Hotararea CEDO in Cauza Mihuta impotriva Romaniei

13. Prin sentinta din data de 10 februarie 2003, judecatoria l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsa de 3 ani de inchisoare, retinand ca probele depuse la dosar confirmau ca partea interesata isi procurase si utilizase un certificat de participant la Revolutie pentru a putea inmatricula autoturisme fara a plati taxele de import.

14. Reclamantul a introdus apel, aratand, pe langa motivele ce tineau de fondul cauzei, ca judecatoria nu motivase necesitatea de a mentine arestarea sa preventiva si ca aceasta confirmase masura respectiva, desi legislatia nationala impunea o hotarare de prelungire. Prin decizia din data de 24 iunie 2003, Tribunalul Hunedoara, care a reanalizat elementele din dosar, a confirmat sentinta pronuntata in prima instanta, fara a analiza sustinerile reclamantului cu privire la arestarea preventiva.

15. Recursul introdus de parti a fost si el respins de Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia definitiva din data de 17 februarie 2005.

16. La data de 20 februarie 2004, in timpul procedurii de recurs, reclamantul a fost pus in libertate in temeiul unei incheieri de sedinta a curtii de apel din data de 19 februarie 2004.

II. Dreptul intern pertinent

17. Prevederile relevante din Constitutie si din Codul de procedura penala, astfel cum erau in vigoare la data faptelor, sunt descrise in cauzele Konolos impotriva Romaniei (nr. 26.600/02, 7 februarie 2008, A§A§ 19 si 24), Samoila si Cionca impotriva Romaniei (nr. 33.065/03, 4 martie 2008, A§A§ 36-40) si Calmanovici impotriva Romaniei (nr. 42.250/02, A§ 40, 1 iulie 2008).

18. De la modificarea sa prin Legea nr. 281/2003 privind modificarea si completarea Codului de procedura penala si a unor legi speciale, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003, Codul de procedura penala (CPP) prevede in mod expres obligatia ca instantele sa verifice cu regularitate si pe toata durata procedurii legalitatea si temeinicia arestarii preventive. In plus, este prevazut un recurs imediat impotriva unei incheieri prin care se dispune mentinerea unei masuri provizorii, dupa trimiterea in judecata .

IN DREPT

I. Asupra pretinsei incalcari a art. 5 A§ 3 din Conventie

19. Invocand art. 5 A§ 3 din Conventie, reclamantul se plange de durata arestarii sale preventive si de lipsa de justificare a mentinerii acestei masuri de catre instantele interne, cu incalcarea art. 5 A§ 3 din Conventie, care prevede urmatoarele in partea sa relevanta:

"Orice persoana arestata sau detinuta, in conditiile prevazute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol (...) are dreptul de a fi judecata intr-un termen rezonabil sau eliberata in cursul procedurii. Punerea in libertate poate fi subordonata unei garantii privind prezenta persoanei in cauza la audiere."

A. Asupra admisibilitatii

20. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este vadit neintemeiat in sensul art. 35 A§ 3 din Conventie . Pe de alta parte, Curtea mai constata ca nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.

B. Asupra fondului

1. Argumentele partilor

21. Reclamantul subliniaza ca a fost tinut in arest preventiv de la data de 19 martie 2002 pana la data de 19 februarie 2004, cand Curtea de Apel Alba Iulia a dispus punerea sa in libertate. De asemenea, el observa ca, in contradictie cu prevederile art. 20 si art. 23 A§ 4 din Constitutie, instantele nationale au omis sa motiveze necesitatea de a mentine masura arestarii preventive si pericolul pentru ordinea publica pe care l-ar fi reprezentat punerea sa in libertate. De asemenea, el considera ca necesitatea de a prelungi aceasta masura nu era justificata de comportamentul sau.

22. Facand referire la jurisprudenta Curtii in materie, Guvernul considera ca arestarea preventiva a reclamantului a luat sfarsit in momentul condamnarii sale in prima instanta, la data de 10 februarie 2003, de catre Judecatoria Deva. Astfel, masura a durat 10 luni si 3 saptamani. In opinia sa, aceasta durata nu este exagerata. De asemenea, Guvernul observa ca hotararile de prelungire a arestarii preventive au fost amplu motivate de instanta, luand in considerare argumentele partilor.

2. Aprecierea Curtii

a) Perioada care trebuie luata in considerare

23. Curtea reaminteste ca perioada acoperita de art. 5 A§ 1 c) din Conventie se incheie in general la data la care se statueaza asupra temeiniciei acuzatiei aduse impotriva partii interesate, chiar daca acest lucru ar avea loc numai in prima instanta (Kudla impotriva Poloniei [MC], nr. 30.210/96, A§ 104, CEDO 2000-XI, si Lavents impotriva Letoniei, nr. 58.442/00, A§ 66, 28 noiembrie 2002). In ceea ce priveste perioada care trebuie luata in considerare din perspectiva art. 5 A§ 3 din Conventie, Curtea reaminteste ca ea este aceeasi ca si pentru art. 5 A§ 1 c) [Svipsta impotriva Letoniei, nr. 66.820/01, A§ 107, CEDO 2006-III (extrase)].

24. Curtea constata inca de la inceput ca, in cauza de fata, perioada vizata de art. 5 A§ 3 a inceput la data de 19 martie 2002, data arestarii reclamantului. In ceea ce priveste durata arestarii preventive, ea s-a incheiat odata cu sentinta de condamnare pronuntata de Judecatoria Deva la data de 10 februarie 2003. Aceasta perioada a durat, prin urmare, 10 luni, 3 saptamani si o zi. Curtea considera ca aceasta durata este suficient de lunga pentru a putea ridica probleme din perspectiva art. 5 A§ 3 (Sarban impotriva Moldovei, nr. 3.456/05, A§A§ 8-24, 4 octombrie 2005, si Castravet impotriva Moldovei, nr. 23.393/05, A§A§ 7-14, 13 martie 2007).

b) Justificarea arestarii preventive

25. Curtea face trimitere la principiile fundamentale care se desprind din jurisprudenta sa si care determina caracterul rezonabil al arestarii, in sensul art. 5 A§ 3 din Conventie (vezi, de exemplu, Labita impotriva Italiei [MC], nr. 26.772/95, A§ 152, CEDO 2000-IV, Calmanovici impotriva Romaniei, nr. 42.250/02, A§A§ 90-94, 1 iulie 2008, si jurisprudenta citata in acestea).

26. Curtea reaminteste si ca art. 5 A§ 3 din Conventie impune necesitatea ca orice perioada de arest preventiv, indiferent cat de scurta ar fi ea, sa fie justificata intr-un mod convingator de catre autoritati (vezi Shishkov impotriva Bulgariei, nr. 38.822/97, A§ 66, CEDO 2003-I; Belchev impotriva Bulgariei, nr. 39.270/98, A§ 82, 8 aprilie 2004, si Sarban, mentionata mai sus, A§ 97). O hotarare motivata convinge partile cu privire la faptul ca argumentele lor au fost avute in vedere (Sarban, mentionata mai sus, A§ 98).

27. Curtea observa ca instantele nationale au confirmat periodic arestarea preventiva a reclamantului si a unui alt inculpat. Curtea constata, in primul rand, ca, de la 1 iulie pana la 23 septembrie 2002, instantele nationale au prelungit aceasta masura fara a analiza argumentele reclamantului si fara nicio motivare.

28. Curtea observa ca, la aceasta din urma data, judecatoria a justificat arestarea preventiva prin complexitatea cauzei, prin faptul ca punerea in libertate a reclamantului ar fi reprezentat un pericol pentru ordinea publica si prin posibilitatea ca acesta sa influenteze probele ce trebuiau prezentate in cauza. Curtea constata caracterul prea succint si abstract al motivarii acestei hotarari, care s-a limitat la a mentiona anumite criterii prevazute de lege, dar care omitea sa specifice modul in care aceste criterii se aplicau in cazul reclamantului (Calmanovici, mentionata mai sus, A§A§ 97-98).

29. Desigur, necesitatea de a pastra ordinea publica si de a asigura o buna desfasurare a anchetei a fost deja recunoscuta de Curte ca motiv ce poate justifica continuarea unei privari de libertate (Letellier impotriva Frantei, hotararea din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, p. 19, A§ 39, si, mutatis mutandis, Garycki impotriva Poloniei, nr. 14.348/02, A§ 48, 6 februarie 2007). Cu toate acestea, in speta, judecatoria nu a oferit nicio explicatie pentru a justifica cum ar fi putut punerea in libertate a reclamantului sa aiba un impact negativ asupra societatii sau cum ar fi impiedicat ancheta . Mai mult, justificarea detentiei nu se raporta la situatia concreta a fiecareia dintre partile interesate, vizand in mod general persoanele cercetate in cadrul procedurii (Calmanovici, mentionata mai sus, A§ 100, si mutatis mutandis, Dolgova impotriva Rusiei, nr. 11.886/05, A§ 49, 2 martie 2006).

30. Curtea mai constata ca instanta a mentinut arestarea prin formule identice, pentru a nu spune stereotipe, repetand de-a lungul timpului aceleasi criterii, pe baza aceleiasi formule. Or, o astfel de justificare nu este conforma cu cerintele art. 5 A§ 3 din Conventie (Mansur impotriva Turciei, hotararea din 8 iunie 1995, seria A nr. 319-B, p. 50, A§ 55, si Svipsta, mentionata mai sus, A§ 109).

31. Pe de alta parte, Curtea reaminteste ca art. 5 A§ 3 din Conventie le impune instantelor nationale, atunci cand sunt confruntate cu necesitatea de a prelungi o masura de arestare preventiva, sa ia in considerare masurile alternative prevazute de legislatia nationala. Intr-adevar, articolul citat mai sus garanteaza nu numai "dreptul de a fi judecat intr-un termen rezonabil", ci prevede si ca punerea in libertate poate fi subordonata unei garantii ce asigura prezentarea partii interesate la termenul de judecata (Jablonski impotriva Poloniei, nr. 33.492/96, A§ 83, 21 decembrie 2000, si Patsouria impotriva Georgiei, nr. 30.779/04, A§A§ 75-76, 6 noiembrie 2007). Or, in cauza de fata, instantele nationale, desi sesizate cu o astfel de cerere, nu au precizat motivele pentru care o astfel de masura alternativa nu ar fi fost pertinenta.

32. Avand in vedere considerentele de mai sus, Curtea apreciaza ca, nemotivand suficient respingerile cererilor de punere in libertate ale reclamantului si neluand in considerare posibilitatea luarii unor masuri alternative, autoritatile nu au oferit motive "pertinente si suficiente" pentru a justifica necesitatea de a-l mentine in arest preventiv pe perioada in discutie. De aceea, Curtea apreciaza ca nu mai este necesar sa se stabileasca in ce masura autoritatile competente au contribuit cu o "diligenta speciala" la continuitatea procedurii (Dolgova, mentionata mai sus, A§ 50 in fine).

Prin urmare, a avut loc incalcarea art. 5 A§ 3 din Conventie .

II. Asupra pretinsei incalcari a art. 5 A§ 4 din Conventie

33. Reclamantul considera ca faptul ca, de la data de 1 iulie si pana la data de 2 decembrie 2002, judecatoria a dispus "mentinerea" arestarii sale preventive l-a lipsit de orice posibilitate de a determina controlul legalitatii mentinerii sale in arest, cu incalcarea art. 5 A§ 4 din Conventie, care prevede urmatoarele:

"Orice persoana lipsita de libertatea sa prin arestare sau detinere are dreptul sa introduca un recurs in fata unui tribunal, pentru ca acesta sa statueze intr-un termen scurt asupra legalitatii detinerii sale si sa dispuna eliberarea sa daca detinerea este ilegala."

A. Asupra admisibilitatii

34. Curtea constata ca arestarea preventiva a reclamantului a fost mentinuta succesiv de la data de 1 iulie 2002 pana la data de 10 februarie 2003 si ca reclamantul se plange de imposibilitatea de a contesta aceste incheieri de sedinta in fata instantelor nationale. Cu toate acestea, Curtea observa ca reclamantul nu a sesizat Curtea cu acest capat de cerere decat la data de 4 martie 2003. Prin urmare, ea considera ca, in ceea ce priveste incheierile de sedinta pronuntate inainte de data de 4 septembrie 2002, termenul de 6 luni impus de art. 35 din Conventie nu a fost respectat. Rezulta ca aceasta parte a capatului de cerere este tardiva si trebuie respinsa in aplicarea art. 35 A§A§ 1 si 4 din Conventie.

35. Curtea constata ca, in ceea ce priveste incheierile de sedinta pronuntate incepand cu data de 4 septembrie 2002, acest capat de cerere nu este vadit neintemeiat in sensul art. 35 A§ 3 din Conventie . Pe de alta parte, constata ca acesta nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.

B. Asupra fondului

1. Argumentele partilor

36. Reclamantul subliniaza ca a contestat incheierile de sedinta ce dispuneau plasarea si mentinerea sa in arest preventiv, conform dreptului intern.

37. Citand jurisprudenta Curtii in materie, Guvernul reaminteste ca art. 5 A§ 4 din Conventie se multumeste cu existenta unui control judiciar al prelungirii masurii arestarii preventive si nu obliga statele contractante sa instaureze un dublu grad de jurisdictie pentru examinarea cererilor de prelungire a arestarii preventive. In opinia sa, in speta, dreptul reclamantului garantat de art. 5 A§ 4 citat mai sus a fost respectat prin existenta mai multor verificari ale legalitatii si temeiniciei masurii arestarii preventive, verificari ce au avut loc in scurt timp in fata instantelor nationale. Guvernul mai observa ca, astfel cum a precizat Judecatoria Deva in sentinta sa din data de 23 septembrie 2002, incheierile de sedinta ce dispuneau mentinerea masurii arestarii preventive puteau fi contestate deodata cu sentinta pronuntata pe fondul cauzei.

2. Aprecierea Curtii

a) Principii generale stabilite de jurisprudenta Curtii

38. Curtea reaminteste ca art. 5 A§ 4 nu garanteaza niciun drept, ca atare, la un recurs impotriva hotararilor ce dispun sau ce prelungesc o masura de detentie . Cu toate acestea, un stat care se doteaza cu un astfel de sistem trebuie, in principiu, sa le acorde detinutilor aceleasi garantii in apel ca si in prima instanta (Toth impotriva Austriei, hotararea din 12 decembrie 1991, seria A nr. 224, p. 23, A§ 84). Aceasta cale de atac ii ofera partii interesate garantii suplimentare privind evaluarea necesitatii de a se prelungi arestarea preventiva [Van Thuil impotriva Olandei (dec.), nr. 20.510/02, 9 decembrie 2004] si trebuie sa duca, in scurt timp, la o hotarare judecatoreasca prin care sa se puna capat arestarii, daca aceasta se dovedeste a fi ilegala (Baranowski impotriva Poloniei, nr. 28.358/95, A§ 68, CEDO 2000-III).