Hotararea CEDO in Cauza Hauler impotriva Romaniei

14. Reclamanta a sesizat Curtea de Apel Oradea cu un recurs impotriva deciziei tribunalului. Ea a sustinut ca tribunalul nu interpretase corect probele si ca nu aplicase prevederile legale referitoare la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor si ca in mod corect se pronuntase judecatoria asupra atribuirii terenului care ii apartinuse matusii sale. Ea critica decizia pronuntata in apel, considerand si ca tribunalul isi intemeiase decizia pe elemente straine de obiectul litigiului, in special pe contractul pe care aceasta il incheiase cu societatea A.

15. Prin Decizia din data de 5 aprilie 2000, Curtea de Apel Oradea a confirmat decizia tribunalului judetean si a respins recursul reclamantei, cu motivarea ca identificarea parcelelor nu tinea de competenta instantelor. Considerentele acestei decizii au fost astfel formulate, in partea lor relevanta:

"Prevederile Legii nr. 18/1991, asa cum a fost modificata prin Legea nr. 169/1997, prevad posibilitatea ca atribuirea terenurilor in proprietate sa nu se faca neaparat cu respectarea vechilor amplasamente. Pe de alta parte, delimitarea parcelelor este de competenta comisiilor de aplicare a legii fondului funciar si nu de cea a instantelor.

Numai pentru terenurile situate in intravilan legea prevede ca ele ar trebui atribuite fostilor lor proprietari si, numai in aceste cazuri, determinarea de catre instante a terenurilor invecinate nu depaseste limitele atributiilor puterii judiciare."

16. Reclamanta a formulat o contestatie in anulare, motivata prin omisiunea instantei de recurs de a statua asupra a doua dintre motivele de recurs pe care le-a invocat. Potrivit reclamantei, instanta statuase prin aplicarea unor prevederi care nu mai erau in vigoare la data judecatii, in speta intinderea competentei instantelor pentru a controla deciziile comisiei; mai mult, motivarea deciziei sale era contradictorie.

17. Curtea de Apel Oradea a respins contestatia in anulare prin Decizia din data de 4 septembrie 2000, apreciind ca ar fi trebuit ca eroarea materiala constatata sa fie o eroare grava, evidenta, a carei verificare nu necesita o reanalizare a fondului sau o apreciere a probelor. Pe de alta parte, ea a considerat ca, in motivarea sa, instanta a raspuns in ansamblu argumentelor reclamantei.

II. Dreptul si practica interne pertinente

18. In ceea ce priveste competenta instantelor in analiza deciziilor comisiilor administrative insarcinate cu aplicarea Legii nr. 18/1991, esentialul reglementarii interne relevante, si anume fragmentele din Legea fondului funciar nr. 18/1991, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 37 din 20 februarie 1991, si republicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1998, dupa modificarile care i-au fost aduse prin Legea nr. 169/1997, este descris in Hotararea Glod impotriva Romaniei nr. 41.134/98, 16 septembrie 2003, A�A� 22-24.

19. Analiza jurisprudentei interne referitoare la competenta instantelor de a determina legalitatea amplasamentului terenului stabilit de comisia administrativa nu permite concluzia ca aceasta chestiune a fost solutionata in mod definitiv.

20. Astfel, in Decizia nr. 947 din data de 15 mai 1996, Curtea Suprema de Justitie a statuat ca:

"(...) In speta, reconstituirea dreptului de proprietate pe vechile amplasamente era posibila si, prin urmare, comisia locala de aplicare a Legii nr. 18/1991 avea obligatia de punere in posesie a reclamantilor, asa cum reiesea din expertiza efectuata."

21. In schimb, in Decizia nr. I/1997 din 30 iunie 1997, pronuntata in sectiile unite in urma unui recurs in interesul legii, Curtea Suprema de Justitie s-a pronuntat astfel:

"4. In ceea ce priveste competenta instantelor de a stabili amplasamentul terenului atribuit in proprietate, au fost pronuntate solutii divergente.

Astfel, anumite tribunale si-au stabilit competenta de a delimita terenul atribuit in proprietate, considerand ca, procedand astfel, nu vor depasi atributiile puterii judiciare, caci expresia i��intinderea suprafetei terenuluii�� ce ar putea face obiectul controlului instantelor, la care facea trimitere art. 11 alin. 7 din Legea nr. 18/1991, se referea si la amplasament, precizand inclusiv terenurile invecinate. Aceasta pentru a realiza vointa legislatorului de a atribui fiecarei persoane, pe cat posibil, terenul care le-a apartinut autorilor sai.

Dimpotriva, alte instante au decis ca nu sunt competente sa stabileasca amplasamentul terenurilor care trebuiau sa fie date in proprietate, in temeiul art. 11 alin. 7 din Legea nr. 18/1991.

Acestea au statuat in mod corect."

IN DREPT

I. Asupra exceptiilor preliminare ale Guvernului

22. Guvernul invoca in primul rand inadmisibilitatea cererii din cauza incompatibilitatii sale rationae materiae cu prevederile Conventiei.

23. Invocand Cauza Bugarski si von Vuchetich impotriva Sloveniei (dec.), nr. 44.142/98, 3 iulie 2001, Guvernul pretinde ca, in temeiul Legii nr. 18/1991, reclamanta nu ar fi avut dreptul de a i se da in proprietate un teren pe amplasamentul terenului ce i-a apartinut matusii sale si ca, prin urmare, ea nu ar avea vreun drept civil de a sustine acest lucru, conform legislatiei romane. Prin urmare, art. 6 nu ar trebui aplicat.

24. Mai mult, Guvernul arata ca reclamanta ar fi acceptat sa intre in posesia si ar fi exploatat un alt teren propus de primarie, avand aceleasi dimensiuni si valoare cu cel care ii apartinuse matusii sale, astfel ca ea nu mai are calitatea de victima.

25. Reclamanta se opune acestor argumente.

26. Curtea reaminteste ca, in hotararea sa Glod mentionata mai sus, ea a considerat ca art. 6 era aplicabil unei proceduri similare celei in speta (conform Hotararii Glod citate anterior, A� 34). In acest sens, Curtea observa ca procedura litigioasa in anularea titlului de proprietate al unui tert s-ar referi si la legalitatea unei decizii a comisiei administrative referitoare la dreptul reclamantei, ce rezulta din legea fondului funciar, de a i se restitui un bun imobiliar, drept care imbraca in mod incontestabil un caracter civil, in sensul primului paragraf al art. 6 mentionat mai sus, care este, prin urmare, aplicabil in speta.

27. De asemenea, Curtea a respins deja o exceptie preliminara a Guvernului, intemeiata pe lipsa calitatii de victima a reclamantei, similara celei invocate in speta. In acest sens, ea observa ca cererile reclamantei nu se limiteaza la ingerinta autoritatilor in dreptul sau de proprietate, ci se refera si la incalcarea art. 6 A� 1 din Conventie. Or, in lipsa oricarei recunoasteri, in mod explicit sau in esenta, ulterior oricarei reparatii, de catre autoritati, a unei astfel de incalcari a Conventiei, reclamanta poate in mod incontestabil sa se pretinda victima constatarii instantelor conform careia ele nu ar fi competente sa analizeze o decizie administrativa a comisiei, asa cum s-a intamplat in speta (conform Hotararii Glod citate anterior, A� 25-28 si, mutatis mutandis, Crisan impotriva Romaniei, nr. 42.930/98, A�A� 27-30, 27 mai 2003).

28. Prin urmare, exceptiile preliminare ale Guvernului trebuie respinse.

II. Asupra pretinsei incalcari a art. 6 A� 1 din Conventie

29. In primul rand, reclamanta se plange de refuzul instantelor de a analiza legalitatea unei decizii a comisiei. Ea invoca art. 6 A� 1 din Conventie, care prevede astfel in partea sa relevanta:

"Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil (...) a cauzei sale, de catre o instanta independenta si impartiala, instituita de lege, care va hotari (...) asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil (...)."

30. Reclamanta subliniaza ca, in lumina modificarilor legislative aduse de Legea nr. 169/1997, instantele romane au considerat pe nedrept ca ele nu se bucura, in virtutea art. 11 din Legea nr. 18/1991, de o competenta deplina in materie de reconstituire a dreptului de proprietate . O astfel de situatie a determinat instantele sesizate cu contestatia sa sa nu analizeze legalitatea reconstituirii dreptului sau de proprietate in ceea ce priveste amplasamentul acestui teren .

31. Guvernul se opune acestui argument.

32. Curtea reaminteste ca, in ceea ce priveste hotararile referitoare la drepturi si obligatii cu caracter civil, art. 6 A� 1 din Conventie dispune ca deciziile luate de autoritati administrative care nu respecta ele insele cerintele acestei dispozitii sa fie supuse controlului ulterior al unui organ judiciar cu competenta deplina (conform Glod, citata anterior, A� 35; Crisan, citata anterior, A� 24; Stallinger si Kuso impotriva Austriei, Hotararea din 23 aprilie 1997, Culegere de hotarari si decizii 1997-II, pp. 679-680, A� 51).

33. Curtea reaminteste ca in cauza Glod a statuat ca respectiva comisie administrativa numita prin ordin al prefectului si condusa de acesta, pentru aplicarea art. 11 din lege, care s-a pronuntat asupra restituirii unui teren in detrimentul reclamantei, nu indeplinea conditia de independenta in ceea ce priveste Executivul si, prin urmare, nu putea constitui o "instanta", in sensul art. 6 A� 1 mentionat mai sus (conform Glod, citata anterior, A� 36). Rezulta ca, pentru ca cerintele art. 6 A� 1 din Conventie sa fie indeplinite, partea interesata trebuie sa poata supune deciziile luate de autoritatea administrativa in cauza controlului ulterior al unui organ judiciar cu competenta deplina.

34. In aceasta privinta, Curtea observa ca instantele, care au fost sesizate de reclamanta pentru a controla legalitatea unei decizii prin care comisia ii acordase unui tert terenul ce ii apartinuse matusii ei, teren in posesia caruia ea pretindea sa fie pusa in temeiul unei alte decizii administrative care ii recunostea dreptul de proprietate asupra a 3,30 ha de teren (vezi paragraful 6 de mai sus), s-au declarat necompetente sa se pronunte asupra legalitatii amplasamentului terenului, asa cum a fost stabilit de comisia administrativa.

35. Desi in cauza Glod mentionata mai sus Curtea a luat act cu interes de schimbarea legislativa adusa de Legea nr. 169/1997, referitoare la intinderea, de acum inainte nelimitata, a competentei instantelor chemate sa statueze asupra legalitatii deciziilor administrative ale comisie (conform Glod, citata anterior, A� 38), ea observa ca, in speta, Curtea de Apel Oradea s-a declarat necompetenta, in Decizia sa din data de 5 aprilie 2000, sa analizeze daca reclamanta avea prin lege dreptul la un teren in acelasi loc cu cel ce ii apartinuse matusii sale. Astfel, reclamanta nu a putut supune decizia luata de o autoritate administrativa care nu indeplinea ea insasi cerintele unei "instante", in sensul art. 6 A� 1 din Conventie, controlului ulterior al unui organ judiciar cu competenta deplina.

36. In lumina celor de mai sus, Curtea apreciaza ca imposibilitatea reclamantei de a le face pe instante sa analizeze daca indeplineste conditiile prevazute de lege pentru a i se restitui un teren pe vechiul amplasament, in cadrul contestatiei sale impotriva unei decizii administrative ce statua asupra drepturilor sale civile, incalca insasi substanta dreptului sau de acces la o instanta (conform Glod, citata anterior, A� 39).

37. Aceste elemente ii sunt suficiente Curtii pentru a constata ca a avut loc incalcarea art. 6 A� 1 din Conventie .

III. Asupra pretinsei incalcari a art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie

38. Reclamanta se plange ca, din cauza solutiei date contestatiei sale de catre instantele nationale, ea a suferit o atingere a dreptului sau la respectarea bunurilor sale, in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie, care prevede urmatoarele:

"Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international.

Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii sau a amenzilor."

39. Guvernul contesta acest argument.

40. Curtea constata ca acest capat de cerere este legat de cel analizat mai sus si trebuie, asadar, declarat admisibil.

41. Avand in vedere constatarea referitoare la art. 6 (paragraful 37 de mai sus), Curtea apreciaza ca nu este necesar sa analizeze separat daca in speta a avut loc incalcarea acestei prevederi (vezi, printre altele, Glod, citata anterior, A� 46, si, mutatis mutandis, hotararile Laino impotriva Italiei [MC], nr. 33.158/96, A� 25, CEDO 1999-I; Biserica Catolica din Chania impotriva Greciei, din 16 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, A� 50).

IV. Asupra aplicarii art. 41 din Conventie