la Conventie, care prevede urmatoarele:

"1. Oricine se gaseste in mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul sa circule in mod liber si sa-si aleaga in mod liber resedinta sa.

2. Orice persoana este libera sa paraseasca orice tara, inclusiv pe a sa.

3. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrangeri decat acelea care, prevazute de lege, constituie masuri necesare, intr-o societate democratica, pentru securitatea nationala, siguranta publica, mentinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protectia sanatatii sau a moralei ori pentru protejarea drepturilor si libertatilor altora.

4. Drepturile recunoscute in paragraful 1 pot, de asemenea, in anumite zone determinate, sa faca obiectul unor restrangeri care, prevazute de lege, sunt justificate de interesul public intr-o societate democratica."

A. Argumentele partilor

29. Guvernul a observat ca masura preventiva in discutie a fost impusa reclamantului la cererea acestuia, dupa eliberarea sa din arestul preventiv, si ca masura s-a incheiat cu Sentinta pronuntata de Tribunalul Bucuresti la data de 21 ianuarie 2000, in temeiul art. 357 din CPP.

30. Desi nu a contestat faptul ca masura a reprezentat o ingerinta in dreptul reclamantului la libertatea de circulatie, Guvernul a declarat ca masura era prevazuta de lege, urmarea scopul legitim de a asigura buna administrare a justitiei si era proportionala cu scopul urmarit, in masura in care a servit exclusiv ca masura preventiva temporara pentru a asigura prezentarea reclamantului in fata unei autoritati judiciare competente in perioada de judecare a cauzei de catre instanta de fond .

Mai mult, faptul ca reclamantul a fost absent de la mai multe termene de judecata dupa eliberarea sa din arest preventiv a intarit concluzia ca interdictia de a parasi orasul Bucuresti a fost justificata in circumstantele cauzei.

31. In opinia reclamantului, interdictia de a parasi orasul Bucuresti l-a pus intr-o situatie si mai dificila decat cea in care s-a aflat in timpul arestului pe parcursul procedurilor judiciare.

B. Aprecierea Curtii

32. Curtea observa inca de la inceput ca partile nu contesta faptul ca interdictia de a parasi orasul Bucuresti impusa reclamantului a constituit o ingerinta in libertatea sa de circulatie.

33. Aceasta ingerinta incalca art. 2 din Protocolul nr. 4, cu exceptia cazului in care este "in conformitate cu legea", urmareste unul dintre scopurile legitime prevazute la art. 2 A§A§ 3 si 4 din Protocolul nr. 4 si este, in plus, necesara intr-o societate democratica pentru a atinge scopul sau scopurile in discutie (vezi Fedorov si Fedorova impotriva Rusiei, nr. 31.008/02, A§ 36, 13 octombrie 2005, si Ivanov impotriva Ucrainei, nr. 15.007/02, A§ 86, 7 decembrie 2006). Curtea reitereaza ca nu este o chestiune discutabila in sine faptul ca statul poate aplica diferite masuri preventive ce limiteaza libertatea unui acuzat pentru a asigura realizarea eficienta a unei cercetari penale, in masura in care o astfel de masura - si in special durata sa - este proportionala cu scopurile urmarite [vezi, mutatis mutandis, Nagy impotriva Ungariei (dec.), nr. 6.437/02, 6 iulie 2004, Fedorov si Fedorova, mentionata mai sus, A§ 41, si Petre impotriva Romaniei, nr. 71.649/01, A§ 47, 27 iunie 2006].

34. In speta, ingerinta a fost in conformitate cu legea [art. 136 din CPP; pentru un rezumat al legislatiei in materie, vezi Rosengren impotriva Romaniei (dec.), nr. 70.786/01, 4 mai 2006] si a urmarit scopurile legitime stipulate la art. 2 A§ 3 din Protocolul nr. 4, in mod special prevenirea infractiunilor si protectia drepturilor si libertatilor altora.

35. Urmeaza sa se stabileasca daca ingerinta a fost proportionala cu scopurile urmarite.

36. Curtea a statuat cu privire la compatibilitatea art. 2 din Protocolul nr. 4 cu obligatiile ce limiteaza libertatea de circulatie a reclamantului intr-o serie de cauze avand ca obiect proceduri penale. In mod special, in Cauza Antonenkov si altii (vezi Antonenkov si altii impotriva Ucrainei, nr. 14.183/02, A§A§ 59-67, 22 noiembrie 2005), in care durata unei astfel de limitari in timpul cercetarii penale a fost de 4 ani si 10 luni, Curtea nu a constatat nicio incalcare a art. 2 din Protocolul nr. 4. In cauza Fedorov si Fedorova, mentionata mai sus (A§A§ 32-47), in care obligatia contestata le-a fost impusa reclamantilor timp de 4 ani si 3 luni, Curtea a constatat ca, in circumstantele cauzei, limitarea libertatii de circulatie a reclamantilor nu era disproportionata.

Totusi, in Cauza Ivanov (de asemenea mentionata mai sus, A§ 96), Curtea a considerat ca o interdictie de aproape 11 ani, dintre care circa 9 ani au intrat in competenta ratione temporis a Curtii, a constituit o incalcare a libertatii de circulatie prin simpla ei durata .